OUABOUR c. BELGIQUE

Secțiunea a cincea Cerere nr. 26417/10 Abdellah UAUBUUR împotriva Belgiei introdusă la 11 mai 2010 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Abdellah Ouabour, este un resortisant marocan născut în 1974 și rezident în Louvain (Belgia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul C. Marchand și dl Z. Chihaoui, avocați la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul s-a născut la Maaseik în Belgia. În 1999 și 2000, a efectuat două șederi în Siria pentru a-și aprofunda cunoașterea religiei coranice și pentru a perfecționa limba arabă. Procedură penală și detenție La 19 martie 2004, reclamantul și alte trei persoane au fost arestate și puse în detenție după percheziții în cursul cărora fuseseră confiscate, printre altele, pașapoarte și cărți de identitate belgiene pentru străini falsificați. Prin ordonanță din camera consiliului Tribunalului de Primă Instanță Tribunalul de la Bruxelles din 29 august 2005, reclamantul și alte 13 persoane au fost retrimise la corecție. La 16 februarie 2006, Tribunalul de Primă Instanță din Bruxelles l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani de închisoare pentru participarea în calitate de membru la activitățile unei organizații teroriste și pentru apartenența la o asociație de răufăcători. De asemenea, acesta a pronunțat sentințe de închisoare și de întemnițare împotriva a opt dintre co-preveniții săi și le-a încheiat pe celelalte patru. Cinci co-preveniți, printre care reclamantul și procuratura federală au răspuns la apel. La 15 septembrie 2006, acționând în mod implicit, instanța de apel din Bruxelles a reformat parțial hotărârea din 16 februarie 2006, considerând, în special, spre deosebire de instanța de primă instanță, că reclamantul a jucat un rol central în conducerea grupării teroriste, ea l-a condamnat la o pedeapsă de închisoare de șapte ani. Reclamantul și doi co-preveniți au formulat opoziție. La 19 ianuarie 2007, tribunalul din Bruxelles, hotărând în contradicție, l-a condamnat pe reclamant la șase ani de închisoare. Deținut la închisoarea din Louvain, reclamantul și-a încheiat sentința la 16 mai 2010, data de la care a fost pus sub sechestru extrădare în temeiul articolului 3 alineatul (4) din Legea din 15 martie 1874 privind extrădarea (a se vedea mai jos) și deținut pe această bază. La 28 mai 2010, reclamantul sesizează Camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles cu privire la o hotărâre de punere în libertate. Aceasta a fost declarată inadmisibilă prin Ordonanța din 15 iunie 2010 pe motiv că reclamantul nu avea calitatea de a acționa împotriva unei decizii luate de către executiv. Invocând o încălcare a articolului 5 alineatul (1) litera (f) și a articolului 4 și a articolului 13 din Convenție, reclamantul a făcut apel la această ordonanță. Prin hotărârea din 30 iunie 2010, camera de acuzare a instanței judecătorești din Bruxelles a respins recursul și a încuviințat hotărârea în cauză. Prin hotărârea din 13 iulie 2010, Curtea de Casație, sesizată cu recursul recurentului, a atacat hotărârea instanței judecătorești. La 30 iulie 2010, Camera pentru punerea sub acuzare a Tribunalului de apel din Bruxelles, altfel compusă, a dispus eliberarea imediată a reclamantului pe motiv că durata detenției reclamantului nu era proporțională cu obiectivul urmărit de aceasta. Între timp, la 28 mai 2010, reclamantul a sesizat, de asemenea, președintele Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles, în vederea obținerii eliberării sale imediate. Cererea sa a fost respinsă printr-o ordonanță din 27 iulie 2010. La 7 iulie 2005, procurorul general a emis un mandat de arestare internațional pe lângă reclamant, în care a fost redactat rezumatul faptelor în sprijinul mandatului [traducere] În urma procedurii desfășurate de Brigada națională a poliției judiciare din Casablanca, [reclamantul] în asociere cu [B.], după ce a fost recrutat, în cursul anului 2000, pentru a se alătura Grupului Islamic Combatant Marocan (GICM) s-au deplasat în Siria și au fost înregistrați la Institutul Khalbajia din Damasc pentru a continua studiile ideologice. La începutul anului 2001, [reclamantul] a reușit în compania [Z.] (...) în detenție la Guantanamo să intre în teritoriul afgan unde a avut un antrenament militar (...) înainte de a-l părăsi spre Belgia. De abia a ajuns pe teritoriul belgian, el caută pașapoarte și documente în beneficiul GICM. [...] În timpul șederii sale la Istanbul în Turcia, în 2002, a fost însărcinat să colecteze membrii GICM care sosesc în această țară (...). La sfârșitul anului 2003, [membrii] celulei GICM din Franța s-au dus în Belgia, unde au fost primiți de H. care i-a însoțit unde locuia [reclamantul]. Aici a avut loc o reuniune (....) pentru a discuta viitorul GICM (...) în urma evenimentelor de la Casablanca și a arestărilor membrilor și liderilor GICM. La sfârșitul acestei reuniuni, s-a stabilit o întâlnire cu El Haski, membru activ al GICM în Belgia, pentru dezvoltarea proiectului terorist a cărui execuție este prevăzută în Belgia sau Maroc. Acestea sunt faptele care corespund următoarelor infracțiuni: constituirea unei benzi de bandă infracțională, falsificarea pașapoartelor, a cardurilor de reședință, constituirea unei benzi pentru pregătirea și comiterea de acte teroriste, în legătură cu o întreprindere colectivă care are ca scop realizarea unui țel grav ordinii publice, organizarea unui loc de refugiu pentru autorul actului terorist. Faza judiciară de exequatur a mandatului de arestare internațional La 13 iulie 2005, după consultarea dosarului reclamantului din Belgia de către serviciile poliției marocane și audierea acestuia ca martor, primul procuror general al Tribunalului de apel al lui Rabat a fost primul procuror al Tribunalului de apel al lui Rabat: extrădarea reclamantului pentru faptele enumerate în mandatul de arestare emis de Tribunalul de apel al lui Rabat. La 15 iulie 2005, Camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a dat executoriu mandatul de arestare pronunțat de instanța judecătorească din Rabat (exequatur) În ceea ce privește riscul invocat de solicitant de a fi victima, în cazul extrădării către Maroc, a unor tratamente contrare articolului 3 din Convenție, Curtea de apel și-a exprimat punctul de vedere în acest sens [Traducere] [reclamantul] nu a demonstrat nici în mod clar că există motive serioase de teamă că acesta ar putea încălca drepturile sale fundamentale dacă ar fi predat autorităților judiciare marocane Faza judiciară și administrativă a răspunsului la cererea de extrădare Odată ce mandatul de arestare marocan a fost declarat executoriu, procedura privind răspunsul la cererea de extrădare a fost deschisă. Printr-un decret din 11 ianuarie 2008, adoptat la avizul Camerei pentru punerea sub acuzare a instanței judecătorești din Bruxelles din 19 octombrie 2006, ministrul justiției a aprobat extrădarea reclamantului. În al doilea rând, în cazul în care ar fi fost extrădat în Maroc, acesta ar fi fost victima unei denigrari flagrante a justiției sau a actelor de tortură sau a tratamentelor inumane și degradante. La 17 august 2008, reclamantul a introdus o acțiune în suspendare și în anulare în fața Consiliului de Stat al ministerialului. El a invocat un motiv întemeiat pe riscul de a fi supus Marocului unor tratamente în conformitate cu art. 3 din convenție. El a furnizat în sprijinul rapoartelor publicate în special de Amnesty International Human Rights Watch a raportat numeroase cazuri de detenție arbitrară a activiștilor islamiști și practici sistematice de tortură la locul faptei de terorism în timpul interogatoriilor și în închisorile marocane. Având în vedere termenii mandatului de arestare emis de autoritățile marocane, acesta a considerat că ar trebui să intre în mod clar într-o categorie de persoane cu risc de a fi supuse unor astfel de tratamente. Potrivit reclamantului, situația sa era, în orice caz, comparabilă cu cea a reclamantului în cauza Saadi c. Italia [GC] (n 37201/06, CEDH 2008). Reclamantul ridica, de asemenea, un motiv întemeiat pe riscul de a suferi o denigrare flagrantă a justiției prin încălcarea articolului 6 eventual coroborat cu art. 3 din Convenție. El cita în sprijinul afirmațiilor sale din rapoartele lui Amnesty International potrivit cărora deținuții fuseseră condamnați la moarte după procese vădit inechitabile. În plus, reclamantul s-a plâns de lipsa motivării din partea ministerialului. Suspendarea a fost acordată de Consiliul de Stat printr-o hotărâre din 28 mai 2009 având în vedere încălcarea aparentă a articolelor 2 și 3 din Legea din 29 iulie 1991 privind motivarea formală a actelor administrative. Din aceste rapoarte reiese că, în ceea ce privește persoanele suspectate de terorism, există un sistem de încălcări constante și grave care, în general, nu fac obiectul unor anchete aprofundate și atente în cazul plângerilor victimelor ; (...) Având în vedere că extrădarea [reclamantului] este solicitată, printre altele, din cauza activităților teroriste și că a fost, de asemenea, condamnat în activități teroriste în Belgia, aceasta face plauzibilă teza [reclamantului] potrivit căreia există riscul de a fi maltratat și torturat într-o închisoare marocană ;că decizia atacată declară pur și simplu că nu există niciun risc serios concret ca [reclamantul], dacă este extrădat, să fie supus (...) torturii sau tratamentelor inumane sau degradante în statul solicitant;că această frază este atât de scurtă încât nu se poate deduce din aceasta că riscul de tortură în închisorile marocane în ceea ce privește persoanele suspectate de terorism a fost examinat în mod corespunzător și nici din ce motiv în mod precis ministrul consideră că nu are niciun motiv să fie extrădat [reclamantul]. La 5 octombrie 2009, ministrul de justiție a luat un al doilea ordin judecătoresc privind extrădarea, care a examinat riscul susținut de solicitant de a fi supus unor tratamente contrare articolului 3 din Convenție în închisorile marocane în modul următor [Traducere] Amnesty International Human Rights Watch prezintă un tablou general al procedurilor penale și practicii, în special în ceea ce privește persoanele suspectate de terorism din Maroc. În pofida calității lor și a faptului că se află în organizații internaționale recunoscute, aceste rapoarte nu furnizează elemente precise și individualizate care să conducă la concluzia că o persoană căutată în practică ar fi expusă unor proceduri sau practici contrare art. 3 din Convenție. (...) Examinarea Legii marocane antiteroriste din mai 2003 în rapoartele menționate nu este suficientă pentru a demonstra o practică concretă și reală care ar încălca drepturile omului. (...) În hotărârea sa Saadi c. Italia din 28 februarie 2008, menționat în mod clar că nu este suficient să se facă referire la situația drepturilor omului în general în țara în care un solicitant este amenințat să fie expulzat sau extrădat pentru a concluziona că reclamantul prezintă un risc serios, individual și specific de a fi expus la încălcări ale drepturilor omului. La 7 decembrie 2009, reclamantul a introdus în fața Consiliului de Stat o acțiune în anulare a celui de al doilea decret, însoțită de o cerere de suspendare. La 19 noiembrie 2010, Consiliul de Stat (Consiliul de Stat) (două hotărâri. Prima hotărâre, nr 209.031, a acordat revocarea din partea reclamantului din cauza retragerii primului decret ministerial de extrădare din 18 august 2008. A doua hotărâre, nr. 209.030, în ceea ce privește mai multe documente de extrădare din 5 octombrie 2009 și, constatând că reclamantul și-a retras, de asemenea, recursul în suspendare și în anulare pe motiv că decizia atacată fusese retrasă. 209.030 al Consiliului de Stat. Acesta a negat că al doilea decret ministerial de extrădare a fost retras. La 8 noiembrie 2011, avocatul reclamantului a fost numit ministrul justiției, având în vedere motivarea hotărârii Consiliului de Stat și lipsa unui răspuns la precedentele mele cereri, consider că al doilea ordin ministerial, emis clientului meu, a fost retras. Prin urmare, vă revine sarcina de a adopta o nouă decizie. În această măsură, aș dori să fac referire în mod explicit la numeroasele documente transmise în cadrul unor dosare similare [H. și El Haski]. Ultimele hotărâri pronunțate de cea mai înaltă instanță administrativă a noastră (...) sunt unanime. Există un risc real și dovedit de a fi torturate în caz de extrădare sau în caz de expulzare în Maroc. [...] În [jurisdicția Consiliului de Stat H. c. Ministrul Justiției, 27 octombrie 2011] încălcarea articolului 3 din [Convenție] a fost constatată atât în partea sa materială, cât și în partea sa de procedură. Aceasta înseamnă că, pentru a-mi putea extrage clientul în Maroc, va reveni la ministerul dumneavoastră de a inversa constatarea făcută de Consiliul de Stat. (...) La 2 mai 2012, Curtea a adresat o scrisoare guvernului belgian solicitându-i informații cu privire la situația juridică exactă a reclamantului. La 25 mai 2012, guvernul a răspuns că a doua hotărâre ministerială de extrădare a reclamantului nu a fost retrasă și că împrejurarea că Consiliul de Stat a raportat retragerea deciziei atacate a fost o eroare materială care ar fi trebuit să fie remediată de solicitant. Prin urmare, potrivit guvernului, procedura internă belgiană nu a fost epuizată. Printr-o scrisoare în răspuns din 23 octombrie 2012, reclamantul a susținut că Consiliul de Stat nu a făcut acest lucru în sensul că a luat cuvântul de către consiliul de Stat pentru a obține consecințele juridice admise de toate părțile prezente, că hotărârea Consiliului de Stat a creat un drept în fața reclamantului de a retrage al doilea decret ministerial din ordinea juridică belgiană și că nu era posibil să se solicite rectificarea acestuia. În cele din urmă, presupunând chiar că a fost o greșeală, quod non, el revine statului de a reacționa pentru a o corecta. Intervenția Curții la 11 mai 2010, reclamantul sesizează Curtea cu privire la o cerere de măsuri provizorii pentru suspendarea extrădării sale către Maroc. La 12 mai 2010, Curtea a decis să indice guvernului, în temeiul articolului 39 din Regulamentul său de procedură, că este de dorit, în interesul părților și al bunei desfășurări a procedurii în fața acesteia, să nu-l extragă pe reclamant în Maroc până la noi ordine. 1874 privind extrădarea ale cărei dispoziții, în acest sens se aplică în speță, sunt rezumate în cauzele Zarmayev c. Belgia 35/10) și Trabelsi c. Belgia 140/10), comunicate guvernului belgian la 21 și 27 noiembrie 2012. Între Belgia și Maroc există o convenție de extrădare și de rejudecare judiciară în materie penală, încheiată la 27 februarie 1959 și intrată în vigoare la 20 ianuarie 1961, în care se menționează obligația de a extrăda persoanele acuzate pentru fapte de asociere a răufăcătorilor și fapte legate de comisia de falsificare. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că există motive serioase și dovedite de a crede că, în cazul în care ar fi extrădat în Maroc, ar risca într-adevăr să fie supus unor tratamente contrare acestei dispoziții. Din cauza faptului că este suspectat de terorism în Maroc, reclamantul a declarat că face parte dintr-un grup expus sistematic la o practică de tratament în conformitate cu art. 3. În sprijinul acestei afirmații a rapoartelor întocmite în special de organizațiile neguvernamentale Amnesty International Rights Watch care denunță cazuri de arestări arbitrare, tortură și abuz în cadrul măsurilor antiteroriste din Maroc Invocând art. 13 din Convenție coroborat cu art. 3, reclamantul se plânge că acțiunea în fața Consiliului de Stat nu este o acțiune efectivă care să permită reformularea unui ordin de extrădare contrar articolului 3 din Convenție. Reclamantul susține, pe de o parte, că, prin hotărârea sa din 28 mai 2009, Consiliul de Stat a suspendat primul decret de acordare a extrădării sale pentru un motiv întemeiat pe o încălcare a formei, și anume a legii privind motivarea formală a actelor administrative, dar care, în esență, viza Ö Õ Õ un risc de încălcare a articolului 3 din convenție. Din acest motiv, nu numai că Consiliul de Stat nu a examinat în mod formal temeiul respectivului Õ, ci, mai presus de toate, că nu era obligat să adoptă un decret de extrădare conform acestei dispoziții și a putut să se mulțumească să ia doar la 5 octombrie 2009, chiar înainte ca Consiliul de Stat să se pronunțe asupra anulării primului decret, un al doilea decret de extrădare a cărui motivare, desigur, mai accentuată, era identică cu primul, în ciuda contradicției sale cu jurisprudența Curții. Potrivit reclamantului, această situație ar putea să se prelungească la infinit și să ateste caracterul corect al acțiunii. (ii) Pe de altă parte, în pofida hotărârii Consiliului de Stat nr. 209.030 din 19 noiembrie 2010 de constatare a retragerii celui de-al doilea decret ministerial, statul belgian consideră că acest decret este încă valabil și că procedura în fața Consiliului de Stat este închisă. Prin urmare, reclamantul nu mai dispune de niciun recurs pentru a invoca temeinicia obiecțiunilor sale întemeiate, întemeiate pe art. 3 din convenție împotriva celui de-al doilea decret de extrădare. RĂSPUNSURI LA PĂRȚILE 1. Reclamantul, în cazul în care a fost extrădat în Maroc, prezintă un risc real de a fi supus unor tratamente contrare articolului 3 din Convenție [Saadi c. Italia [GC], nr 37201/06, § 129-31, CEDH 2008, Rafaaa c. Franța, n 2533/93/10, § 40-43, 30 mai 2013]? (2) Având în vedere obiecțiile reclamantului, a intentat el în fața Consiliului de Stat o acțiune efectivă, în sensul art. 13 din Convenție, pentru a-și exercita obiecțiile întemeiate pe încălcarea art. 3 din Convenție?

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

26417/10

Abdellah OUABOUR

contre la Belgique

introduite le 11 mai 2010

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Abdellah Ouabour, est un ressortissant marocain né en 1974 et résidant à Louvain (Belgique). Il est représenté devant la Cour par M

e

C. Marchand et M

e

Z. Chihaoui, avocats à Bruxelles.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant est né à Maaseik en Belgique. En 1999 et 2000, il effectua deux séjours en Syrie afin d’approfondir sa connaissance de la religion coranique et de perfectionner la langue arabe.

1.

Procédure pénale et détention

Le 19 mars 2004, le requérant ainsi que trois autres personnes furent arrêtés et placés en détention après des perquisitions au cours desquelles avaient été saisis notamment des passeports et des cartes d’identité belges pour étrangers falsifiés.

Par ordonnance de la chambre du conseil du tribunal de première

instance de Bruxelles du 29 août 2005, le requérant et treize autres personnes furent renvoyés en correctionnelle.

Le 16 février 2006, le tribunal de première instance de Bruxelles condamna le requérant à une peine de cinq ans d’emprisonnement pour participation en tant que membre aux activités d’une organisation terroriste et appartenance à une association de malfaiteurs. Il prononça également des peines d’emprisonnement et d’amende contre huit de ses co-prévenus et acquitta les quatre autres.

Cinq co-prévenus – dont le requérant – et l’office du procureur fédéral interjetèrent appel.

Le 15 septembre 2006, statuant par défaut, la cour d’appel de Bruxelles réforma partiellement le jugement du 16 février 2006. Considérant notamment, à la différence du juge de première instance, que le requérant avait joué un rôle central à la tête du groupement terroriste, elle le condamna à une peine d’emprisonnement de sept ans. Le requérant et deux

des co-prévenus formèrent opposition.

Le 19 janvier 2007, la cour d’appel de Bruxelles, statuant contradictoirement, condamna le requérant à six ans d’emprisonnement.

Détenu à la prison de Louvain, le requérant acheva de purger sa peine le 16 mai 2010, date à partir de laquelle il fut mis sous écrou extraditionnel en application de l’article 3 § 4 de la loi du 15 mars 1874 sur les extraditions (voir

infra

) et détenu sur cette base.

Le 28 mai 2010, le requérant saisit la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles d’une requête de mise en liberté. Celle-ci fut déclarée irrecevable par ordonnance du 15 juin 2010 au motif que le requérant n’avait pas qualité pour agir contre une décision prise par l’exécutif.

Invoquant une violation des articles 5 §§ 1 f) et 4, et 13 de la Convention, le requérant fit appel de cette ordonnance. Par un arrêt du 30 juin 2010, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles rejeta l’appel et confirma l’ordonnance entreprise.

Par un arrêt du 13 juillet 2010, la Cour de cassation, saisie sur pourvoi du requérant, cassa l’arrêt de la cour d’appel.

Le 30 juillet 2010, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles, autrement composée, ordonna la libération immédiate du requérant au motif que la durée de la détention du requérant n’était pas proportionnée à l’objectif poursuivi par celle-ci.

Entre-temps, le 28 mai 2010, le requérant avait également saisi le président du tribunal de première instance de Bruxelles en référé afin d’obtenir sa libération immédiate. Sa demande fut rejetée par une ordonnance du 27 juillet 2010.

2.

Procédure d’extradition

Le 7 juillet 2005, le procureur général près la cour d’appel de Rabat (Maroc), émit un mandat d’arrêt international à l’encontre du requérant. Le résumé des faits à l’appui du mandat était rédigé en ces termes

:

[Traduction]

«

Il appert de la procédure effectuée par la brigade nationale de la police judiciaire de Casablanca que [le requérant] en compagnie de [B.], après avoir été recrutés, au cours de l’année 2000, pour rejoindre les rangs du Groupe Islamique Combattant Marocain (GICM) se sont rendus en Syrie et ont été inscrits à l’institut Khalbajia à Damas pour poursuivre les études idéologiques.

Au début de l’année 2001, [le requérant] a réussi en compagnie de [Z.] (...) en détention à Guantanamo à pénétrer dans le territoire afghan où il a eu un entraînement militaire (...) avant de le quitter à destination de la Belgique. A peine arrivé sur le territoire belge, il se livre à la recherche des passeports et des documents au profit du GICM. (...) Lors de son séjour à Istanbul en Turquie courant 2002, il a été chargé de recueillir les membres du GICM arrivant dans ce pays (...). Fin 2003, [des] membres de la cellule GICM en France sont allés en Belgique où ils ont été accueillis par H. qui les a accompagnés où habitait [le requérant]. C’est là qu’une réunion a été tenue (....) pour discuter de l’avenir du GICM (...) suite aux événements de Casablanca et des arrestations des membres et dirigeants du GICM. A l’issue de cette réunion, un rendez-vous fut fixé avec El Haski, membre actif du GICM en Belgique, pour la mise au point du projet terroriste dont l’exécution est prévue en Belgique ou au Maroc.

Tels sont les faits qui correspondent aux crimes suivants

: constitution de bande criminelle, falsification de passeports, des cartes de résidence, constitution d’une bande pour préparer et commettre des actes terroristes, en relation avec une entreprise collective ayant pour but l’atteinte grave à l’ordre public, organisation d’un lieu de refuge pour l’auteur de l’acte terroriste.

»

a)

Phase judiciaire d’exequatur du mandat d’arrêt international

Le 13 juillet 2005, après que les services de la police marocaine aient consulté le dossier du requérant en Belgique et l’aient entendu en tant que témoin, le premier substitut du procureur général de la cour d’appel de Rabat demanda l’extradition du requérant pour les faits énumérés dans le mandat d’arrêt émis par la cour d’appel de Rabat.

Le 15 juillet 2005, la chambre du conseil du tribunal de première

instance de Bruxelles rendit exécutoire le mandat d’arrêt rendu par la cour d’appel de Rabat (

exequatur

).

Le requérant interjeta appel le 19 juillet 2005. Le 4 octobre 2005, la chambre des mises en accusations de la cour d’appel Bruxelles déclara l’appel recevable mais non fondé. En ce qui concerne le risque allégué par le requérant d’être victime, en cas d’extradition vers le Maroc, de traitements contraires à l’article 3 de la Convention, la cour d’appel s’exprima en ces termes

:

[Traduction]

«

[Le requérant] ne démontre pas non plus qu’en ce qui le concerne il y a des raisons sérieuses de craindre qu’il encourt une violation de ses droits fondamentaux s’il était livré aux autorités judiciaires marocaines

».

b)

Phase judiciaire et administrative de la réponse à donner à la demande d’extradition

Une fois que le mandat d’arrêt marocain fut déclaré exécutoire, la procédure concernant la réponse à donner à la demande d’extradition fut ouverte.

Par un arrêté du 11 janvier 2008, pris sur avis de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles du 19 octobre 2006, le ministre de la Justice accorda l’extradition du requérant. L’arrêté soulignait que le requérant n’avait pas démontré qu’il y avait des risques graves et concrets que, s’il était extradé au Maroc, il serait victime d’un déni flagrant de justice ou d’actes de torture ou de traitements inhumains et dégradants.

Le 17 août 2008, le requérant introduisit un recours en suspension et en annulation de l’arrêté ministériel devant le Conseil d’État. Il invoquait un moyen tiré du risque d’être soumis au Maroc à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention. Il fournissait à l’appui des rapports publiés notamment par

Amnesty International

et

Human Rights Watch

faisant état de nombreux cas de détention arbitraire d’activistes islamistes et de pratiques systématiques de torture à l’endroit des personnes présumées d’avoir commis des actes terroristes lors des interrogatoires et dans les prisons marocaines. Eu égard aux termes du mandat d’arrêt délivré par les autorités marocaines, le requérait estimait entrer clairement dans une catégorie de personnes à risque de subir de tels traitements. Selon le requérant, sa situation était en tous points comparable à celle du requérant dans l’affaire

Saadi c. Italie

[GC] (n

o

37201/06, CEDH 2008).

Le requérant soulevait également un moyen tiré du risque de subir un flagrant déni de justice en violation de l’article 6 éventuellement combiné avec l’article 3 de la Convention. Il citait à l’appui de ses allégations des rapports d’

Amnesty International

signalant que des détenus avaient été condamnés à mort après des procès manifestement inéquitables.

Le requérant se plaignait en outre du défaut de motivation de l’arrêté ministériel.

La suspension fut accordée par le Conseil d’État par un arrêt du 28

mai

2009 eu égard à la violation apparente des articles 2 et 3 de la loi du 29 juillet 1991 concernant la motivation formelle des actes administratifs. Le Conseil d’État s’exprima notamment en ces termes

:

[Traduction]

«

il ressort de ces rapports qu’en ce qui concerne les personnes soupçonnées de terrorisme, il y a un schéma de violations constantes et graves qui ne font en général pas l’objet d’enquêtes approfondies et minutieuses en cas de plaintes des victimes

; (...) vu que l’extradition du [requérant] est demandée, entre autres, en raison des activités terroristes et qu’il a également été reconnu coupable d’implication dans des activités terroristes en Belgique, cela rend

prima facie

plausible la thèse du [requérant] selon laquelle il court un risque d’être maltraité et torturé dans une prison marocaine

; que la décision attaquée déclare simplement qu’il n’y a pas de risque sérieux concret que [le requérant], s’il est extradé, sera soumis à (...) la torture ou à des traitements inhumains ou dégradants dans l’État requérant ; que cette phrase est si brève qu’il ne peut en être déduit que le risque de torture dans les prisons marocaines en ce qui concerne les personnes suspectées de terrorisme a bien été examiné ni pour quelle raison précise le ministre considère qu’il n’y a pas d’obstacle à l’extradition du [requérant]. (...)

»

Le 5 octobre 2009, le ministre de la Justice prit un deuxième arrêté accordant l’extradition qui examina le risque allégué par le requérant d’être soumis à des traitements contraires à l’article 3 de la Convention dans les prisons marocaines de la manière suivante

:

[Traduction]

«

Amnesty international

et

Human Rights Watch

brossent un tableau général de la procédure pénale et la pratique en ce qui concerne notamment les personnes soupçonnées de terrorisme au Maroc. Malgré leur qualité et le fait qu’ils émanent d’organisations internationales reconnues, ces rapports ne fournissent pas d’éléments précis et individualisés qui conduisent à conclure qu’en pratique, une personne recherchée serait exposée à des procédures ou des pratiques contraires à l’article 3 de la Convention. (...)

L’examen de la loi marocaine antiterroriste de mai 2003 dans lesdits rapports ne suffit pas pour démontrer une pratique concrète et réelle qui serait en violation des droits de l’homme. (...)

La [Cour] a, dans son arrêt

Saadi c. Italie

du 28 février 2008, indiqué clairement qu’il ne suffit pas de se référer à la situation des droits de l’homme en général dans le pays vers lequel un requérant est menacé d’être expulsé ou extradé pour conclure que le requérant court le risque sérieux, individuel et spécifique d’être exposé à des violations des droits de l’homme.»

Le 7 décembre 2009, le requérant introduisit devant le Conseil d’État un recours en annulation de ce deuxième arrêté assorti d’une demande de suspension.

Le 19 novembre 2010, le Conseil d’État rendit deux arrêts. Le premier

arrêt, n

o

209.031, accordait le désistement d’instance du requérant en raison du retrait du premier arrêté ministériel d’extradition du 18

août

o

209.030, concernait l’arrêté ministériel d’extradition du 5 octobre 2009 et, constatait que le requérant s’était également désisté de son recours en suspension et en annulation au motif que la décision attaquée avait été retirée.

L’avocat du requérant prit contact à plusieurs reprises avec le conseil de l’État belge au sujet des suites réservées à l’arrêt n

o

209.030 du Conseil d’État. Celui-ci nia que le deuxième arrêté ministériel d’extradition avait été retiré.

Le 8 novembre 2011, l’avocat du requérant s’adressa en ces termes au ministre de la Justice

:

«

Compte tenu de la motivation de l’arrêt du Conseil d’État et de l’absence de réponse à mes précédentes missives, je considère que le second arrêté ministériel, délivré à mon client, a bien été retiré.

Il vous appartient dès lors d’adopter une nouvelle décision.

Dans cette mesure, je tenais à m’en référer expressément aux très nombreux documents transmis dans le cadre de dossiers similaires [H. et El Haski].

(...) Les dernières décisions rendues par notre plus haute juridiction administrative (...) sont unanimes. Il existe un risque réel et avéré d’être torturé en cas d’extradition ou d’éloignement vers le Maroc.

(...) Dans [l’arrêt du Conseil d’État H. c. Ministre de la Justice, 27 octobre 2011] la violation de l’article 3 de la [Convention] a été constatée tant dans son volet matériel que dans son volet procédural.

Cela implique que, pour pouvoir extrader mon client vers le Maroc, il reviendra à votre ministère de renverser le constat réalisé par le Conseil d’État. (...)

»

Le 2 mai 2012, la Cour adressa un courrier au Gouvernement belge lui demandant des informations sur la situation juridique exacte du requérant.

Le 25 mai 2012, le Gouvernement répondit que le deuxième arrêté ministériel d’extradition du requérant n’avait pas été retiré et que la circonstance que le Conseil d’État ait fait état du retrait de la décision attaquée était une erreur matérielle qui aurait dû être rectifiée par le requérant. Force était donc de constater, selon le Gouvernement, que la procédure interne belge n’avait pas été épuisée.

Par une lettre en réponse du 23 octobre 2012, le requérant fit valoir que le Conseil d’État n’avait fait qu’acter les propos tenus par le conseil de l’État à l’audience pour en tirer les conséquences juridiques admises par toutes les parties présentes, que l’arrêt du Conseil d’État avait créé un droit dans le chef du requérant à voir retirer le deuxième arrêté ministériel de l’ordre juridique belge et qu’il était impossible d’en demander la rectification. Enfin, à supposer même qu’il y ait eu erreur,

quod non

, il revenait à l’État de réagir afin de la faire rectifier.

3.

Intervention de la Cour

Le 11 mai 2010, le requérant saisit la Cour d’une demande de mesures provisoires en vue de surseoir à son extradition vers le Maroc.

Le 12 mai 2010, la Cour décida d’indiquer au Gouvernement, en application de l’article 39 de son règlement, qu’il était souhaitable, dans l’intérêt des parties et du bon déroulement de la procédure devant elle, de ne pas extrader le requérant vers le Maroc jusqu’à nouvel ordre.

B.

Le droit interne pertinent

La procédure d’extradition est réglée en droit belge par la loi du 15

mars

1874 sur les extraditions dont les dispositions, en ce qu’elles s’appliquent en l’espèce, sont résumées dans les affaires

Zarmayev c.

Belgique

(n

o

35/10) et

Trabelsi c. Belgique

(n

o

140/10) communiquées au Gouvernement belge les 21 et 27 novembre 2012 respectivement.

Il existe entre la Belgique et le Maroc une Convention d’extradition et d’entraide judiciaire en matière pénale, conclue le 27 février 1959 et entrée en vigueur le 20 janvier 1961, faisant état de l’obligation d’extrader les individus poursuivis pour des faits d’association de malfaiteurs et des faits relatifs à la commission de faux.

GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint qu’il y a des motifs sérieux et avérés de croire que s’il était extradé au Maroc, il courrait un risque réel d’être soumis à des traitements contraires à cette disposition. Du fait qu’il est suspecté de terrorisme au Maroc, le requérant allègue faire partie d’un groupe systématiquement exposé à une pratique de traitements contraires à l’article 3. Il invoque à l’appui de cette allégation des rapports établis notamment par les organisations non gouvernementales

Amnesty

International

et

Human Rights Watch

qui dénoncent des cas d’arrestations arbitraires, de torture et de mauvais traitements dans le cadre des mesures anti-terroristes au Maroc

Invoquant l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 3, le requérant se plaint que le recours devant le Conseil d’État n’est pas un recours effectif permettant d’obtenir la réformation d’un arrêté d’extradition contraire à l’article 3 de la Convention.

i. Le requérant allègue, d’une part, que, par son arrêt du 28 mai 2009, le Conseil d’État a suspendu le premier arrêté accordant son extradition pour un motif tiré en apparence d’une violation de forme, à savoir de la loi relative à la motivation formelle des actes administratifs, mais qui, en substance, visait son grief tiré d’un risque de violation de l’article 3 de la Convention. Il en résulte que non seulement le Conseil d’État n’a pas formellement examiné le bien-fondé dudit grief mais surtout que le Gouvernement n’était pas tenu d’adopter un arrêté d’extradition conforme à cette disposition et a pu se contenter de prendre le 5 octobre 2009, avant même que le Conseil d’État se soit prononcé sur l’annulation du premier arrêté, un deuxième arrêté d’extradition dont la motivation, certes plus étoffée, était identique au premier en dépit de sa contradiction avec la jurisprudence de la Cour. Selon le requérant, cette situation pourrait se prolonger à l’infini et atteste de l’ineffectivité du recours.

ii. D’autre part, malgré l’arrêt du Conseil d’État n

o

209.030 du 19

novembre 2010 constatant le retrait du deuxième arrêté ministériel, l’État belge considère que ledit arrêté est toujours valable et que la procédure devant le Conseil d’État est clôturée. Il en résulte que le requérant ne dispose plus d’aucun recours pour faire valoir le bien-fondé de ses griefs tirés de l’article 3 de la Convention à l’encontre du deuxième arrêté d’extradition.

QUESTIONS AUX PARTIES

Saadi c. Italie

[GC], n

o

37201/06, §§ 129 à 131, CEDH 2008,

Rafaa c.

France

, n

o

25393/10, §§ 40 à 43, 30 mai 2013) ?