CASE OF ZIAUNYS v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

CASE OF ZIAUNYS v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights" (CtEDO, 2014)

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA ZIAUNYS c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 42416/06)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

8 aprilie 2014

Cererea privind trimiterea cauzei la Marea Cameră este în curs de examinare

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Ziaunys c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Luis López Guerra,

Kristina Pardalos,

Valeriu Grițco,

Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

și Santiago Quesada,

grefier al secțiunii,

Deliberând la 21 ianuarie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 42416/06) depusă la Curte la 13 octombrie 2006 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean lituanian, dl Gintaras Ziaunys („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de dl R. Rinkevicius, avocat în Vilnius. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, L. Apostol.

3.

Reclamantul s-a plâns de faptul că a fost deposedat ilegal de bunurile sale, contrar articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție.

4.

La 17 decembrie 2009 cererea a fost comunicată Guvernul.

5.

După admiterea cererii Guvernului Lituaniei de a interveni în proceduri, în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenției și al articolului 44 § 1 al Regulamentului Curții, acesta nu a prezentat observații pe marginea prezentei cauze.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

6.

Reclamantul s-a născut în 1965. El locuiește la Vilnius.

7.

Reclamantul este membru al Societății Internaționale Banknote, al Asociației Americane Numismatice și al Clubului Colecționarilor din Vilnius.

8

.

La 12 decembrie 2000, reclamantul a semnat un contract cu Compania Educațională Coin („compania”), înregistrată în Statele Unite ale Americii („SUA”), potrivit căruia el urma să furnizeze companiei 8 500 kg de bancnote (in bancnote de cinci și de zece ruble) emise de banca autoproclamatei „Republici Moldovenești Nistrene (RMN)” (a se vedea detalii privind evenimentele care au condus la crearea autoproclamatei „RMN” în cauza

Ilașcu și Alții ei. Moldova și Russiei

[GC], nr.

48787/99, ECHR 2004

‑

VII). În schimb, potrivit contractului, el avea dreptul de a-și alege din catalogul en-gross al companiei articole în valoare de 7 000 dolari SUA („USD”).

9.

La 26 ianuarie 2001, reclamantul a cumpărat de la banca din „RMN” 13 590 000 ruble transnistrene (în bancnote de cinci și zece ruble ) emise în 1994. Bancnotele emise în 1994 fuseseră înlocuite cu bancnote noi în anul 2000. Aceste bancnote nu au circulat niciodată în Republica Moldova, fiind acceptate ca mijloc de plată doar în „RMN” și doar anterior anului 2000.

10.

La 1 februarie 2001, reclamantul a solicitat autorităților vamale ale Republicii Moldova permisiunea de a livra în SUA 353 de pachete sigilate cu bancnote emise de banca „RMN” în 1994, în conformitate cu prevederile contractului. El a declarat că hârtiile din pachete au o valoarea numismatică de 7 000 USD.

11.

Autoritățile vamale au decis să depoziteze pachetele până la luarea unei decizii în privința acestora. Ulterior, pachetele au fost transferate în clădirea Inspectoratului Fiscal („FISC”), unde au și rămas.

12.

Printr-o decizie din 23 iulie 2003 care a urmat raportului din 25 august 2003, Departamentul Vamal a decis să nu returneze reclamantului bancnotele și să le transfere gratuit FISC-ului întrucât circulația lor în Moldova era interzisă.

13.

Reclamantul a solicitat de mai multe ori restituirea articolelor confiscate. La o dată necunoscută din 2005 el a sesizat instanța de judecată cerând anularea deciziilor din iulie și august 2003 și restituirea bunurilor.

14.

La 19 aprilie 2005, Curtea de Apel Chișinău a respins acțiunea ca fiind tardivă. La 3 august 2005, Curtea Supremă de Justiție a casat încheierea respectivă și a dispus examinarea cauzei de către instanța de judecată inferioară.

15

.

La 7 noiembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a admis în parte acțiunea reclamantului. Instanța a constatat că bancnotele nu au fost introduse niciodată în circulație în Moldova și nu au fost schimbate în valuta oficială a țării. Nu existau dovezi la dosar că bancnotele au fost fabricate pentru circulație în Moldova. Reclamantul a declarat oficial 353 de pachete cu bancnote pe care le considera maculatură cu valoare numismatică și pe care dorea să o transporte în străinătate. În plus, în lipsa dovezilor contrare, se prezuma că le-a obținut în mod legal. Totodată, nimeni nu a pretins proprietatea asupra acestor articole. Instanța a conchis că Departamentul Vamal și FISC-ul au acționat ilegal.

16

.

La 17 mai 2006, Curtea Supremă de Justiție a casat hotărârea primei instanțe de judecată, pronunțând o nouă hotărârea prin care a respins toate pretențiile reclamantului. Instanța supremă a statuat că, în conformitate cu articolele 1 și 2 ale Legii cu privire la bani (a se vedea paragraful 19 de mai jos), doar Banca Națională a Moldovei are dreptul de a emite bancnote, iar bancnotele emise de banca din „RMN” nu pot fi introduse în circulație legală și, în conformitate cu articolul 106 al Codului civil (a se vedea paragraful 18 de mai jos), nu pot face obiectul contractului din 26 ianuarie 2001. Decizia respectivă este definitivă și irevocabilă.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

17.

Prevederile relevante ale Constituției Republicii Moldova sunt următoarele:

„Articolul 46. Dreptul la proprietate privată și protecția acesteia.

(1) Dreptul la proprietate privată, precum și creanțele asupra statului sunt garantate.

(2) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”

18

.

Prevederile relevante ale Codului civil sunt următoarele:

„Articolul 285. Bunurile.

(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau colective și drepturile patrimoniale.

(2) Lucruri sunt obiectele corporale în raport cu care pot exista drepturi și obligații civile”..

„Articolul 206. Obiectul actului juridic

... 2. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit, să se afle în circuit civil și să fie determinat sau determinabil cel puțin în specia sa”.

„Articolul 219. Efectele nulității actului juridic

„Articolul 220. Nulitatea actului juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.

„Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor

Bunurile pot circula liber, cu excepția cazurilor când circulația lor este limitată sau interzisă prin lege”.

19

.

Prevederile relevante ale Legii cu privire la bani (Legea nr.1232 din 15 decembrie 1992) sunt următoarele:

„Articolul 1. Unitatea monetară.

Unitatea monetară a Republicii Moldova o constituie leul (moldovenesc) egal cu 100 de bani. Numerarul se află în circulație sub formă de semne bănești de hîrtie (bancnote) și metalice (monede).

Articolul 2. Emisia și retragerea monedei naționale.

Banca Națională a Moldovei are dreptul exclusiv de a emite pe teritoriul Republicii Moldova bancnote și monede metalice ca mijloc de plată, precum și bancnote și monede metalice jubiliare și comemorative ca mijloc de plată și în scop numismatic.”

ÎN DREPT

I.

CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR.1 LA CONVENȚIE

20.

Reclamantul s-a plâns de faptul că dreptul său de proprietate a fost încălcat prin confiscarea bancnotelor care ii aparțineau. El a invocat articolul 1 al Protocolului nr.1 la Convenție, care prevede următoarele:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

A.

Admisibilitatea

21.

Guvernul a susținut că plângerea este vădit nefondată, întrucât reclamantul nu a prezentat

prima facie

probe care să dovedească că a avut un drept de proprietate.

22.

Curtea consideră că această chestiune este strâns legată de fondul plângerii. De aceea conexează obiecția Guvernului fondului.

B.

Fondul

1.

Argumentele părților

23.

Reclamantul a susținut că autoritățile moldovenești i-au confiscat neîntemeiat bancnotele, ceea ce i-a cauzat un prejudiciu material și moral.

24.

Guvernul a argumentat că reclamantul nu a avut un „bun”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție. El a obținut rublele „RMN” pe baza unui contract de vânzare-cumpărare care nu poate fi considerat valabil întrucât obiectul acestuia viza articole interzise în circuitul Moldovei. Acest lucru a fost confirmat de Curtea Supremă de Justiție. În plus, reclamantul nu a putea să aibă „așteptări legitime” în ceea ce privește obținerea dreptului de proprietate asupra acestor bancnote, întrucât circulația lor era interzisă, acestea fiind considerate „articole ilegale”. Cauza este similară cu

Agneessens v. Belgium

(nr. 12164/86, decizia Comisiei din 12

octombrie 1988, Decizii și Rapoarte 58, p.81), în care Comisia a constatat că „nu poate fi vorba despre privare de bunuri în cazul în care un drept afectat de o condiție se stinge ca rezultat al neîndeplinirii condiției”. De asemenea, cauza este în anumite aspecte similară cu

Handyside v. the United Kingdom

(7

decembrie 1976, § 63, Seriile A nr. 24), în care autoritățile britanice au confiscat o carte editată pentru reclamant în scopul protejării moralei celorlalți. În prezenta cauză, autoritățile moldovenești au protejat suveranitatea țării, care era pusă în pericol de acțiunile „RMN”, cum ar fi emisiunea de bancnote care nu fac parte din valuta recunoscută pe teritoriul Moldovei, și anume leul moldovenesc. Satisfacerea cererii reclamantului de a exporta bancnotele în afara Moldovei ar echivala cu recunoaștere oficială a posibilității ca „RMN” să pună în circulație bancnotele sale. Aceasta este ilegal și inacceptabil.

25.

Mai mult, bancnotele confiscate de la reclamant nu au valoare. Dreptul de a obține articole în sumă de 7 000 de euro de la compania respectivă, drept pe care reclamantul pretinde că la dobândit prin semnarea contractului, este un drept afectat de o condiție, a cărui naștere depinde de îndeplinirea condiției. Întrucât contractul nu poate fi onorat din cauză că acesta contravine ordinii publice moldovenești, reclamantul nu poate spera să obțină ceva pe baza contractului de la companie respectivă, și nici despăgubiri de la autoritățile moldovenești pentru incapacitatea de a executa contractul.

2.

Aprecierea Curții

(a)

Cu privire la faptul dacă reclamantul a avut un „bun”

26.

Curtea reiterează că noțiunea de „bunuri”, în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1, poate cuprinde atât „bunuri actuale“ (a se vedea

Van der Mussele v. Belgium

, 23 noiembrie 1983, Seriile A nr. 70, p. 23, § 48), cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, pe baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă“ de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (a se vedea, de exemplu,

Pressos Compania Naviera S.A. and Others v. Belgium

, 20

noiembrie 1995, § 31, Seriile A nr. 332, și

Gratzinger and Gratzingerova v. the Czech Republic

(dec.), nr. 39794/98, § 69, ECHR 2002

‑

VII).

27

.

În prezenta cauză, Curtea notează că nu a fost disputat faptul că reclamantul intenționa să pună în circulație bancnotele respective, care la data evenimentelor nu erau acceptate ca bani reali nicăieri în lume, nici măcar în autoproclamata „RMN”. Dimpotrivă, conform contractului el trebuia să transfere bancnotele unei companii numismatice pentru ca acestea să fie vândute ca articole cu valoare pur de colecție. Acest aspect face diferența clară între prezenta cauză și situațiile de confiscare a banilor falsificați care, în principiu, pot fi vânduți ca bunuri sau servicii, precum și situațiile care vizează banii emiși de entități autoproclamate care se află în circulație pe teritoriul acestei entități și, astfel, pe teritoriul recunoscut internațional al statului.

28.

Altă chestiune asupra căreia a insistat Curtea Supremă de Justiție este faptul că în Republica Moldova, doar Banca Națională are dreptul de a emite bancnote. Astfel, bancnotele emise de alte entități, precum băncile din „RMN”, sunt ilegale și nu pot face parte din „circuitul legal”. Guvernul le-a denumit „articole ilegale” care au trebuit confiscate. Curtea notează în primul rând că reclamantul nu a fost acuzat de emitere de bancnote. În plus, ea consideră că raționamentul și termenul utilizat sunt foarte largi, odată ce orice alte articole pot fi incluse în această categorie. De exemplu, orice monedă sau bancnotă veche ar fi trebuit să fie considerată „ilegală”. Noțiunea de „articole ilegale”, în felul definit de Guvern, este inacceptabil de flexibil și permite aplicarea selectivă de către autorități, în lipsa unor criterii clare. De asemenea, din argumentele Guvernului pe marginea articolului 41 al Convenției (a se vedea paragraful 40 de mai jos) reiese că, în ciuda faptul că le considera „articole ilegale”, aceste bancnote ar putea fi restituite reclamantului în cazul în care Curtea ar constata o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție și că, în asemenea caz, reclamantul ar fi capabil să execute contractul prin livrarea bancnotelor companiei contractante.

29.

Curtea nu dorește să sugereze că statul nu-și poate proteja suveranitatea prin confiscarea bunurilor entităților autoproclamate sau a articolelor produse de acestea, chiar și în cazul în care acestea aparțin unor persoane terțe. Acest lucru este valabil mai ales atunci când aceste articole transmit prin ele însele un mesaj/declarație privind suveranitatea, cum ar fi bancnote sau steaguri. Totuși, în asemenea cazuri, autoritățile realizează o ingerință în dreptul de proprietate al unor persoane private sau grupuri, ingerință care trebuie să fie legală și justificată.

30.

La modul general, Curtea consideră că o persoană care deține un bun trebuie prezumată ca având un drept de proprietate asupra bunului până la proba contrară. În prezenta cauza, prima instanță de judecată s-a bazat expres pe acest principiu (a se vedea paragraful 15 de mai sus). Într-adevăr, chiar dacă contractul dintre reclamant și banca din „RMN” era nul, nimeni altul decât reclamantul a pretins dreptul de proprietate asupra bancnotelor, care, de asemenea, se aflau în posesia sa materială, și, astfel, el ar fi trebuit considerat proprietarul lor. Acest aspect face diferența între speță și cauzele în care o persoană încearcă să obține proprietatea asupra unui bun, iar autoritățile îi refuză acest drept. De asemenea, speța este diferită și de cauza

Agneessens

, citată mai sus, în care, spre deosebire de prezenta cauză, reclamantul nu dorea să obțină restituirea bancnotelor, ci compensarea valorii pierdute a acelor bancnote pe timpul reținerii de către autoritățile belgiene.

31.

Prezumția de proprietate funcționează și în cazul în care proprietarul nu respectă anumite condiții specifice posesiei, precum obținerea unei licențe (a se vedea

Waldemar Nowakowski v. Poland

, nr. 55167/11, §

45, 24 iulie 2012, în care Curtea a fost de acord cu poziția părților potrivit căreia confiscarea armelor pentru care proprietarul nu a obținut licența cerută de lege constituie o ingerință în dreptul de proprietate). În cauza

Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi v. Ireland

[GC] (nr. 45036/98, §§ 141 și urm., ECHR 2005

‑

VI) compania reclamantă nu putea utiliza avionul închiriat din cauza sancțiunilor aplicate de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și de Uniunea Europeană. În virtutea acestor sancțiuni, toate aparatele de zbor aparținând fostei Iugoslavia (RFI) trebuiau confiscate. Din această cauză contractul semnat de compania reclamantă și compania aeriană RFI pentru închirierea a două aparate de zbor a fost nul din cauza lipsei obiectului contractului. Totuși, Marea Cameră nu a avut nicio îndoială în privința aplicabilității articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție în condițiile imposibilității utilizării aparatelor de zbor de către compania reclamantă ca urmare a confiscării de către Irlanda. În această cauză, compania reclamantă avea nevoie fundamentală să utilizeze avioanele, utilizarea cărora era însă interzisă de legislația internațională. Însă, acest aspect nu împiedica aplicarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție.

32.

Curtea conchide că reclamantul, care avea posesia materială a 353 de pachete cu bancnote, a avut un „bun” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție.

(b)

Dacă a avut loc o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului

33.

Curtea consideră că confiscarea bancnotelor constituie o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului.

(c)

Dacă ingerința a fost prevăzută de lege

34.

Curtea notează că argumentul Guvernului care reflectă poziția Curții Supreme de Justiție, potrivit căreia emisiunea și circulația bancnotelor în Republic Moldova de orice entitate, alta decât Banca Națională a Moldovei, este contrară mai multor norme legale (a se vedea paragrafele 18

și 19 de mai sus).

35.

Curtea reiterează că reclamantul nu a fost acuzat de emiterea banilor. De asemenea, ea face trimitere la paragraful 27de mai sus, în care s-a constatat că nu există dovezi la dosar că el a încercat să pună în circulație bancnotele respective. El a declarat oficial bancnotele la autoritatea vamală moldovenească și a declarat în mod clar valoarea lor numismatică și destinația. În plus, acele bancnote nu se aflau în circulație din 2001 și nu mai erau acceptate ca bani. Prin urmare, legislația privind circulația bancnotelor invocată de Curtea Supremă de Justiție și de Guvern nu poate servi ca baza pentru confiscarea bunurilor reclamantului.

36.

Curtea notează că nici Curtea Supremă de Justiție și nici Guvernul nu au indicat prevederi legale relevante care să stipuleze clar confiscarea proprietății în cazuri similare celui examinat. Curtea Supremă de Justiție a invocat trei prevederi legale (articolele 1 și 2 ale Legii cu privire la bani și articolul 206 al Codului civil, a se vedea paragraful 16 de mai sus). Însă, niciuna din acestea nu prevăd confiscarea bancnotelor. În plus, în timp ce articolul 206 al Codului civile prevede nulitatea contractului între reclamant și banca „RMN” pentru lipsa obiectului legal, conform articolului 219 al Codului (a se vedea paragraful 18 de mai sus) nulitatea contractului are ca efect restituirea de către părți a contraprestațiilor. Acest lucru implică restituirea bancnotelor reclamantului pentru ca acesta să le restituie băncii „RMN”. Să presupunem că legislația contravențională sau penală prevede confiscarea articolelor create sau obținute ilegal, însă trebuie notat faptul că reclamantul nu a fost cercetat nici penal, nici contravențional.

37.

Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru Curte ca să conchidă că ingerința în dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost „prevăzută de lege” în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 al Convenției.

Prin urmare, în prezenta cauză a avut loc încălcarea articolului respectiv.

II.

CU PRIVIRE LA APLICAREAARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

38.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciul material

39.

Reclamantul a pretins 12 220 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. El a făcut trimitere la contractul cu compania americană numismatică, potrivit cărui el avea dreptul să obțină articole din catalogul companiei în sumă de 7 000 USD (a se vedea paragraful 8 de mai sus), în schimbul bancnotelor din „RMN”, precum și la contractul de transportare a bancnotelor pe care a trebuit să-l achite suplimentar la alte cheltuieli, precum cheltuieli de judecată și cheltuieli de viză.

40

.

Guvernul a susținut, în primul rând, că reclamantul a convertit greșit în euro unele sume percepute în USD. În al doilea rând, plângerea principală – pierderea câștigului în baza contractului cu compania numismatică, - trebuie respinsă deoarece el încă poate onora contractul în cazul în care Curtea va constata încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție, caz în care bancnotele vor fi restituite reclamantului de către autoritățile Republicii Moldova. Mai mult, potrivit contractului, toate cheltuielile aferente tranzacției sunt suportate de reclamant. Prin urmare, Curtea trebuie să încadreze suma pe care o va acorda reclamantului între suma prevăzută de contract (7 000 USD, echivalentul a 6 465 EUR) și cheltuielile pe care le-ar fi suportat reclamantul în cazul executării contractului, cheltuieli pe care reclamatul le-a specificat în cererea de reparație financiară (aproximativ 4 585 EUR).

41.

Având în vedere încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție constatată mai sus, precum și observațiile părților, Curtea acordă reclamantului 1 900 EUR cu titlu de prejudiciu material.

B.

Prejudiciu moral

42.

Reclamantul a solicitat 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin imposibilitatea de a-și recupera bunurile și prin stresul pe care a suportat-o timp de șase ani.

43.

Guvernul a susținut că suma pretinsă este exagerată, considerând că în anumite privințe prezenta cauză se aseamănă cu cauza

Balan v.

Moldova

(nr. 19247/03, 29 ianuarie 2008). Reparația financiară pentru prejudiciul moral acordată în acea cauză (5 000 EUR) se potrivește și în această cauză.

44.

Având în vedere circumstanțele cauzei și făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului 5 000 EUR.

C.

Costuri și cheltuieli

45.

Reclamantul nu a înaintat nicio pretenție cu acest titlu.

D.

Dobânda

46.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în dependență de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 1 al Protocolului nr.1 la Convenție;

3.

Hotărăște

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume care să fie convertite în valuta națională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:

(i)

1 900 EUR (o mie nouă sute de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu material;

(ii)

5 000 EUR (cinci mii de euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral.

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4.

Respinge

restul pretențiilor reclamantului cu titlu de satisfacția echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 11 februarie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Grefier

Președinte