Yianopulu împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește un recurs (nr. 12030/03) direcționat împotriva Republicii Turcia și care o cetățeancă greacă, Dna. Efrosini Yianopulu («reclamanta»), a sesizat Curtea la 17 martie 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale («Convenția»).

Dna. Efrosini Yianopulu a decedat la 31 martie 2009. Dna. Maria Çiropulos a anunțat, printr-o scrisoare din 15 februarie 2010, că intenționează să mențină recursul în fața Curții în calitate de moștenitoare. Din motive practice, prezenta hotărâre va continua să numească Dna. Efrosini Yianopulu «reclamanta» deși azi această calitate trebuie atribuită Dnei. Maria Çiropulos.

Reclamanta este reprezentată de D. M. Cano, avocat la Istanbul. Guvernul turc («Guvernul») este reprezentat de agentul său.

Reclamanta susține că refuzul jurisdicțiilor turce de a-i recunoaște calitatea de moștenitoare a încălcat art. 1 al Protocolului nr. 1 și art. 14 din Convenție.

La 28 septembrie 2006, președintele secțiunii a patra a decis comunicarea recurului Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a fost de asemenea decis ca camera să se pronunțe simultan asupra admisibilității și fondului cauzei. După o rearanjare a compoziției secțiunilor, cauza a fost atribuită secțiunii a doua.

Guvernul grec a exercitat dreptul să intervină în procedura scrisă.

Mama reclamantei, Dna. Maria Yianopulu («defunctul»), de naționalitate greacă, a decedat la 11 martie 1979 în Grecia. La acea dată, un teren cu o suprafață de 13.231 m² situat la Beșiktaș (Istanbul) era înregistrat pe numele ei în registrul foncier.

După decesul defunctului, administrarea acestui bun a fost încredințată, la o dată necunoscută, unui curator printr-o decizie judiciară.

La 29 ianuarie 1982, tribunalul de instanță nr. 14 al Istanbulului a desemnat reclamanta ca unica moștenitoare a defunctei și i-a emis un certificat de moștenire. 1. Procedură în fața tribunalului de mare instanță nr. 6 al Istanbulului tendând ridicarea curatelei

La 17 aprilie 1984, reclamanta a cerut tribunalului de mare instanță nr. 6 al Istanbulului ridicarea curatelei instituită pentru administrarea bunului aparținând mamei sale.

La 9 octombrie 1985, tribunalul de mare instanță nr. 6 a respins această cerere. A observat că, potrivit decretului din 2 noiembrie 1964, achiziția și folosința bunurilor imobiliare situate în Turcia erau interzise pentru cetățenii greci. A considerat că ridicarea curatelei, care ar permite reclamantei să dispună de un bun imobiliar în Turcia, putea crea o situație contrară acestui decret.

La 3 februarie 1986, Curtea de Casație a confirmat această sentință. 2. Procedură în fața tribunalului de instanță nr. 5 al Istanbulului tendând emiterii unui certificat de moștenire

La 9 aprilie 1991, reclamanta a introdus o acțiune în fața tribunalului de instanță nr. 5 al Istanbulului tendând obținerii unui nou certificat de moștenire. Trezoreria publică a intervenit în această procedură ca parte pârâtă.

La ședința din 4 aprilie 1996, tribunalul de instanță nr. 5, după observarea unor absențe nejustificate ale părții cerante, a considerat acțiunea ca neintrodusă.

La 8 aprilie 1996, reclamanta a cerut tribunalului să revin asupra acestei decizii (eski hale iade), cerere care a fost respinsă în aceeași zi. 3. Procedură în fața tribunalului de mare instanță nr. 4 al Istanbulului tendând desemnării Trezoreriei ca moștenitoare a defunctului

Între timp, la 15 decembrie 1993, Trezoreria ceruse tribunalului de mare instanță nr. 4 al Istanbulului să declare defunctul dispărut și să o desemneze pe aceasta ca moștenitor.

La 24 mai 1995, tribunalul a aprobat această cerere. A observat că bunul litigios era administrat prin curatelă de mai mult de zece ani și că nici defunctul nici moștenitorii nu s-au manifestat în ciuda unei publicări regulate. A ordonat transferul proprietății bunului către Trezorerie, ceea ce s-a făcut la 16 ianuarie 1996 prin înregistrare în registrul foncier.

La 10 noiembrie 1997, Curtea de Casație a respins recursul în casație depus de reclamantă și a confirmat decizia de primă instanță. A estimat că era mereu posibil pentru reclamantă care se prezenta ca moștenitoare a defunctului să introducă o acțiune petitorie. La 3 aprilie 1998, Curtea de Casație a respins cererea reclamantei tendând corectarea hotărârii. 4. Procedură în fața tribunalului de instanță nr. 6 al Istanbulului tendând emiterii unui certificat de moștenire

La 5 octombrie 1999, reclamanta a introdus o acțiune în fața tribunalului de instanță nr. 6 al Istanbulului în scopul stabilirii calității ei de moștenitoare a defunctului. Trezoreria a intervenit în această procedură ca parte pârâtă.

La 15 noiembrie 1999, tribunalul a confirmat primirea scrissorii adresate de Ministerul Afacerilor Externe ca răspuns la cererea sa privind existența reciprocității între Turcia și Grecia la data decesului defunctului, în 1979. Părțile relevante din scrisoare se citesc după cum urmează: « 2. S-a observat că nu existau restricții vizând străinii în materie de transfer prin succeșiune în legislația Greciei în vigoare în 1979. Se consideră că la anul în cauză exista reciprocitate între țara noastră și Grecia în ceea ce privește achiziția de bunuri imobiliare prin succeșiune. »

La 29 decembrie 1999, tribunalul a estimat condiția reciprocității îndeplinită la data decesului defunctului și a recunoscut calitatea de moștenitoare a reclamantei. A observat că potrivit răspunsului direcției generale a relațiilor externe și dreptului internațional al Ministerului Justiției («Ministerul Justiției»), în 1979, nu existau în legislația greacă restricții vizând străinii în materie de transfer prin succeșiune și că exista reciprocitate între Turcia și Grecia în ceea ce privește achiziția de bunuri imobiliare prin succeșiune la anul în cauză.

La 18 aprilie 2000, Curtea de Casație a casesat această sentință. A observat mai întâi că prima instanță nu ceruse producerea dosarelor afacerilor judecate de tribunalul de mare instanță nr. 6 (paragrafele 11-13 mai sus) și de tribunalul de instanță nr. 5 la 4 aprilie 1996 (paragrafele 14-16 mai sus) pentru a verifica dacă erau decizii finale. A notat apoi că prima instanță nu luase în considerare faptul că, în practică, achiziția funciară prin succeșiune era foarte limitată, aproape inexistentă, pentru cetățenii turci în Grecia.

În sentința din 26 octombrie 2001, pronunțată ca urmare a hotărârii de casație, tribunalul a observat că o procedură avusese loc între aceleași părți în fața tribunalului de instanță nr. 5, care respinsese cererea reclamantei printr-o sentință din 8 aprilie 1996, devenit finală (§16 mai sus). A precizat că examinase de asemenea dosarul cauzei referitoare la certificatul de moștenire emis de tribunalul de instanță nr. 14 (§10 mai sus). În plus, după examinarea dosarelor afacerilor indicate de Curtea de Casație în hotărârea de casație, tribunalul a notat că nu existau restricții legale la achiziția unui bun imobiliar de cetățeni turci în Grecia și că răspunsul Ministerului Afacerilor Externe putea fi interpretat în acest sens; cu toate acestea, tribunalul a considerat că, dat fiind că existau în practică interziceri și largi restricții la acces la proprietatea funciară prin succeșiune pentru cetățeni turci în Grecia, condiția reciprocității nu era îndeplinită. La vedere acestor considerații, tribunalul a respins cererea reclamantei.

La 24 iunie 2002, Curtea de Casație a confirmat această sentință. După o expunere a dispozițiilor turce și grecești relevante, a considerat următoarele: « În 1979, data la care succeșiunea s-a deschis, este adevărat că nu exista dispoziție legală care să împiedice direct în mod general cetățenii turci să achiziționeze bunuri imobiliare prin succeșiune în Grecia; [cu toate acestea,] așa cum indică legile grecești expuse mai sus, achiziția bunurilor imobiliare de Turci fiind supusă unei autorizări în regiunile de frontieră și limitrofe reprezentând 55% din teritoriul Greciei cât și în alte regiuni neacoperite în această zonă [de 55%] și nedesemnate individual, folosirea, de către comisii și autorități competente în materie de autorizare, a competențelor lor pentru a împiedica achiziția funciară de Turci atât prin cumpărare cât și prin succeșiune este o realitate juridică constatată în practică anterioară (...) Prin urmare, s-a constatat că nu există reciprocitate în ceea ce privește achiziția funciară prin succeșiune. De altfel, nu e admisibil ca cetățenii Republicii Turcia care nu sunt de origine greacă achiziționeze (...) prin succeșiune un bun imobiliar de care nu ar dispune liber. E justificat [deci] a nu ține cont de explicațiile conținute în scrisoarea Ministerului Afacerilor Externe datând din 2 noiembrie 2001, care nu reflectă situația juridică la data deschiderii succeșiunii. În aceste circumstanțe, luând în considerare decizia finală pronunțată la încheierea cauzei înregistrate sub nr. 1994/634, principiul reciprocității neexistând potrivit articolului 35 al codului foncier, convine să se confirme constatarea conform căreia persoana în cauză nu poate fi moștenitoare a bunurilor imobiliare în cauză și să se confirme decizia de respingere a cererii. »

La 7 octombrie 2002, Curtea de Casație a respins cererea tendând corectării hotărârii.

Între timp, reclamanta ceruse anularea titlului de proprietate al Trezoreriei și înregistrarea terenului pe numele ei în registrul foncier. La 24 octombrie 2002, cererea sa a fost respinsă pe motiv că sentința din 26 octombrie 2001 nu-i recunoscuse calitatea de moștenitoare. Reclamanta nu a depus recurs în casație împotriva sentinței din 24 octombrie 2002.

La 31 martie 2009, reclamanta a decedat.

La 23 iulie 2009, tribunalul de mare instanță Nafplio (Grecia) a validat testamentul notarial întocmit la 16 iulie 2002, prin care reclamanta desemna Dna. Maria Çiropulos ca legatară particularului al terenului obiect al prezentei cauze. II.

Guvernul consideră că, nefiind depus recurs în casație împotriva sentinței din 24 octombrie 2002, reclamanta nu a epuizat căile de recurs interne.

Curtea observă mai întâi că procedura care stă la baza prezentei cauze este refuzul jurisdicțiilor naționale de a recunoaște reclamantei calitatea de moștenitoare a defunctului. Observă apoi că, în paralel cu procedura care stă la baza prezentului recurs, reclamanta a introdus o cerere tendând anulării titlului de proprietate al Trezoreriei și înregistrării bunului pe numele ei. Dar deznodământul acestei cereri era strâns legat de recunoașterea calității de moștenitoare a reclamantei. În acest sens, Curtea observă că tribunalul de mare instanță nr. 6 a respins cererea de anulare a titlului de proprietate al Trezoreriei pe motiv că calitatea de moștenitoare a persoanei nu fusese recunoscută de sentința din 26 octombrie 2001 (§27 mai sus). Dat fiind că această din urmă sentință devine finală, Curtea estimează că un eventual recurs în casație împotriva sentinței din 24 octombrie 2002 era sortit eșecului. Prin urmare, consideră că reclamanta nu trebuia să se pourvede în casație și respinge excepția Guvernului.

Curtea observă că acest motiv nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil. B. Privind fondul

Guvernul susține că reclamanta nu dispune de o «proprietate» în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Este de opinia că persoana nu avea, în ceea ce privește terenul defunctului, nici o proprietate actuală nici o speranță legitimă de a moșteni acest bun, în măsura în care condiția reciprocității era potrivit lui clar prevăzută de art. 35 al codului foncier. Explică că, potrivit acestei dispoziții, cetățenii non-turci nu puteau achiziționaa prin succeșiune proprietatea unui bun imobiliar situat în Turcia decât dacă condiția reciprocității era îndeplinită, aceasta existând de jure sau de facto. În acest sens, menționează restricțiile care există în Grecia cu privire la achiziția de bunuri imobiliare de Turci și susține că condiția reciprocității nu era îndeplinită. Adaugă că reclamanta a așteptat aproape cincisprezece ani după decesul mamei pentru a introduce acțiuni în fața jurisdicțiilor turce. Concluzionează că speranța reclamantei de a vedea renaște un drept pe care nici ea nici mama nu l-au folosit timp de o lungă perioadă nu poate fi considerată o «speranță legitimă» în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Reclamanta combate argumentele Guvernului. Potrivit ei, pretensiunile de lipsa de diligență nu sunt nicidecum fondate; se referă în acest sens la totalitatea acțiunilor introduse de ea în fața jurisdicțiilor turce. Observă că nu a putut obține transferul bunului litigios în ciuda certificatului de moștenire care i-a fost emis în 1982. În acest sens, afirmă că birou registrului foncier a refuzat sa execute acest certificat de moștenire pe motiv că fusese obținut ca urmare a unei proceduri la care Trezoreria nu participase. Aceasta este motivul pentru care ar fi introdus o acțiune în fața tribunalului de instanță nr. 6 la 5 octombrie 1999 (§20 mai sus). În final, afirmă că a achiziționat automat proprietatea terenului în cauză cu decesul mamei sale.

Guvernul grec consideră că refuzul jurisdicțiilor turce de a recunoaște calitatea de moștenitoare a reclamantei constituie o ingerință în exercitarea dreptului acesteia la respectul proprietății. Potrivit acestuia, persoana îndeplinea toate condițiile pentru a fi desemnată ca moștenitoare a defunctului dar cererea sa a fost respinsă din cauza unei interpretări prea formaliste și deosebit de severe a dreptului intern. Explică că legislația greacă nu interzice cetățenilor turci accesul la proprietatea funciară prin succeșiune, și aceasta în orice regiune a țării. Concluzionează că ingerința litigioasă nu era prevăzută de lege și că oricum nu era proporțională cu scopul urmărit.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, un reclamant poate invoca o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 doar în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la «proprietatea» sa în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de «proprietate» prevăzută de prima parte a articolului 1 al Protocolului nr. 1 are o sferă autonomă care este independentă de calificările formale ale dreptului intern. Poate acoperi atât «proprietăți actuale» cât și valori patrimoniale, inclusiv drepturi de creanță, în vertu cărora un reclamant poate pretinde a avea cel puțin o «speranță legitimă» de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate. Totuși, speranța de a vedea recunoscut un drept de proprietate pe care nu este posibil să-l exercite efectiv nu poate fi considerată o «proprietate» în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, și la fel și o creanță condiționată care se extinde din cauza neîndeplinirii condiției. În fine, art. 1 al Protocolului nr. 1 nu garantează dreptul de a achiziția proprietatea prin succeșiune ab intestat sau prin acte de liberalitate.

În prezenta cauză, Curtea observă că reclamanta nu a achiziționat automat drepturi succesorale cu moartea defunctului, după cum susține. Pe acest punct, convine să se reamintească că, potrivit articolului 35 al codului foncier turc așa cum era în vigoare la epoca faptelor, accesul la proprietatea funciară prin succeșiune pentru străini era supus realizării condiției reciprocității. Era deci un drept condiționat. Proprietatea terenului figurând patrimoniul defunctului nu a fost niciodată transferată reclamantei potrivit dispozițiilor dreptului turc. Rezultă că reclamanta nu avea o «proprietate actuală».

Rămâne să se stabilească dacă era în prezenta cauză o valoare patrimonială în vertu căreia reclamanta putea pretinde a avea speranța legitimă de a vedea recunoscute drepturile ei succesorale asupra bunului defunctului și, prin urmare, un drept de proprietate.

Curtea deja judecă că o creanță nu poate fi considerată o «valoare patrimonială» decât atunci când are o bază juridică suficientă în dreptul intern. Întrebarea esențială pentru Curte este deci să stabilească dacă existau baze suficiente în dreptul intern așa cum a fost interpretat și aplicat de jurisdicțiile interne pentru a putea califica creanta reclamantei ca «valoare patrimonială» în scopul articolului 1 al Protocolului nr. 1. Pentru aceasta, trebuie determinat dacă se poate considera că persoana în cauză satisfăcea condiția reciprocității prevăzută de art. 35 al codului foncier.

Pe această chestiune, Curtea se referă la constatările sale în cauza Apostolidi (precitată) (care privea anularea certificatului de moștenire al reclamantei) cât și în cauzele Nacaryan și Deryan (precitate) și Fokas c. Turcia (nr. 31206/02, 29 septembrie 2009) (care se referea amândouă la refuzul jurisdicțiilor naționale de a recunoaște calitatea de moștenitori ai recurenților). În aceste cauze, Curtea investiga dacă modul în care principiul reciprocității afectase recurenții încălcă Convenția. Spre deosebire de jurisdicțiile naționale, a concluzionat existența reciprocității între cele două țări în materie de achiziție a bunurilor imobiliare prin succeșiune și la încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea nu vede niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză. Într-adevăr, observă că jurisdicțiile naționale au refuzat a recunoaște reclamantei calitatea de moștenitoare pe motiv că condiția reciprocității prevăzută de art. 35 al codului foncier nu era îndeplinită. Totuși, așa cum reiese clar din scrisoarea Ministerului Afacerilor Externe (§21 mai sus) și de asemenea din răspunsul Ministerului Justiției (§22 mai sus), existau reciprocitate între cele două țări la data decesului defunctului în materie de achiziție a bunurilor imobiliare prin succeșiune.

Atât scrisoarea Ministerului Afacerilor Externe cât și răspunsul dat de Ministerul Justiției menționa în mod expres absența restricțiilor în Grecia în materie de achiziție funciară prin succeșiune pentru cetățeni turci la data decesului defunctului. Cât privește reglementarea în Turcia, Curtea observă că aceasta a suferit o modificare la 3 februarie 1988. La acea dată a fost abrogat decretul din 2 noiembrie 1964 care era în vigoare la data decesului defunctului și care interzisese accesul la proprietatea funciară pentru cetățenii greci. Decretul din 23 martie 1988, adițional celui din 3 februarie 1988, viza în mod expres remedierea situației moștenitorilor care nu putuseră dispune bunuri imobiliare ale defunctului lor din cauza restricției impuse de decretul din 1964.

În fine, Curtea ia notiță a modificării legislative aduse articolului 35 al codului foncier turc în 2005, care reconoaște acum dreptul la succeșiune pentru cetățenii non-naționali chiar dacă condiția reciprocității nu este îndeplinită.

În aceste condiții, Curtea estimează că era dificil pentru reclamantă, al cărei legătură de filiație cu defunctul este stabilită cu certitudine (§10 mai sus), să prevadă că tribunalul de instanță va judeca condiția reciprocității ca nerespectată și că putea în mod legitim crede că satisfăcea toate cerințele fixate pentru recunoașterea calității ei de moștenitoare. Prin urmare, persoana avea o «speranță legitimă», în sensul jurisprudenței Curții, de a vedea recunoscute drepturile ei succesorale asupra bunului defunctului și, în consecință, dreptul ei de proprietate. art. 1 al Protocolului nr. 1 se aplică deci în prezenta cauză.

Curtea estimează că refuzul jurisdicțiilor interne de a recunoaște calitatea de moștenitoare a reclamantei a constituit o ingerință în exercitarea de către persoană a dreptului ei la respectul proprietății. Estimează că trebuie să examineze ingerința în cauză la lumina normei generale enunțate în prima propoziție a primului alineat al articolului 1 al Protocolului nr. 1.

La lumina concluziilor mai sus (paragrafele 43-47) și la vedere setului complet de elemente din dosar, Curtea concluzionează că aplicarea articolului 35 al codului foncier nu putea fi considerată suficient previzibilă pentru reclamantă. Prin urmare, ingerința litigioasă este incompatibilă cu principiul legalității și este deci contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1.

A existat deci o încălcare a acestei dispoziții. III.

Curtea observă că acest motiv nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă de altfel că se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarat admisibil.

Totuși, la vedere concluziilor asupra articolului 1 al Protocolului nr. 1, Curtea estimează că nu e cazul să examineze separat întrebarea de a ști dacă reclamanta a fost victimă, din cauza naționalității, a unei discriminări contrară articolului 14. IV.

Reclamanta cere 10.000.000 de dolari americani la titlu de prejudiciu material pe care susține a sufrit pentru a fi fost privată de terenul aparținând mamei defuncte. Pentru susținerea acestei pretenții, prezintă un raport de evaluare întocmit de experți la 16 februarie 2007. Cere de asemenea 152.500 euro (EUR) pentru cheltuieli și drepturi de poștă angajate în fața jurisdicțiilor interne, și 1.498,90 lire turce pentru cheltuieli de traducere și coresponență.

Guvernul contestă aceste pretenții.

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea estimează că întrebarea aplicării articolului 41 nu se găsește în stare, ceea ce convine să o rezerve ținând cont de eventualitatea unui acord între statul pârât și reclamantă. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară recursul admisibil; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară că nu e cazul să examineze motivul tirat de art. 14 din Convenție; 4. Declară că întrebarea aplicării articolului 41 din Convenție nu se găsește în stare; în consecință, a) o rezervă; b) invită Guvernul și reclamanta să-i trimită în scris, în termenul de trei luni de la ziua în care hotărârea devine finală potrivit articolului 44 § 2 din Convenție, observațiile lor pe această chestiune și în special să-l informeze despre orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și deleghează președintelui camerei determinarea acesteia dacă va fi necesar. Pronunțată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 14 ianuarie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte

M me Efrosini Yianopulu est décédée le 31 mars 2009. M me Maria Çiropulos, a fait savoir, par une lettre du 15 février 2010, qu’elle entendait maintenir la requête devant la Cour en sa qualité de légataire. Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M me Efrosini Yianopulu « la requérante » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à M me Maria Çiropulos (voir, par exemple, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, CEDH 1999 ‑ VI).

La requérante est représentée par M e M. Cano, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

La requérante allègue que le refus des juridictions turques de lui reconnaître la qualité d’héritière a enfreint l’article 1 du Protocole n o 1 et l’article 14 de la Convention.

Le 28 septembre 2006, le président de la quatrième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. Après un remaniement de la composition des sections, l’affaire a été attribuée à la deuxième section.

Le gouvernement grec a exercé son droit d’intervenir dans la procédure écrite (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 b) du règlement). EN FAIT I.

La mère de la requérante, M me Maria Yianopulu (« la de cujus »), de nationalité grecque, décéda le 11 mars 1979 en Grèce. À cette date, un terrain d’une superficie de 13 231 m 2 situé à Beșiktaș (Istanbul) était inscrit à son nom sur le registre foncier.

Après le décès de la de cujus , l’administration de ce bien fut confiée, à une date non connue, à un curateur par une décision de justice.

Le 29 janvier 1982, le 14 e tribunal d’instance d’Istanbul désigna la requérante comme l’unique héritière de la défunte et lui délivra un certificat d’héritier. 1. Procédure devant le 6 e tribunal de grande instance d’Istanbul visant à la levée de la curatelle

Le 17 avril 1984, la requérante demanda au 6 e tribunal de grande instance d’Istanbul la levée de la curatelle mise en place pour administrer le bien appartenant à sa mère.

Le 9 octobre 1985, le 6 e tribunal de grande instance rejeta cette demande. Il releva que, selon le décret du 2 novembre 1964, l’acquisition et la jouissance de biens immeubles situés en Turquie étaient interdites pour les ressortissants grecs. Il considéra que la levée de la curatelle, qui permettrait à la requérante de disposer d’un bien immeuble en Turquie, pouvait faire naître une situation contraire à ce décret.

Le 3 février 1986, la Cour de cassation confirma ce jugement. 2. Procédure devant le 5 e tribunal d’instance d’Istanbul visant à la délivrance d’un certificat d’héritier

Le 9 avril 1991, la requérante introduisit une action devant le 5 e tribunal d’instance d’Istanbul visant à l’obtention d’un nouveau certificat d’héritier. Le Trésor public intervint dans cette procédure comme partie défenderesse.

Lors de l’audience du 4 avril 1996, le 5 e tribunal d’instance, après avoir relevé des absences non justifiées de la partie demanderesse, considéra l’action comme non introduite.

Le 8 avril 1996, la requérante demanda au tribunal de revenir sur cette décision ( eski hale iade ), demande qui fut écartée le même jour. 3. Procédure devant le 4 e tribunal de grande instance d’Istanbul tendant à la désignation du Trésor comme héritier de la de cujus

Entre-temps, le 15 décembre 1993, le Trésor avait demandé au 4 e tribunal de grande instance d’Istanbul de déclarer la de cujus disparue et de le désigner comme l’héritier de celle-ci.

Le 24 mai 1995, le tribunal avait fait droit à cette demande. Il avait relevé que le bien litigieux était administré par curatelle depuis plus de dix ans et que ni la de cujus ni ses héritiers ne s’étaient manifestés malgré une publication régulière. Il avait ordonné le transfert de la propriété du bien au Trésor, ce qui avait été fait le 16 janvier 1996 par inscription sur le registre foncier.

Le 10 novembre 1997, la Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par la requérante et confirma la décision de première instance. Elle estima qu’il était toujours possible pour la requérante qui se présentait comme héritière de la de cujus d’introduire une action pétitoire. Le 3 avril 1998, la Cour de cassation rejeta la demande de l’intéressée visant à la rectification de l’arrêt. 4. Procédure devant le 6 e tribunal d’instance d’Istanbul visant à la délivrance d’un certificat d’héritier

Le 5 octobre 1999, la requérante introduisit une action devant le 6 e tribunal d’instance d’Istanbul aux fins d’établissement de sa qualité d’héritière de la de cujus . Le Trésor intervint dans cette procédure comme partie défenderesse.

Le 15 novembre 1999, le tribunal accusa réception de la lettre adressée par le ministère des Affaires étrangères en réponse à sa demande relative à l’existence d’une réciprocité entre la Turquie et la Grèce à la date du décès de la de cujus , en 1979. Les parties pertinentes en l’espèce de la lettre se lisent comme suit : « 2. Il a été relevé qu’il n’y avait pas de restriction visant les étrangers en matière de transfert par voie de succession dans la législation de la Grèce en vigueur en 1979. Il est considéré qu’à l’année évoquée il y avait réciprocité entre notre pays et la Grèce en ce qui concerne l’acquisition de biens immeubles par voie de succession. »

Le 29 décembre 1999, le tribunal estima la condition de réciprocité remplie à la date du décès de la de cujus et reconnut la qualité d’héritière de la requérante. Il releva que selon la réponse de la direction générale des relations étrangères et du droit international du ministère de la Justice (« le ministère de la Justice »), en 1979, il n’y avait pas dans la législation grecque de restrictions visant les étrangers en matière de transfert par voie de succession et qu’il y avait réciprocité entre la Turquie et la Grèce en ce qui concerne l’acquisition de biens immeubles par voie de succession à l’année évoquée.

Le 18 avril 2000, la Cour de cassation cassa ce jugement. Elle releva d’abord que la juridiction de première instance n’avait pas demandé la production des dossiers des affaires jugées par le 6 e tribunal de grande instance (paragraphes 11-13 ci-dessus) et par le 5 e tribunal d’instance le 4 avril 1996 (paragraphes 14-16 ci-dessus) pour vérifier s’il s’agissait de décisions définitives. Elle nota ensuite que la juridiction de première instance n’avait pas pris en considération le fait que, dans la pratique, l’acquisition foncière par voie de succession était très limitée, voire inexistante, pour les ressortissants turcs en Grèce.

Dans son jugement du 26 octobre 2001, rendu à l’issue de l’arrêt de cassation, le tribunal releva qu’une procédure avait eu lieu entre les mêmes parties devant le 5 e tribunal d’instance, lequel avait rejeté la demande de la requérante par un jugement du 8 avril 1996, devenu définitif (paragraphe 16 ci ‑ dessus). Il précisa qu’il avait aussi examiné le dossier de l’affaire relative au certificat d’héritier délivré par le 14 e tribunal d’instance (paragraphe 10 ci ‑ dessus). En outre, après examen des dossiers d’affaires indiquées par la Cour de cassation dans son arrêt de cassation, le tribunal nota qu’il n’y avait pas de restrictions légales à l’acquisition d’un bien immeuble par les ressortissants turcs en Grèce et que la réponse du ministère des Affaires étrangères pouvait être interprétée en ce sens ; néanmoins, le tribunal considéra que, étant donné qu’il existait dans la pratique des interdictions et de larges restrictions à l’accession à la propriété foncière par voie de succession pour les ressortissants turcs en Grèce, la condition de réciprocité ne se trouvait pas remplie. Au vu de ces considérations, le tribunal rejeta la demande de la requérante.

Le 24 juin 2002, la Cour de cassation confirma ce jugement. Après un exposé des dispositions turques et grecques pertinentes, elle considéra ce qui suit : « En 1979, date à laquelle la succession a été ouverte, il est vrai qu’il n’existait pas de disposition légale empêchant directement de manière générale les ressortissants turcs d’acquérir des biens immeubles par voie de succession en Grèce ; [cependant,] ainsi que l’indiquent les lois grecques exposées ci-dessus, l’acquisition de biens immeubles par les Turcs étant soumis à une autorisation dans les régions frontalières et limitrophes représentant 55 % du territoire de la Grèce ainsi que dans d’autres régions non comprises dans cette zone [de 55 %] et non désignées une par une, l’utilisation, par la commission et les autorités compétentes en matière d’autorisation, de leurs compétences de manière à empêcher l’acquisition foncière par des Turcs tant par voie d’achat que par voie de succession est une réalité juridique constatée dans la pratique antérieure (...) Par conséquent, il a été constaté qu’il n’y a pas réciprocité en ce qui concerne l’acquisition foncière par voie de succession. Par ailleurs, il n’est pas admissible que les ressortissants de la République de Turquie qui ne sont pas d’origine grecque acquièrent (...) par voie de succession un bien immeuble dont ils ne disposeraient pas librement. Il se justifie [donc] de ne pas prendre en considération les explications contenues dans la lettre du ministère des Affaires étrangères datée du 2 novembre 2001, qui ne reflète pas la situation juridique à la date de l’ouverture de la succession. Dans ces circonstances, en prenant en considération la décision définitive prise au terme de l’affaire enregistrée sous le n o 1994/634, le principe de réciprocité n’existant pas selon l’article 35 du code foncier, il convient de confirmer le constat selon lequel l’intéressée ne peut pas être héritière des biens immeubles en question et de confirmer la décision de rejet de la demande. »

Le 7 octobre 2002, la Cour de cassation rejeta la demande visant à la rectification de l’arrêt.

Entre-temps, la requérante avait demandé l’annulation du titre de propriété du Trésor et l’inscription du terrain à son nom sur le registre foncier. Le 24 octobre 2002, sa demande fut rejetée au motif que le jugement du 26 octobre 2001 ne lui avait pas reconnu la qualité d’héritière. La requérante ne forma pas de pourvoi en cassation contre le jugement du 24 octobre 2002.

Le 31 mars 2009, la requérante décéda.

Le 23 juillet 2009, le tribunal de grande instance de Nafplio (Grèce) valida le testament notarié établi le 16 juillet 2002, par lequel la requérante désignait M me Maria Çiropulos comme légataire particulier du terrain objet de la présente affaire. II.

La requérante soutient que le refus des juridictions turques de lui reconnaître la qualité d’héritière de la de cujus a enfreint l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. (...) » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement considère que, n’ayant pas formé un pourvoi en cassation contre le jugement du 24 octobre 2002, la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes.

La Cour observe d’abord que la procédure objet de la présente affaire est le refus des juridictions nationales de reconnaître à la requérante la qualité d’héritière de la de cujus . Elle note ensuite que, parallèlement à la procédure objet de la présente requête, la requérante a introduit une demande visant à obtenir l’annulation du titre de propriété du Trésor et l’inscription du bien à son nom. Or l’issue de cette demande était étroitement liée à la reconnaissance de la qualité d’héritière de la requérante. À cet égard, la Cour observe que le 6 e tribunal de grande instance a écarté la demande d’annulation du titre de propriété du Trésor au motif que la qualité d’héritière de l’intéressée n’avait pas été reconnue par le jugement du 26 octobre 2001 (paragraphe 27 ci ‑ dessus). Étant donné que ce dernier jugement est devenu définitif, la Cour estime qu’un éventuel pourvoi en cassation contre le jugement du 24 octobre 2002 était voué à l’échec. Dès lors, elle considère que la requérante n’avait pas à se pourvoir en cassation et elle rejette l’exception du Gouvernement.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que la requérante ne dispose pas d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1. Il est d’avis que l’intéressée n’avait, en ce qui concerne le terrain de la de cujus , ni un bien actuel ni une espérance légitime d’hériter de ce bien, dans la mesure où la condition de réciprocité était selon lui clairement prévue par l’article 35 du code foncier. Il explique que, selon cette disposition, les ressortissants non turcs ne pouvaient acquérir, par voie de succession, la propriété d’un bien immeuble situé en Turquie que si la condition de réciprocité était remplie, celle-ci devant exister de jure ou de facto . À ce sujet, il mentionne les restrictions qui existent en Grèce quant à l’acquisition de biens immeubles par les Turcs et affirme que la condition de réciprocité n’était pas remplie. Il ajoute que la requérante a attendu près de quinze ans après le décès de sa mère avant d’introduire des actions devant les juridictions turques. Il conclut que l’espoir de la requérante de voir renaître un droit que ni elle ni sa mère n’ont utilisé pendant une longue période ne saurait être considéré comme une « espérance légitime » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

La requérante combat les arguments du Gouvernement. Selon elle, les allégations de manque de diligence ne sont aucunement fondées ; elle se réfère à cet égard à l’ensemble des actions introduites par elle devant les juridictions turques. Elle fait remarquer qu’elle n’a pas pu obtenir le transfert du bien litigieux malgré le certificat d’héritier qui lui avait été délivré en 1982. À cet égard, elle affirme que le bureau du registre foncier a refusé d’exécuter ce certificat d’héritier au motif qu’il avait été obtenu au terme d’une procédure à laquelle le Trésor n’avait pas participé. C’est la raison pour laquelle elle aurait introduit une action devant le 6 e tribunal d’instance le 5 octobre 1999 (paragraphe 20 ci-dessus). Enfin, elle affirme avoir acquis automatiquement la propriété du terrain en question avec le décès de sa mère.

Le gouvernement grec considère que le refus des juridictions turques de reconnaître la qualité d’héritière de la requérante constitue une ingérence dans l’exercice du droit de celle-ci au respect de ses biens. D’après lui, l’intéressée remplissait toutes les conditions pour être désignée comme héritière de la de cujus mais sa demande a été écartée en raison d’une interprétation trop formaliste et particulièrement sévère du droit interne. Il explique que la législation grecque n’interdit pas aux ressortissants turcs d’accéder à la propriété foncière par voie de succession, et ce dans n’importe quelle région du pays. Il conclut que l’ingérence litigieuse n’était pas prévue par la loi et qu’en tout état de cause elle n’était pas proportionnée au but poursuivi.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportent à ses « biens » au sens de cette disposition. La notion de « biens » prévue par la première partie de l’article 1 du Protocole n o 1 a une portée autonome qui est indépendante par rapport aux qualifications formelles du droit interne ( Beyeler c. Italie [GC], n o 33202/96, § 100, CEDH 2000 ‑ I). Elle peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004 ‑ IX). Par contre, l’espoir de voir reconnaître un droit de propriété que l’on est dans l’impossibilité d’exercer effectivement ne peut être considéré comme un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, et il en va de même d’une créance conditionnelle s’éteignant du fait de la non-réalisation de la condition ( Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, §§ 82 et 83, CEDH 2001-VIII, et Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII). Enfin, l’article 1 du Protocole n o 1 ne garantit pas le droit d’acquérir la propriété par voie de succession ab intestat ou de libéralités ( Marckx c. Belgique , 13 juin 1979, § 50, série A n o 31, et Inze c. Autriche , 28 octobre 1987, § 37, série A n o 126).

En l’espèce, la Cour observe que la requérante n’a pas acquis automatiquement des droits successoraux avec la mort de la de cujus , comme elle le prétend. Sur ce point, il convient de rappeler que, selon l’article 35 du code foncier turc tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, l’accès à la propriété foncière par voie de succession pour les étrangers était soumis à la réalisation de la condition de réciprocité. Il s’agissait donc d’un droit conditionnel. La propriété du terrain figurant au patrimoine de la de cujus n’a jamais été transférée à la requérante selon les dispositions du droit turc. Il s’ensuit que la requérante n’avait pas de « bien actuel ».

Reste à savoir s’il y avait en l’espèce une valeur patrimoniale en vertu de laquelle la requérante pouvait prétendre avoir l’espérance légitime de voir reconnaître sa qualité d’héritière en ce qui concerne le terrain de sa mère défunte et, par conséquent, un droit de propriété.

La Cour a déjà jugé qu’une créance ne peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » que lorsqu’elle a une base juridique suffisante en droit interne ( Kopecký , précité, § 52). La question essentielle pour la Cour est donc de savoir s’il y avait une base suffisante en droit interne tel qu’interprété et appliqué par les juridictions internes pour que l’on puisse qualifier la créance de la requérante de « valeur patrimoniale » aux fins de l’article 1 du Protocole n o 1. Pour cela, il y a lieu de déterminer si l’on peut considérer que l’intéressée satisfaisait à la condition de réciprocité prévue à l’article 35 du code foncier. 43. À ce sujet, la Cour renvoie à ses constatations dans l’affaire Apostolidi (précitée) (qui concernait l’annulation du certificat d’héritier de la requérante) ainsi que dans les affaires Nacaryan et Deryan (précitées) et Fokas c. Turquie (n o 31206/02, 29 septembre 2009) (qui concernaient toutes deux le refus des juridictions nationales de reconnaître la qualité d’héritiers des requérants). Dans ces affaires, la Cour avait recherché si la manière dont le principe de réciprocité avait touché les requérants avait enfreint la Convention. A la différence des juridictions nationales, elle a conclu à l’existence de la réciprocité entre les deux pays en matière d’acquisition de biens immeubles par voie de succession et à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Apostolidi , précité, §§ 72-78, Nacaryan et Deryan , précité, §§ 50 ‑ 57, et Fokas , précité, §§ 42-44).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour ne voit aucune raison de parvenir à une conclusion différente en l’espèce. En effet, elle observe que les juridictions nationales ont refusé de reconnaître à la requérante la qualité d’héritière au motif que la condition de réciprocité prévue par l’article 35 du code foncier n’était pas remplie. Or, ainsi qu’il ressort clairement de la lettre du ministère des Affaires étrangères (paragraphe 21 ci-dessus) et aussi de la réponse du ministère de la Justice (paragraphe 22 ci-dessus), il y avait réciprocité entre les deux pays à la date du décès de la de cujus quant à l’acquisition de biens immeubles par voie de succession.

Tant la lettre du ministère des Affaires étrangères que le réponse donnée par le ministère de la Justice mentionnent expressément l’absence de restrictions en Grèce quant à l’acquisition foncière par voie de succession pour des ressortissants turcs à la date du décès de la de cujus (pour plus d’informations concernant le texte de loi en vigueur en Grèce à la date d’ouverture de la succession, voir Apostolidi , précité, §§ 73 ‑ 75). Quant à la réglementation en Turquie, la Cour note que celle-ci a subi une modification le 3 février 1988. À cette date a été abrogé le décret du 2 novembre 1964 qui était en vigueur à la date du décès de la de cujus et qui interdisait l’accession à la propriété foncière pour les ressortissants grecs. Le décret du 23 mars 1988, additionnel à celui du 3 février 1988, visait expressément à remédier à la situation des héritiers qui n’avaient pas pu disposer des biens immeubles de leur de cujus en raison de la restriction imposée par le décret de 1964 ( Apostolidi , précité, § 76, et Nacaryan et Deryan , précité, § 54).

Enfin, la Cour prend note de la modification législative apportée à l’article 35 du code foncier turc en 2005, lequel reconnaît désormais le droit à la succession pour les ressortissants non nationaux même si la condition de réciprocité n’est pas remplie ( Apostolidi , précité, § 77).

Dans ces conditions, la Cour estime qu’il était difficile à la requérante, dont le lien de filiation avec la de cujus est établi avec certitude (paragraphe 10 ci-dessus), de prévoir que le tribunal d’instance jugerait la condition de réciprocité comme non respectée et qu’elle pouvait légitimement croire qu’elle satisfaisait à toutes les exigences fixées pour la reconnaissance de sa qualité d’héritière. Dès lors, l’intéressée avait une « espérance légitime », au sens de la jurisprudence de la Cour, de voir reconnaître ses droits successoraux sur le bien de la de cujus et, en conséquence, son droit de propriété. L’article 1 du Protocole n o 1 s’applique donc en l’espèce ( Nacaryan et Deryan , précité, § 56, et Fokas , précité, § 34).

La Cour estime que le refus des juridictions internes de reconnaître la qualité d’héritière de la requérante a constitué une ingérence dans l’exercice par l’intéressée de son droit au respect de ses biens. Elle estime devoir examiner l’ingérence en question à la lumière de la norme générale énoncée dans la première phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1. 49. À la lumière des conclusions ci-dessus (paragraphes 43-47) et au vu de l’ensemble des éléments du dossier, la Cour conclut que l’application de l’article 35 du code foncier ne pouvait passer pour suffisamment prévisible pour la requérante. Dès lors, l’ingérence litigieuse est incompatible avec le principe de légalité et est donc contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Nacaryan et Deryan , précité, §§ 58-60).

Il y a donc eu violation de cette disposition. III.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

Toutefois, au vu de ses conclusions sur l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément la question de savoir si la requérante a été victime, en raison de sa nationalité, d’une discrimination contraire à l’article 14 ( Apostolidi , précité, § 80). IV.

La requérante réclame 10 000 000 de dollars américains au titre du préjudice matériel qu’elle allègue avoir subi pour avoir été privée du terrain appartenant à sa mère défunte. A l’appui de cette prétention, elle présente un rapport d’évaluation établi par des experts le 16 février 2007. Elle demande également 152 500 euros (EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes, et 1 498,90 livres turques pour les frais de traduction et de courrier.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Dans les circonstances de la présente affaire, la Cour estime que la question de l’application de l’article 41 ne se trouve pas en état, de sorte qu’il convient de la réserver en tenant compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et la requérante. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 14 de la Convention ; 4. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) la réserve ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui adresser par écrit, dans le délai de trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 janvier 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président