SINDICATUL PRO ASISTENȚĂ SOCIALĂ v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Irrecevable
SINDICATUL PRO ASISTENȚĂ SOCIALĂ v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus și revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Sindicatul Pro Asistență Socială
împotriva României
Cererea nr.
24456/13
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 6 martie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secție,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 9 aprilie 2013,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul este o organizație sindicală profesională de drept român, având ca obiect apărarea intereselor asistenților maternali din județul Timiș. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către domnul C.A. Marcu, președintele sindicatului.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.
Persoanele care doresc să desfășoare profesia de asistent maternal profesionist trebuie să urmeze procedura de evaluare prevăzută de Hotărârea de Guvern nr.
679/2003, la finalul căreia Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (denumită în continuare „DGASPC”) le eliberează un atestat. Ulterior, acestea încheie un contract individual de muncă cu DGASPC, în baza căruia primesc la domiciliu unul sau mai mulți copii. Plasamentul este o măsură aplicabilă copiilor care necesită protecție specială din partea autorităților publice.
Art.
10 alin.
(1) lit.
f) din Hotărârea nr.
679/2003 precizează că asistentul maternal profesionist are obligația să asigure continuitatea activității desfășurate și în perioada efectuării concediului legal de odihnă, cu excepția cazului în care separarea de copiii plasați sau încredințați pentru această perioadă este autorizată de către angajator.
Membrii sindicatului reclamant au încheiat contracte de acest tip cu DGASPC. În contract se precizau drepturile și obligațiile părților, precum și conținutul art.
10 alin.
(1) lit.
f) sus-menționat.
În mai 2011, sindicatul, în numele membrilor săi, a introdus o acțiune împotriva autorităților locale și a DGASPC, solicitând în principal obligarea DGASPC la plata unei indemnizații compensatorii către membrii sindicatului. Sindicatul declara că, impunându-le asistenților maternali obligația de continuitate a activității desfășurate, DGASPC i-a privat de dreptul la duratele minime de concediu și de repaus. Sindicatul considera că, după modelul altor categorii profesionale supuse unor constrângeri de serviciu, asistenții maternali profesioniști trebuiau să primească o indemnizație de concediu și o indemnizație de dispozitiv pentru zilele de sărbătoare legală de care ei nu au putut beneficia.
Pârâții s-au opus acțiunii formulând obiecții, printre altele, conform cărora continuitatea activității în cazul asistenților maternali era o obligație specifică plasamentului familial, din moment ce copilul primit în plasament era considerat ca fiind integrat complet în familia lor și tratat în mod egal cu ceilalți membri ai familiei.
Prin hotărârea din 25 noiembrie 2011, Tribunalul Timiș a respins acțiunea. Tribunalul a considerat că obligația de a integra copilul în familia asistentului maternal și de a-i aplica un tratament egal cu al celorlalți membri ai familiei implica petrecerea concediului împreună cu copilul, în lipsa unei autorizații exprese din partea DGASPC. Considerând că obligația este inerentă activității, tribunalul a constatat că nicio dispoziție legală nu acorda dreptul la o indemnizație compensatorie.
Pe de altă parte, instanța a reținut că membrii sindicatului nu urmaseră procedura prevăzută de Hotărârea nr.
679/2003 și nu solicitaseră autorizație din partea DGASPC pentru a-și lua concediu fără copiii primiți în plasament.
Reclamantul a declarat recurs. Acesta considera că art.
10 alin.
(1) lit.
f) din Hotărârea nr.
679/2003 era contrar Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.
Reclamantul a arătat că respectiva directivă stabilea o perioadă minimă de repaus zilnic, de repaus săptămânal și de concediu anual; în opinia sa, în prezenta speță, obligația de a asigura continuitatea activității lipsea de conținut aceste norme. În acest sens, sindicatul a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „Curtea de Justiție”) cu o întrebare preliminară pentru a hotărî dacă un concediu petrecut în compania unui copil primit în plasament constituia „timp de lucru” în sensul directivei sus-menționate.
Prin încheierea din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În motivarea sa, curtea de apel a amintit în primul rând că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție, instanțele ale căror decizii nu sunt susceptibile de o cale de atac se bucură de aceeași putere de apreciere ca toate celelalte instanțe naționale în ceea ce privește chestiunea dacă o decizie privind o problemă de drept al Uniunii este necesară pentru a putea pronunța o hotărâre.
Curtea de apel a mai reținut că Directiva 2003/88/CE nu este aplicabilă anumitor activități enumerate la art.
2 din Directiva 89/391/CEE din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă. Instanța a observat că art.
2 din Directiva 89/391/CEE preciza că aceasta nu este aplicabilă atunci când caracteristici inerente anumitor activități specifice din domeniul administrației publice sunt, în mod inevitabil, în contradicție cu dispozițiile acesteia.
Curtea de apel a considerat că, prin prisma rolului încredințat prin Hotărârea nr.
679/2003 – respectiv protejarea minorilor primiți în plasament familial –, asistenții maternali profesioniști desfășurau într-adevăr o activitate specifică din domeniul administrației publice care, din cauza caracteristicilor ei, era în contradicție cu aplicarea dispozițiilor Directivei 2003/88/CE și Directivei 89/391/CEE. Considerând că asistenții maternali profesioniști sunt astfel excluși din domeniul de aplicare a celor două directive, curtea de apel a hotărât că întrebarea preliminară formulată de reclamant este lipsită de relevanță și a refuzat să o adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Prin hotărârea definitivă din 9 octombrie 2012, curtea de apel a respins recursul reclamantului și a menținut sentința pronunțată în primă instanță.
B.
Dreptul relevant al Uniunii Europene
Textele și jurisprudența referitoare la procedura pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt prezentate în hotărârea
Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei
(nr.
3989/07 și 38353/07, pct.
33-34, 20
septembrie 2011) și decizia
Krikorian împotriva Franței
(nr.
6459/07, pct.
18 și 19, 26 noiembrie 2013).
Articolele 1, 2 și 7 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru sunt redactate astfel:
Articolul 1
Obiectul și domeniul de aplicare
„(1) Prezenta directivă stabilește cerințe minime de securitate și sănătate pentru organizarea timpului de lucru.
(2) Prezenta directivă se aplică:
(a) perioadelor minime de repaus zilnic, repaus săptămânal și concediu anual, precum și pauzelor și timpului de lucru maxim săptămânal;
(b) anumitor aspecte ale muncii de noapte, ale muncii în schimburi și ale ritmului de lucru.
(3) Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, private sau publice, în sensul articolului 2 din Directiva 89/391/CEE, fără a aduce atingere articolelor 14, 17, 18 și 19 din prezenta directivă.
Fără a aduce atingere articolului 2 alineatul (8), prezenta directivă nu se aplică navigatorilor, așa cum sunt definiți în Directiva 1999/63/CE.
(4) Dispozițiile Directivei 89/391/CEE se aplică în totalitate aspectelor prevăzute la alineatul (2), fără a aduce atingere dispozițiilor mai stricte sau speciale din prezenta directivă.”
Articolul 2
Definiții
„În sensul prezentei directive:
prin „timp de lucru” se înțelege orice perioadă în care lucrătorul se află la locul de muncă, la dispoziția angajatorului și își exercită activitatea sau funcțiile, în conformitate cu legislațiile și practicile naționale;
prin „perioadă de repaus” se înțelege orice perioadă care nu este timp de lucru;
prin „timp de noapte” se înțelege orice perioadă de minimum șapte ore, așa cum este definită de legislația națională, și care trebuie să includă, în orice caz, intervalul cuprins între miezul nopții și ora 5 dimineața;
[...]
prin „repaus suficient” se înțelege faptul că lucrătorii dispun de perioade de repaus regulate a căror durată se exprimă în unități de timp și care sunt suficient de lungi și de continue pentru a se evita ca aceștia să se rănească sau să producă vătămarea colegilor lor sau a altor persoane și că nu își dăunează propriei sănătăți, pe termen lung sau scurt, ca rezultat al oboselii sau al altor ritmuri de lucru neregulate.”
Articolul 7
Concediul anual
„(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni în conformitate cu condițiile de obținere și de acordare a concediilor prevăzute de legislațiile și practicile naționale.
(2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizație financiară, cu excepția cazului în care relația de muncă încetează.”
Articolul 2 din Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă este redactat astfel:
Articolul 2
Domeniul de aplicare
„(1) Prezenta directivă se aplică tuturor sectoarelor de activitate, atât publice, cât și private, (industrie, agricultură, comerț, administrație, servicii, educație, cultură, recreere etc.).
(2) Prezenta directivă nu este aplicabilă atunci când caracteristici inerente anumitor activități specifice din domeniul administrației publice, cum ar fi forțele armate sau poliția, sau anumitor activități specifice din domeniul serviciilor de protecție civilă sunt, în mod inevitabil, în contradicție cu dispozițiile acesteia.
În acest caz, trebuie asigurate securitatea și sănătatea lucrătorilor, ținându-se cont, pe cât posibil, de obiectivele prezentei directive.”
CAPETE DE CERERE
Invocând art.
6
§
1 din Convenție, reclamantul se plânge de refuzul curții de apel de a adresa o întrebare preliminară Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Din perspectiva art.
6
§
1 din Convenție și art.
1 din Protocolul nr.
1 la Convenție, reclamantul se plânge de respingerea acțiunii sale. Acesta consideră că instanțele interne au realizat o interpretare eronată a dreptului intern și a dreptului Uniunii. Pe de altă parte, citând art.
14 din Convenție, reclamantul se plânge de discriminarea membrilor săi față de asistenții maternali din alte județe – care ar fi obținut recunoașterea juridică a dreptului lor la o indemnizație compensatorie.
ÎN DREPT
A.
Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe nesesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară
Reclamantul impută curții de apel că nu a adresat o întrebare preliminară Curții de Justiție. Acesta consideră că dreptul Uniunii este aplicabil asistenților maternali și contestă concluzia curții de apel, conform căreia aceștia sunt excluși de la garanțiile prevăzute de Directiva 2003/88/CE. Acesta invocă art.
6
§
1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]”
1.
Reamintirea principiilor
Principiile generale care permit să se aprecieze dacă refuzul instanțelor interne de a da curs cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare este conform cerințelor art.
6
§
1 din Convenție au fost rezumate în hotărârea
Ullens de Schooten și Rezabek
, citată anterior, și – mai recent – în decizia
Krikorian
, citată anterior.
Din această jurisprudență reiese că le revine în primul rând autorităților naționale, în mod special instanțelor, sarcina de a interpreta și de a aplica dreptul intern, după caz, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curții limitându-se la verificarea compatibilității efectelor deciziilor lor cu Convenția [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Waite și Kennedy împotriva Germaniei
(MC), nr.
26083/94, pct.
54, CEDO 1999
‑
I,
Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei
(MC), nr.
34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct.
49, CEDO 2001-II, precum și
Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Șirketi împotriva Irlandei
(MC), nr.
45036/98, pct.
143, CEDO 2005
‑
VI].
Convenția nu garantează, ca atare, dreptul ca o cauză să fie trimisă cu titlu preliminar de către instanța internă în fața unei alte instanțe, naționale sau supranaționale (a se vedea mai ales
Coëme și alții împotriva Belgiei
, nr.
32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, pct.
114, CEDO
2000-VII).
Totuși, Curtea nu exclude posibilitatea ca, atunci când există o procedură pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, refuzul unei instanțe interne de a adresa o întrebare preliminară să afecteze, în anumite circumstanțe, echitatea procedurii, indiferent dacă instanța competentă să se pronunțe cu titlu preliminar este una internă ori a Uniunii; principiul este valabil și în cazul în care refuzul se dovedește a fi arbitrar (
Ullens de Schooten și Rezabek,
citată anterior, pct.
59, și jurisprudența citată).
În cadrul specific al acțiunii pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare prevăzute la al treilea paragraf de la art.
234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, aceasta înseamnă că instanțele naționale ale căror hotărâri nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern care refuză să sesizeze cu titlu preliminar Curtea de Justiție cu o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii Europene ridicată în fața lor, sunt obligate să își motiveze refuzul având în vedere excepțiile prevăzute de jurisprudența Curții de Justiție. Așadar, acestea trebuie să indice motivele pentru care consideră că întrebarea nu este relevantă, sau că dispoziția de drept al Uniunii Europene în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții de Justiție sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune cu o evidență care nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile [
Ullens de Schooten și Rezabek,
citată anterior, pct.
62,
Ferreira Santos Pardal împotriva Portugaliei
(dec.), nr.
30123/10, 4
septembrie
2012, precum și
Stichting Mothers of Srebrenica
și alții
împotriva Țărilor de Jos
(dec.)
, nr.
65542/12, pct.
172, CEDO 2013].
În acest context al întrebării preliminare adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea a amintit însă - în decizia
Stichting Mothers of Srebrenica
și alții
,
citată anterior (pct.
174)
- că, deși art.
6
§
1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, această obligație nu se înțelege ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument.
De asemenea, Curtea reiterează că nu i se solicită să cerceteze dacă argumentele au fost analizate în mod adecvat [a se vedea în special
Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos
, 19 aprilie 1994, pct.
61, seria A nr.
288, și
Perez împotriva Franței
(MC), nr.
47287/99, pct.
81-82, CEDO 2004
‑
I].
2.
Aplicare în cauza de față
Curtea observă că, în susținerea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare, reclamantul a invocat contradicția dintre legislația internă privind asistenții maternali profesioniști și Directiva 2003/88/CE cu privire la perioadele minime de repaus și de concediu.
În continuare, Curtea reține că curtea de apel, care era ultima instanță internă competentă să soluționeze acest litigiu și, prin urmare, era obligată în principiu să sesizeze Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a refuzat să sesizeze această instanță considerând că problema ridicată de reclamant nu prezenta relevanță.
Curtea constată că, în acest scop, curtea de apel a examinat obligațiile impuse asistenților maternali profesioniști de către autoritățile publice, precum și dreptul intern care reglementează profesia; instanța internă a dedus astfel că, din cauza caracteristicilor specifice, activitatea asistenților maternali profesioniști putea fi asimilată activităților specifice ale autorităților publice excluse din domeniul de aplicare a Directivei 2003/88/CE.
Curtea consideră că, grație cunoașterii directe a condițiilor și a nevoilor locale în domeniul protecției copilului, instanțele interne se află într-o poziție mai bună decât instanța internațională pentru a se pronunța asupra naturii juridice a activității asistenților maternali profesioniști.
Curtea ia act de faptul că reclamantul contestă interpretarea dată de curtea de apel dispozițiilor referitoare la domeniul de aplicare a Directivei 2003/88/CE, considerând-o eronată. Totuși, Curtea reamintește că este vorba aici de un domeniu care nu intră în sfera sa de competență (a se vedea
Ullens de Schooten și Rezabek
,
citată anterior pct.
66).
Curtea constată că, prin răspunsul oferit față de argumentele reclamantului și concluzionând în sensul lipsei de relevanță a motivului invocat de reclamant, curtea de apel a motivat suficient, din perspectiva art.
6 din Convenție, refuzul său de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.
35
§
3 lit.
a) și
§
4 din Convenție.
B.
Cu privire la celelalte capete de cerere
Reclamantul invocă art.
6
§
1 și art.
14 din Convenție, precum și art.
1 din Protocolul nr.
1 la Convenție; acesta se plânge de interpretarea eronată dată de către instanțele interne dreptului intern și dreptului Uniunii Europene, de o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor membrilor săi, de o discriminare față de alți asistenți maternali și de o divergență de jurisprudență a instanțelor interne.
Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra susținerilor formulate, Curtea nu constată nicio încălcare a drepturilor și a libertăților garantate de Convenție sau de protocoalele sale.
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul art.
35
§
3 lit.
a) și
§
4 din Convenție.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA
declară cererea inadmisibilă.
PREȘEDINTE
,
Grefier,
JOSEP CASADEVALL
Santiago Quesada