PANAIT c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

26.11.2013

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2013
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

PANAIT c. ROUMANIE (CtEDO, 2013)

HUDOC · oficial

Secțiunea a treia Cerere nr. 52197/09 Lavinia Mădalina PANAIT împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află la 26 noiembrie 2013 într-un comitet compus din Alvina Gyulumyan, președinte, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, și Marialena Tsirli, adjunctă a secțiunii, având în vedere cererea formulată mai sus la 29 septembrie 2009, După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie, reclamanta, dl Lavinia Mădalina Panait, este un cetățean român născut în 1980 și rezident la București. Circumstanțele de la speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamantă, se pot rezuma după cum urmează. Ungarian de Nădlac, reclamanta a fost arestată de autoritățile ungare și a fost informată că, la 8 noiembrie 2005, autoritățile norvegiene au emis un mandat internațional de arestare în numele său, care bănuiește că a comis infracțiuni de înșelăciune, furt și furt calificat în distribuitorii de bilete din orașul Skien din Norvegia în iulie 2005. Printr-o decizie din 4 iulie 2006, Tribunalul din Budapesta a extrădat reclamanta în Norvegia. În urma acestor verificări, s-a constatat că reclamanta nu era persoana căutată și a fost eliberată imediat. La 24 iulie 2006, recurenta a sosit în România. În urma examinărilor medicale, s-a stabilit că, în timpul detenției sale în Ungaria reclamanta a suferit un avort spontan. De asemenea, a fost reținută că aceaceasta a fost contaminată de la. heliobacter pylori și că ea a suferit, de asemenea, diureaplasma urealyticum. Ea a fost urmată, de asemenea, de un psiholog. După întoarcerea sa în România, recurenta a solicitat autorităților norvegiene să îi furnizeze documentele care au întemeiat mandatul de arestare internațional. Autoritățile norvegiene i-au furnizat o copie a unei corespondențe pe care o primiseră anterior cu autoritățile române. Din aceste documente reiese că, la 24 august 2005, centrala de la Oslo a solicitat Centrului de Interpol de la București să-i ofere asistență pentru a identifica anumite persoane suspectate de a fi comis infracțiuni de fraudă în distribuitorii de bilete. Centrul din Oslo a indicat că este vorba despre o femeie și un bărbat, că femeia a fost înregistrată într-un hotel sub numele de Calin Lavinia Madalina și a trimis o poză înregistrată de camerele de supraveghere. Centrul norvegian a adăugat că informațiile ADN și amprentele vor fi trimise ulterior. În septembrie 2005, Centrul de Interpol din București a informat autoritățile norvegiene că numai femeia a fost identificată și că numele ei de familie era Enache și nu Calin. De asemenea, le-a transmis datele sale personale și datele de contact ale pașaportului său eliberat în ianuarie 2005. La 8 noiembrie 2005, tribunalul teritorial al Departamentului Skien. Og Porsgunn va elibera un mandat internațional de arestare în numele reclamantei. La 25 noiembrie și 8 decembrie 2005, centrul de informare al Interpolului din București transmite centrului de informare al Interpolului din București amprentele și ADN-ul colectate la locul infracțiunilor. Plângere penală împotriva angajaților centrului de lucru al Interpolului din București 10. Pe 8 În ianuarie 2007, reclamanta a depus la Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din București (de exemplu, tribunalul de primă instanță din București) o plângere penală împotriva angajaților centrului de lucru al Interpolului de la București, pe care aceasta îl considera un abuz de funcție și neglijență. Aceasta a solicitat identificarea funcționarilor responsabili care au transmis informațiile sale personale autorităților norvegiene fără a face cercetări atente pentru a-i indentifica pe cei căutați și a considerat că, prin atitudinea lor neglijentă, ei erau responsabili pentru comportamentul său. arestare, având în vedere că aceste informații eronate au întemeiat mandatul internațional de arestare emis pe numele său. În special, Comisia le-a reproșat că nu a luat în considerare diferența dintre fotografia transmisă de autoritățile norvegiene și cea existentă în baza de date românească, pentru că a neglijat faptul că a fost victima furtului pașaportului său, lucru pe care l-a informat autoritățile încă din 2001, și că purta un nume diferit în pașaportul eliberat în 2005, Enache, în comparație cu numele transmis de autoritățile norvegiene, și anume Calin. Comisia a subliniat faptul că autoritățile române nu au desfășurat diligențele necesare pentru a evita ca o greșeală cu consecințe foarte grave să fie comisă. 11. La 15 ianuarie 2008, Parchetul a dat un refuz în favoarea angajaților centrului de lucru al Interpolului, pe motiv că elementele constitutive ale infracțiunilor reprovocate nu au fost dovedite. 12. Recurenta a contestat respingerea în fața Tribunalului de Primă Instanță. Prin hotărârea din 19 noiembrie 2008, Tribunalul de Primă Instanță a confirmat respingerea. După examinarea documentelor existente în dosar, tribunalul a considerat că autoritățile norvegiene au solicitat ajutorul autorităților române pentru a identifica persoana suspectată de comiterea infracțiunilor. După consultarea bazei de date disponibile, autoritățile române au confirmat în răspunsul lor că informațiile transmise corespund recurentei, cetățean român. Tribunalul de Primă Instanță a menționat, în sfârșit, că identificarea persoanelor care au comis infracțiunile intră sub incidența competenței exclusive a statului solicitant, ale cărui autorități investigau cauza. 13. reclamanta a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. 14. Printr-o hotărâre definitivă din 30 martie 2009, tribunalul departamental din București a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță. Tribunalul departamental nota că autoritățile române o identificaseră pe reclamantă ca fiind persoana căutată. El a considerat apoi că decizia finală privind identitatea între persoana căutată și persoana care a comis faptele aparținea autorităților judiciare norvegiene care investighau cauza și care trebuiau să ia o decizie cu privire la toate dovezile existente în posesia lor. mai mult decât atât, rolul contrainterpolului București a fost de a ajuta la identificarea lor. 15. Tribunalul departamental a considerat, de asemenea, că mandatul de arestare internațional a fost emis de autoritățile norvegiene în timp ce acestea erau în posesia pozei recurentei transmise de autoritățile române, fotografie pe care le-ar fi putut confrunta cu cea existentă deja în dosar. În mod similar, informațiile privind amprentele și ADN-ul persoanei suspectate au fost transmise în România la date ulterioare eliberării mandatului internațional de arestare. Invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge de ce a făcut obiectul unei detenții ilegale, din cauza neglijenței angajaților centrului național al orașului Da . Interpol București. În special, din cauza lipsei de diligență, autoritățile române au identificat în mod eronat recurenta ca fiind persoana căutată în Norvegia, aceste informații constituind baza pe care a fost emis mandatul internațional de arestare. 17. Invocând art. 6 din Convenție, Comisia se plânge că angajații centrului de lucru al Interpolului din București nu au fost sancționați în urma plângerii sale penale. 5 § 1 din Convenție, astfel formulat, în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la libertate și securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția cazurilor următoare și în conformitate cu căile legale. 19. Curtea reamintește că centrul de cooperare polițienească internațională de la București este specializat în schimbul de informații în domeniul combaterii criminalității la nivel internațional. În speță, autoritățile norvegiene au solicitat autorităților române informații în cadrul cooperării polițienești internaționale în identificarea anumitor persoane care au comis infracțiuni în Norvegia. În acest context, centrul d a Interpol de la București a transmis informații care confirmă faptul că datele puse la dispoziția sa de către autoritățile norvegiene corespund unui cetățean român, și anume reclamanta, și au transmis date actualizate cu privire la aceasta. 20. Curtea nu poate împiedica constatarea că autoritățile române nu au dat dovadă de o diligență exemplară în prelucrarea cererii autorităților norvegiene și că acestea nu sunt complet străine de aventurile recurentei, întrucât informațiile transmise au fost, fără îndoială, luate în considerare în emiterea mandatului de arestare internațional emis împotriva acesteia și care a constituit baza deținerii sale. Cu toate acestea, după cum au fost ridicate de altfel instanțele naționale, decizia de a elibera mandatul aparținea numai autorităților judiciare norvegiene. 21. Cu toate acestea, reclamanta nu se plânge în fața Curții nici împotriva statului care a emis mandatul de arestare, nici împotriva celui care l-a pus în aplicare (a se vedea, a contra Stephens c. Malta (n, 11956/07, § 52, 21 aprilie 2009), dar împotriva României pe care o reproșează că este responsabilă pentru Or, acest stat nu a făcut decât să furnizeze informații despre persoana din persoana în cauză, fără a participa la procesul decizional privind necesitatea de a priva reclamanta de libertate. Faptul de a furniza informații în cadrul unei cooperări internaționale nu poate fi considerat drept asistență sau o cooperarea activă în ceea ce privește privarea de libertate ordonată de o țară terță (a se vedea, a contrario și mutatis mutandis Riera Blume și alții c. Spania, n 3780/97, § 35 CEDO 1999 VII Prin urmare, nu se poate considera că România, datorită intervenției autorităților sale, este responsabilă pentru deținerea reclamantei, chiar dacă a fost de dorit o atitudine mai responsabilă din partea acestora. În consecință, acest aspect este incompatibil rațional personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. (a) și trebuie respins în conformitate cu art. 35. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 din Convenție 22. Recurenta se plânge de la sfârșitul plângerii sale penale împotriva angajaților centrului de lucru al Interpolului de la București, în necunoașterea articolului 6 din Convenție astfel formulat în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către un Tribunalul (...) care va decide (...) fie contestații privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva acesteia. 23. Curtea amintește că, la art. 6 nu garantează dreptul de a fi acuzat sau condamnat penal de către terți (a se vedea, printre altele, Perez c. Franța [GC], nr 47287/99, § 70, CEDH 2004 I. În măsura în care plângerea recurentei n a fost însoțită de o constituție a părții civile, rezultă că acest aspect este incompatibil rațional cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie respins în temeiul articolului Cu aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Marialena Tsirli Alvina Gyulumyan Grefier adjunct președinte