Decizia nr. 31876/11 Khadija Seyfaddin Gizi SHIRINOVA împotriva Azerbaidjanului Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care așezează la 12 noiembrie 2013 în calitate de comitet compus din: Erik Møse, președinte, Khanlar Hajiyev, Dmitry Dedov, judecători și André Wampach, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 10 mai 2011, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna Khadija Shirinova, este un național azerbaezian, născut în 1977 și locuiește în Baku. A fost reprezentată în fața Curții de către dl I. Aliyev, un avocat practicant în Azerbaidjan. Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost autonomizat pentru a prelua alegerile în alegerile parlamentare din 7 noiembrie 2010 și a solicitat înregistrarea ca candidat la Constituția Electorală a Orașului Shamkir nr. 98. Ca Cod Electoral impune ca fiecare nominalizare ca candidat la alegerile parlamentare să fie susținută de cel puțin 450 alegători, la 8 Octombrie 2010 reclamantul a prezentat Comisiei Electorale de Constituție („ConEC”) unsprezece liste de semnături care conțin 510 semnături ale votantului în sprijinul candidatului. Termenul final pentru prezentarea listelor de semnătură a fost stabilit la ora 18:00 la 8 octombrie 2010. Potrivit reclamantului, ea a prezentat listele ConEC personal la ora 17:50. Prin decizia din 9 octombrie 2010, ConEC a refuzat să înregistreze reclamantul ca candidat, constatând că a prezentat listele de semnătură după expirarea termenului la ora 18:00, la 8 octombrie 2010, reclamantul a apelat la Comisia Electorală Centrală („CEC”). Prin decizia din 17 octombrie 2010, CEC a constatat că reclamantul a prezentat listele de semnătură la timp. Cu toate acestea, după verificarea validității listelor de semnătură de către un grup de experți ai CEC, CEC a constatat că 129 din 510 semnături prezentate de reclamant nu erau valabile din diferite motive și că, ca urmare, numărul semnăturilor rămase (381) era sub minimum 450 solicitate de lege. Prin urmare, CEC a susținut decizia ConCE privind refuzul de înregistrare a reclamantului. Reclamantul a depus un recurs la Curtea de Apel de la Baku împotriva acestei decizii, susținând că concluziile și procedurile CEC sunt arbitrare. La 28 octombrie 2010, Curtea de Apel de la Baku a susținut decizia CEC din 17 octombrie 2010. Reclamantul a depus un recurs la Curtea Supremă. 10. Prin decizia de 4 noiembrie 2010, Curtea Supremă a susținut hotărârea Curții de Apel a Curții de Baku. COMPLAINTE 11. Considerând art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenția și art. 13 din Convenție, reclamantul se plâng că dreptul ei de a fi candidat la alegeri libere și dreptul ei la un remediu eficace au fost încălcat, deoarece a fost arbitrar discalificată de la alegeri. În special, procedurile de verificare a semnăturilor electorale în sprijinul candidatului ei și pentru examinarea plângerilor ei lipsesc de transparență și de garanții suficiente împotriva arbitrarității, iar deciziile comisioanelor electorale și ale instanțelor naționale au fost arbitrare și contrarie la o serie de cerințe ale legislației electorale interne. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 din Protocolul nr. 1 și al articolului 13 din Convenție cu privire la discalificarea presupusă neloială a rulării pentru alegere și arbitraritatea procedurii conduse de autoritățile electorale naționale și de instanțe. 13. Curtea constată că este necesar să se stabilească dacă cererea respectă cerințele de admisibilitate prevăzute la art. 35 din convenție, care prevede, în măsura în care este cazul: „1. Curtea poate aborda chestiunea numai după epuizarea tuturor remediilor interne, în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general, și într-o perioadă de șase luni de la data în care a fost luată decizia finală. ...” 14. Curtea își reiterează jurisprudența stabilită privind cerințele de epuizare a recourslor interne și a perioadei de șase luni, care sunt strânse întreprinse. Cererea de epuizare oferă statului posibilitatea de a pune lucrurile drept prin propriul sistem juridic înainte de a răspunde la un tribunal internațional (a se vedea Akdivar și alții c. Turcia , 16 septembrie 1996, § 65 , Raportul hotărârilor și hotărârilor 1996 IV. Scopul regulii de șase luni este de a promova securitatea legii, de a se asigura că cazurile care ridică problemele în temeiul Convenției sunt examinate într-un timp rezonabil și de a proteja autoritățile și alte persoane interesate de a fi într-o situație de incertitudine pentru o perioadă lungă de timp (a se vedea P.M. c. Regatul Unit (dec.), nr. 6638/03, 24 august 2004). Evidențiază limitele temporale ale supravegherii efectuate de Curte și semnalează atât persoanelor fizice, cât și autorităților de stat perioada în care această supraveghere nu mai este posibilă (a se vedea, printre altele, İpek c. Turcia (dec.), Nor. 39706/98, 7 noiembrie 2000). Termenul „decizie finală”, care este un punct de plecare a perioadei de șase luni, se referă la decizia finală care rezultă din cadrul normal de epuizare a căilor de recurs interne în conformitate cu normele de drept internațional recunoscute în general (a se vedea, printre altele, Nikolova și Velichkova v. Bulgaria (dec.), nr. 7888/03, 13 martie 2007). 15. Curtea remarcă că a deținut în mod constant opinia (compartimentată de părți în cazuri similare anterioare și de reclamant în cazul în cauză) că, în litigiile legate de alegeri, o decizie luată la o instanță de casă de Curtea Supremă a Azerbaidjanului este o decizie internă finală în sensul articolului 35 din convenție. În acest caz, Curtea Supremă a pronunțat hotărârea finală la 4 noiembrie 2010. 16. Perioada de șase luni începe de la data la care reclamantul și/sau reprezentantul său au suficientă cunoștință de decizia internă finală (a se vedea Koç și Tosun c. Turcia (dec.), nr. 23852/04, 13 noiembrie 2008). cu o copie scrisă a deciziei interne finale, obiectul și scopul articolului 35 § 1 din Convenție sunt cel mai bine servite prin numărarea perioadei de șase luni de la data serviciului copiei deciziei (a se vedea Worm c. Austria , 29 august 1997, § 33, Raporturi de hotărâri și decizii 1997 V). 17. art. 47 § 2 din Regulamentul Curții impune reclamanților să furnizeze informații care să îi permită să fie demonstrate că criteriile de admisibilitate (epuizarea măsurilor interne și a normei de șase luni) prevăzute la art. 35 § 1 din Convenție au fost îndeplinite. În consecință, este obligat reclamantului să prezinte documente relevante care stabilesc data de serviciu a deciziei finale în cazul în care acest serviciu a avut loc după data depunerii deciziei sau să stabilească că un reclamant sau reprezentantul său a informat altfel de decizie la o dată ulterioară. În cazul în care reclamantul nu furnizează astfel de informații și depune pur și simplu (cum este cazul în acest caz) că data livrării constituie „data deciziei finale”, trebuie să se presupună că reclamantul și/sau reprezentantul său au avut suficiente cunoștințe (sau, după caz, au fost servite cu o copie scrisă) a deciziei finale la data eliberării deciziei. 18. În cazul în cauză, după cum s-a menționat mai sus, decizia finală a fost adoptată la 4 noiembrie 2010. În cererea sa, reclamantul a susținut că aceasta era data deciziei finale; ea nu a formulat nicio observație cu privire la dacă această decizie a fost pusă la dispoziția ei la o dată ulterioară și nu a furnizat nici o probă documentară în acest sens. Prin urmare, având în vedere informațiile furnizate în temeiul articolului 47 § 2 din Regulamentul Curții, Curtea consideră că, în sensul prezentului caz, perioada de șase luni a început să se desfășoare la 4 noiembrie 2010. Curtea reiterează că, în conformitate cu practicile stabilite de instituțiile Convenției și cu art. 47 § 5 din Regulamentul Curții, data introducerii cererii este considerată ca o regulă generală data primei comunicări din partea reclamantului care stabilește – chiar și sumar – obiectul cererii, cu condiția ca un formular de cerere în mod corespunzător să fie depus în termenul stabilit de Curte. 20. În cazul în cauză, prima comunicare a reclamantului trimis Curții a fost un formular de cerere în mod corespunzător, împreună cu anexele. Cu toate acestea, deși formularul de cerere a fost dat de 4 aprilie 2011 (o dată care intră în perioada de șase luni), plicul care conține formularul de cerere, precum și copiile documentelor relevante, a fost marcat după 10 mai 2011, mai târziu de șase luni de la data deciziei finale. 21. Potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca data care include o primă comunicare să fie considerată ca dată de introducere a unei cereri, aceaceasta ar trebui postată cel târziu în ziua de după data care apare în comunicare. În absența oricărei explicații pentru un interval de mai mult de o zi între data la care a fost scrisă prima comunicare și data la care a fost postată (adică, data înregistrării poștală a datei la care cererea a fost trimisă Curții), aceasta din urmă trebuie considerată ca data introducerii unei cereri (a se vedea Arslan c. Turcia) (dec.), nr. 36747/02, ECHR 2002-X; Ręžičková c. Republica Cehă (dec.), nr. 15630/05, 16 septembrie 2008; și Kemevuako c. Olanda (dec.), nr. 65938/09, 1 iunie 2010). 22. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că data la care pachetul care conține formularul de cerere originală a fost marcat, și anume 10 mai 2011, ar trebui considerată ca data introducerii prezentului caz. În consecință, cererea a fost introdusă după expirarea perioadei de șase luni. 23. Rezultă că cererea a fost introdusă din timp și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. André Wampach Erik Møse Președintele adjunct al grefierului
Application no. 31876/11
Khadija Seyfaddin Gizi SHIRINOVA
against Azerbaijan
The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 12
November
2013 as a Committee composed of:
Erik Møse,
President,
Khanlar Hajiyev,
Dmitry Dedov,
judges,
and André Wampach,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 10 May 2011,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Ms Khadija Shirinova, is an Azerbaijani national, who was born in 1977 and lives in Baku. She was represented before the Court by Mr I. Aliyev, a lawyer practising in Azerbaijan.
2.
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
3.
The applicant was self-nominated to stand for election in the parliamentary elections of 7 November 2010 and applied for registration as a candidate in Shamkir City Electoral Constituency No. 98.
4.
As the Electoral Code required that each nomination as a candidate for parliamentary elections be supported by a minimum of 450 voters, on 8
October 2010 the applicant submitted to the Constituency Electoral Commission (“the ConEC”) eleven signature lists containing 510 voter signatures in support of her candidacy. The final deadline for submission of signature lists was set at 6 p.m. on 8 October 2010. According to the applicant, she submitted the lists to the ConEC personally at 5:50 p.m.
5.
By a decision of 9 October 2010, the ConEC refused to register the applicant as a candidate, finding that she had submitted the signature lists after the expiry of the deadline at 6 p.m. on 8 October 2010.
6.
The applicant appealed to the Central Electoral Commission (“the CEC”).
7.
By a decision of 17 October 2010, the CEC found that the applicant had submitted the signature lists in time. However, after the verification of the validity of signature lists by a group of CEC experts, the CEC found that 129 out of 510 signatures submitted by the applicant were invalid for various reasons and that, as a result, the number of the remaining, valid signatures (381) was below the minimum of 450 required by law. Therefore, the CEC upheld the ConEC decision on refusal to register the applicant.
8.
The applicant lodged an appeal with the Baku Court of Appeal against this decision, arguing that the CEC findings and procedures were arbitrary. On 28 October 2010 the Baku Court of Appeal upheld the CEC decision of 17 October 2010.
9.
The applicant lodged an appeal with the Supreme Court.
10.
By a decision 4 November 2010 the Supreme Court upheld the Baku Court of Appeal’s judgment.
11.
Relying on Article 3 of Protocol No. 1 to the Convention and Article
13 of the Convention, the applicant complains that her right to stand as a candidate in free elections and her right to an effective remedy were breached, because she was arbitrarily disqualified from running for election. In particular, the procedures for verification of voter signatures in support of her candidacy and for examination of her complaints lacked transparency and sufficient safeguards against arbitrariness, and the decisions of the electoral commissions and domestic courts were arbitrary and contrary to a number of requirements of the domestic electoral law.
12.
The applicant complained under Article 3 of Protocol No. 1 and Article 13 of the Convention about allegedly wrongful disqualification from running for election and alleged arbitrariness of the proceedings conducted by the domestic electoral authorities and courts.
13.
The Court notes that it is necessary to determine whether the application complies with the admissibility requirements set forth in Article
35 of the Convention, which provides, in so far as relevant:
“1.
The Court may only deal with the matter after all domestic remedies have been exhausted, according to the generally recognised rules of international law, and within a period of six months from the date on which the final decision was taken. ...”
14.
The Court reiterates its established case-law pertaining to the requirements of exhaustion of domestic remedies and the six-month period, which are closely intertwined. The requirement of exhaustion provides the State with an opportunity to put matters right through their own legal system before answering to an international tribunal (see
Akdivar and Others v. Turkey
, 16 September 1996, § 65,
Reports of Judgments and Decisions
1996
‑
IV). The purpose of the six-month rule is to promote security of the law, ensure that cases raising issues under the Convention are examined within a reasonable time, and protect the authorities and other persons concerned from being in a situation of uncertainty for a long period of time (see
P.M. v. the United Kingdom
(dec.), no. 6638/03, 24 August 2004). It marks out the temporal limits of supervision carried out by the Court and signals to both individuals and State authorities the period beyond which such supervision is no longer possible (see, among other authorities,
İpek v. Turkey
(dec.),
no. 39706/98, 7 November 2000). The term “final decision”, which is a starting point of the six-month period, refers to the final decision resulting from the normal frame of exhaustion of domestic remedies in accordance with the generally recognised rules of international law (see, among other authorities,
Nikolova and Velichkova v. Bulgaria
(dec.), no. 7888/03, 13 March 2007).
15.
The Court observes that it has consistently held the view (shared by the parties in previous similar cases, and by the applicant in the present case) that in election-related disputes a decision taken at a cassation instance by the Supreme Court of Azerbaijan is a final domestic decision within the meaning of Article 35 of the Convention. In the present case, the Supreme Court delivered the final decision on 4 November 2010.
16.
The six-month period starts running from the date on which the applicant and/or his or her representative has sufficient knowledge of the final domestic decision (see
Koç and Tosun v. Turkey
(dec.), no. 23852/04, 13 November 2008). Where an applicant is entitled to be served
ex officio
with a written copy of the final domestic decision, the object and purpose of Article 35 § 1 of the Convention are best served by counting the six-month period as running from the date of service of the copy of the decision (see
Worm v. Austria
, 29 August 1997, § 33,
Reports of Judgments and Decisions
1997
‑
V).
17.
Rule 47 § 2 of the Rules of Court requires the applicants to provide information enabling it to be shown that the admissibility criteria (exhaustion of domestic remedies and the six-month rule) laid down in Article 35 § 1 of the Convention have been satisfied. Accordingly, it is incumbent on the applicant to submit relevant documents establishing the date of service of the final decision where such service took place after the date of delivery of the decision or establishing that an applicant or his or her representative otherwise became aware of the decision at a later date. If the applicant fails to provide such information and simply submits (as in the present case) that the date of delivery constituted the “date of the final decision”, it must be presumed that the applicant and/or his or her representative had sufficient knowledge (or, where relevant, were served with a written copy) of the final decision on the date of delivery of the decision.
18.
In the present case, as noted above, the final decision was delivered on 4 November 2010. In her application, the applicant submitted that this was the date of the final decision; she has not made any remarks as to whether this decision had been made available to her at a later date and has not provided any documentary evidence in this regard. Accordingly, in the light of the information provided under Rule 47 § 2 of the Rules of Court, the Court considers that, for the purposes of the present case, the six-month period started to run on 4 November 2010.
19.
It remains to be determined if the application was introduced before the six-month period expired. The Court reiterates that, according to the established practice of the Convention institutions and Rule 47 § 5 of the Rules of Court, the date of introduction of the application shall as a general rule be considered to be the date of the first communication from the applicant setting out – even summarily – the object of the application, on condition that a duly completed application form has been submitted within the time-limit fixed by the Court.
20.
In the present case, the first communication by the applicant sent to the Court was a duly completed application form together with annexes. However, although the application form was dated 4 April 2011 (a date falling within the six-month period), the envelope containing the application form, as well as the copies of relevant documents, was postmarked 10 May 2011, later than six months after the date of the final decision.
21.
According to the Court’s case-law, in order for the date featuring on a first communication to be considered as the date of introduction of an application, it should be posted at the latest on the day after the date which appears on the communication. In the absence of any explanation for an interval of more than one day between the date on which the first communication was written and the date on which it was posted (that is, the date of the postmark recording the date on which the application was sent to the Court), the latter is to be regarded as the date of introduction of an application (see
Arslan v. Turkey
(dec.), no. 36747/02, ECHR 2002-X;
Růžičková v. the Czech Republic
(dec.), no. 15630/05, 16 September 2008; and
Kemevuako v. the Netherlands
(dec.), no. 65938/09, 1 June 2010).
22.
Having regard to the above, the Court finds that the date on which the envelope containing the original application form was postmarked, namely 10 May 2011, should be considered as the date of introduction of the present case. Accordingly, the application was introduced after the expiry of the six-month period.
23.
It follows that the application has been introduced out of time and must be rejected in accordance with Article
35 §§
1 and
4 of the Convention.
For these reasons, the Court unanimously
Declares
the application inadmissible.
André Wampach
Erik Møse
Deputy Registrar
President