IGNAOUA AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM

Reclamanții, dl Habib Ignaoua („primul reclamant”), dl Mohammed Salah Khemiri („al doilea reclamant”) și dl Ali Ben Zidane Chehidi („al treilea reclamant”), sunt resortisanți tunisieni, care s-au născut în 1960, 1954 și respectiv 1972. Acestea au fost reprezentate în fața Curții de către dl D. Guedalla de Birnberg Peirce & Partners, o firmă de avocati care se află la Londra, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au sosit în Regatul Unit la date necunoscute. Primul și al doilea reclamant au solicitat ulterior azil din cauza faptului că au fost anterior deținuți și torturați de autoritățile tunisiene și teamă că au fost supuși unui tratament similar în cazul în care au revenit. Al doilea reclamant a fost acordat azil în 2001. La 4 iunie 2007, în timp ce cererea de azil a fost în suspensie a primului solicitant, o instanță italiană a emis un mandat european de arestare („EAW”) în ceea ce privește reclamanții, în conformitate cu o decizie-cadru a Uniunii Europene (a se vedea punctele 41-43 de mai jos), căutând predarea lor în Italia. Ele au fost acuzate de aderarea la o organizație penală în scopul terorismului. Acestea au fost ulterior arestate în Regatul Unit în conformitate cu EAW. Prin scrisoarea din 28 iunie 2007, Procurorul în Republica Italia a declarat: „Dacă autoritatea judiciară din Regatul Unit este de acord să extradeze [Dl. Ignaoua] în Italia, [Dl. Ignaoua] nu va fi extraditată unui alt stat fără acordul Regatului Unit. Singurul scop al acestei cereri de extrădare este de a asigura predarea [domnului Ignaoua] în Italia pentru a fi judecată pentru infracțiunea supusă împotriva lui. Pot confirma în mod categoric că extrădarea sa nu este căutată în scopul de a-l deporta în Tunisia.” 6. La 20 mai 2008 a avut loc o audiere de extrădare la Curtea de Magistrate din Orașul Westminster. În cadrul procedurii s-a acceptat că, dacă reclamanții ar fi restituit în Tunisia, ar exista un risc real de încălcare a drepturilor articolului 3, în urma hotărârii Curții în Saadi c. Italia [GC], nr. 37201/06, CEHR 2008. Întrebarea este dacă există motive substanțiale de a crede că Italia va extradita, expulza sau deporta reclamanții în Tunisia. Propun să se ocupe foarte curând de orice nouă cerere de extrădare, sau de un ordin de expulzare din Italia care ar putea fi legat de o condamnare la închisoare după condamnare ... [T]aici sunt rute de recurs recunoscute care sunt disponibile unei persoane care fac obiectul unei cereri de extrădare (de către Tunisia, în cazul în care există vreodată una) sau un ordin de expulzie (în Tunisia) pentru a permite instanței cele mai înalte din Italia să stabilească dacă, în cazul în care o astfel de decizie ar fi permisă, drepturile inculpatului ar fi prejudecat art. 3. Este vorba de supravegherea judiciară eficientă, cu drepturi de recurs garantate, disponibilă oricărui inculpat care s-ar putea simți agreat de o ordonanță de îndepărtare din Italia.” 7. Judecătorul a luat în considerare dispozițiile „Legea Pisanu” italiană (a se vedea punctele 37-40 de mai jos) care reglementează deportarea din Italia în momentul respectiv. El a observat că, în ciuda incapacității aparente în temeiul acestei legi pentru o persoană a cărui expulzie a fost ordonată să obțină o ședere a executării în așteptarea unui recurs, dovezile de experți prezentate instanței au sugerat că în practică este posibil să obțină o ședere de la Curtea de Cassare. Cu toate acestea, el a acceptat că există potențial pentru deportarea unei persoane înainte de a fi în măsură să convingă o instanță să suspende procesul. El a constatat, în consecință, că Legea Pisanu nu a furnizat garanțiile necesare prevăzute de art. 13 din Convenție. Cu toate acestea, el a remarcat că dl Saadi nu a fost deportat înainte de audierea acestei Curte în Saadi, citată mai sus, și că nu a fost deportat de atunci. Deși unele dovezi din partea avocaților italieni au demonstrat o reluare la acceptarea că instanțele italiene sunt obligate să asigure că hotărârile pe care le-au pronunțat sunt conforme cu convenția, judecătorul a respins acest aspect al probelor lor. El a observat că avocații au „o opinie scăzută cu privire la competența și integritatea justiției italiene” pe care nu le-a împărtășit, referindu-se la dovezile de experți prezentate de autoritatea judiciară care a solicitat extradarea reclamanților. Prin urmare, el a concluzionat: „20. (1) Din 28 februarie 2008 vor fi existate numeroase persoane în serviciul public italian care vor lua în considerare cu nerăbdare decizia din Saadi v Italia, toate încearcă să creeze o soluție la „dilema”. (2) Este foarte probabil ca noi dispoziții să fie în vigoare în curând, și acest lucru ar face întreaga discuție, bazată pe legea Pisanu, oarecum academică. (3) Nu sunt surprins că ministrul Justiției a refuzat să dea o angajare că legea Pisanu nu va fi aplicată la niciunul dintre acești trei oameni. Există multe motive pentru care ar putea nu fi potrivit să ofere o astfel de garanție. Lipsa acestuia nu sugerează că, dacă este extraditată, legea Pisanu ar fi aplicată lor. (4) Consider că este improbabil, cu excepția cazului în care și până când circumstanțele le permit, Ministrul Internului ar face o deportare împotriva oricărui dintre aceste trei oameni care solicită întoarcerea lor în Tunisia. (5) ... Sunt încrezător, având în vedere toată activitatea generată de acești acuzați cu autoritățile din Italia și situația lor fiind acum atât de „proiectată”, încât nu ar avea nici o dificultate de acces la instanțele italiene, dacă ar dori să pună în pericol orice ordine de deportare”. 8. El nu a găsit niciun motiv pentru a presupune că orice procedură viitoare de deportare nu ar fi în conformitate cu Convenția și hotărârea Saadi. El nu a considerat că dovezile despre ceea ce s-a întâmplat fără îndoială în trecut erau dovezi că o astfel de abordare va fi repetată în viitor, deoarece Saadi ar „pentru că autoritățile italiene își vor reconsidera abordarea acestei chestiuni”. Prin urmare, judecătorul a susținut că nu există motive substanțiale pentru a crede că reclamanții vor fi expulzați din Italia în Tunisia. El a adăugat că decizia-cadru privind mandatul european de arest se bazează pe încredere reciprocă între statele membre ale UE și că el este încrezător că autoritățile italiene pot fi invocate să nu acționeze contrar Convenției. Ei au susținut că, în cazul în care s-a întors în Italia, există un risc real de transmiterea lor în Tunisia, în încălcarea articolului 3 din CEDO. 11. La începutul lunii iunie 2008, în timp ce cazul era în așteptare în fața Curții Divizoare, autoritățile italiene au formulat o decizie de expulzare împotriva dlui Sami Essed Ben Khemais, care a ordonat expulzarea acestuia în Tunisia. El a fost apoi îndepărtat în Tunisia, în ciuda aplicării articolului 39 de la Curtea din 29 martie 2007 (a se vedea Ben Khemais c. Italia, nr. 246/07, 24 februarie 2009). Reclamanții au adus chestiunea la atenția Curții Divizionale ca dovada inadecvației garanțiilor judiciare în procedura italiană de deportare. 12. La 28 iulie 2008, Curtea divizională și-a pronunțat hotărârea în cazul reclamanților. Lord Justiție Pill, care a pronunțat hotărârea instanței, a remarcat în primul rând că reclamanții au acceptat că EAW este un exercitare reală a competenței conferite în temeiul deciziei-cadru relevante, în vederea introducerii unei proceduri penale împotriva reclamanților din Italia. Nu a fost un dispozitiv de deportare în Tunisia. 13. Pill LJ a examinat în detaliu o serie de rapoarte privind procedurile în vigoare în Italia, inclusiv un raport din 2005 al Comisarului pentru Drepturile Omului Consiliului Europei și un raport din 2007 al Comitetului Națiunilor Unite împotriva Torturii. El a analizat cu atenție depunerea reclamanților și a autorității judiciare. El a acceptat faptul că asigurarea din 2007 a procurorului italian al Republicii (a se vedea punctul 5 de mai sus) acoperă toate cele trei reclamante. Din aceleași motive ca și judecătorul de district, el nu a considerat absența unei garanții că Italia nu va încerca să deporte reclamanții ca indiciu că nu intenționează să își îndeplinească obligațiile juridice. 14. Pill LJ a concluzionat că un risc real de expulzare în Tunisia nu a fost stabilit în aceste cazuri. El a explicat: „46. ... Este relevant ca extrădarea în Italia să fie efectuată în temeiul Directivei-cadru ... Autoritățile italiene sunt în conformitate cu obligațiile articolului 3, dar directiva-cadru adaugă o dimensiune suplimentară. Aceasta necesită cooperare între autoritățile judiciare pe baza încrederii și un nivel ridicat de încredere ... 47 ... [F] sau mai bine sau mai rău ne-am angajat în acest sistem. În temeiul Deciziei-cadru, putem presupune că încrederea plasată în autoritățile italiene va fi justificată. Decizia-cadru prevede o salvgardare și o dissuasivă pentru autoritățile italiene, precum și pentru autoritățile din orice stat membru, să nu acționeze în încălcarea articolului 3 din convenție. art. 34 din Tratatul [în Uniunea Europeană] prevede sancțiuni împotriva statelor care nu respectă principiile de bază ale tratatului. Aceasta este o acțiune bilaterală bazată pe existența unui grad ridicat de încredere. Curtele într-un stat de întoarcere ar fi probabil să aibă un sentiment real de plângere, având în vedere conținutul directivei-cadru, dacă un stat primitor și-ar ignora ulterior datoria în temeiul articolului 3 din convenție. Guvernul italian nu a fost până în prezent deportat într-un caz de la art. 3 o persoană primită în temeiul directivei-cadru și nu a fost deportată în cazul Saadi. 15. El a remarcat, de asemenea, că atunci când autoritățile italiene au primit o persoană în temeiul directivei-cadru, este probabil ca întregul justiție să fie avertizat asupra sarcinilor sale în temeiul articolului 3 din Convenție, care a afirmat că este „certificat” în cazurile reclamanților. El nu era pregătit să nu fie de acord cu evaluarea judecătorului de district a martorilor sau cu respingerea sa față de opinia slabă a martorilor reclamanților față de justiția italiană. Este deranjant dacă dovezile dinaintea instanței sunt corecte – și instanța trebuie să-l ia la valoarea nominală – că executivul italian în cazul [Ben Khemais] a ignorat aparent o direcție intermediară a CEDH. Nu pot considera acest act, sau declarația unui reprezentant al Ministerului Justiției, susținută, de asemenea, că a fost făcută, ca fiind distrugerea încrederii și a încrederii care trebuie presupuse în contextul descris. Nu sunt pregătit să dețin, pe baza unui singur caz post-Saadi, că statul italian va ignora în prezent sarcinile sale în temeiul articolului 3 din Convenție, astfel cum a fost confirmat la Saadi.” 16. Pe riscul de deportare suplimentară de către autoritățile italiene, el a adăugat: „51. ... Riscul de returnare trebuie evaluat la dovezile prezente și nu există nici un risc de deportare în timp ce procedurile penale prevăzute și orice condamnare de custodie rezultată sunt existente. Astfel, orice risc este, în această măsură, îndepărtat de situația actuală. 52 optimismul judecătorului de district în ceea ce privește legislația italiană nu a fost încă justificat de evenimentele din perioada post-elecție. Cu toate acestea, există limite clare, în opinia mea, în măsura în care o instanță care evaluează riscul actual ar trebui să speculeze în ceea ce privește evenimentele pe termen lung sau chiar pe termen mediu ... Circumstanțele pot schimba. Factorul de izolare ... adaugă greutate la concluzia că apelanții nu au stabilit un risc real de deportare în Tunisia în sensul autorităților.” 17. La 30 septembrie 2008, Curtea a respins o cerere de certificat de un punct de drept de importanță publică generală la 30 septembrie 2008 18. La 9 și 10 octombrie 2008, reclamanții au depus o cerere la Curtea divizională de readresare a apelurilor lor, pe baza unor probe noi. Probele proaspete în cauză au consemnat în mare parte documente în cadrul procedurii de față de această Curte în ceea ce privește dl Ben Khemais. Reclamanții au susținut că documentele au evidențiat o atitudine din partea autorităților italiene care erau pregătite să deporteze teroriști suspectați, indiferent de riscurile prevăzute la art. 3, în special în cazul în care au fost obținute garanții diplomatice din partea statului receptor. 19. La 30 octombrie 2008, cererea a fost refuzată. Lordul Justiție Keene, cu care a fost de acord Lordul Justiție Owen, a considerat că noile dovezi nu au furnizat un ghid fiabil pentru comportamentul viitor al Italiei; că încă nu a existat o singură instanță a Italiei care deportează o persoană în încălcarea măsurilor intermediare sau a articolului 3 de la hotărârea Saadi; că nu există nicio dovadă a vreunei dorințe de a deporta o persoană care a fost extraditată în temeiul unei EAW, astfel încât încrederea reciprocă și încrederea reciprocă să rămână intacta; și că nimic din probele probe pronunțate nu a subminat concluzia anterioară că reclamanții au fost într-adevăr căutați pentru proces în Italia, ceea ce a făcut orice risc de deportare la distanță în orice caz. 21. Între timp, la 30 septembrie 2008, reclamanții au solicitat acestei Curți măsuri provizorii în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții pentru a împiedica extrădarea lor în Italia. Cererea a fost refuzată de către a patra secțiune la 7 octombrie 2008. Scrisoarea către solicitanți a explicat: „Secțiunea a constatat că ar fi deschis clientului dvs. să facă o cerere împotriva Italiei, inclusiv o cerere în temeiul articolului 39, în cazul în care s-ar părea că ar fi predat din Italia în încălcarea drepturilor acestora în temeiul Convenției.” 22. Guvernul italian a fost informat cu privire la hotărârea Curții în următoarele termeni: „Scriu pentru a vă informa că, la 30 septembrie 2008, reclamanții de mai sus au depus o cerere de măsuri intermediare în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții pentru a împiedica extrădarea lor din Regatul Unit în Italia. Acestea au susținut că, în cazul extradiției, acestea ar avea un risc real de îndepărtare în Tunisia, în cazul în care acestea vor fi supuse unor maltraturi contrar articolului 3 din Convenție. Ele se bazează pe hotărârea recentă a Marei Camere în Saadi c. Italia [GC], nr. 37201/06, CEHR 2008 ... și s-a bazat în continuare pe faptul că, în cadrul procedurii interne în cazul lor, atât Curtea de District, cât și Curtea Înaltă au acceptat că legea 155 din 31 iulie 2005 (denumită în continuare „Legea Pisanu”) nu a furnizat garanțiile necesare care sunt necesare în temeiul articolului 13 din convenție. În cele din urmă, ei se bazau pe decizia guvernului dvs. de a elimina dl Sami Essed Ben Khemais în Tunisia, în ciuda indicației din art. 39 din această instanță în cazul său. La 7 octombrie secțiunea a hotărât să refuze cererea lor. Decizia de a face acest lucru s-a bazat pe o înțelegere expresă a faptului că Italia, ca stat contractant, ar respecta obligațiile sale în temeiul articolelor 3, 13 și 34 din Convenție și, în special, obligația de a respecta condițiile oricărei măsuri intermediare pe care Curtea le-ar putea indica în ceea ce privește Italia, la cererea reclamanților. Secțiunea și-a exprimat, de asemenea, încrederea că guvernul dvs. va îndeplini obligațiile care le revin în temeiul Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 (pentru mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre) și, în special, obligația acestora în temeiul articolului 28 alineatul (1) din Decizia-cadru de a nu extrada către un stat terț o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare fără acordul autorității competente ale statului membru care a predat persoana.” 23. La 1 noiembrie 2008, reclamanții au fost extraditați în Italia. În trei ocazii între 13 decembrie 2008 și 1 mai 2010, autoritățile italiene au deportat persoane fizice în Tunisia, în contravenție cu art. 39 indicații făcute de Președintele secțiunii II (a se vedea Trabelsi v. Italia, nr. 50163/08, 13 aprilie 2010; Toumi v. Italia, nr. 25716/09, 5 aprilie 2011; și Mannai v. Italia, nr. 9961/10, 27 martie 2012). 24. La 8 iulie 2010, Curtea Milan Assize a achitat reclamanții acuzațiilor pentru care au fost extraditați. Autoritățile italiene au eliberat ulterior un ordin de expulzare împotriva acestora. Autoritățile Regatului Unit au emis hotărâri pentru a exclude reclamanții de la întoarcerea în Regatul Unit și statutul de refugiat al celui de-al doilea reclamant a fost revocat. 25. La 9 iulie 2010, Curtea a Milanului a autorizat expulziarea reclamanților. 26. În iulie 2010, președintele interimar al celei de-a doua secțiuni a Curții a hotărât să aplice art. 39 din Regulamentul Curții și a arătat Guvernului Italiei că reclamanții nu ar trebui deportați în Tunisia până la notificarea suplimentară. 27. Execuția ordonanțelor de expulzare italiene a fost suspendată până la rezultatul cererilor în fața prezentei Curte. 28. Prin decizia din 6 august 2010, al doilea și al treilea reclamant au fost eliberați din detenție pentru imigrație în august 2011. Ele au fost instruite să părăsească Italia în termen de cinci zile. 29. Al doilea reclamant s-a dus în Elveția. La 27 august 2010 el a fost deportat din Elveția în Regatul Unit. El a fost luat în detenție pentru imigrație în Regatul Unit. 30. La sosire a solicitat azil. 31. La 7 decembrie 2010, a doua secțiune a Curții a ridicat măsurile intermediare acordate în favoarea celui de-al doilea și al treilea reclamant, deoarece nu mai erau în pericol de expulzare în Tunisia. 32. La 21 februarie 2011, al doilea reclamant a fost eliberat pe cauțiune în Regatul Unit. Statutul său de refugiat a fost ulterior reintegrat. 33. La 14 aprilie 2011, Regatul Unit a respins decizia de excludere a celui de-al treilea reclamant. El s-a întors în Regatul Unit. 34. În decembrie 2010, primul reclamant a fost eliberat din custodia imigrației în Italia pentru a aștepta rezultatul unui recurs penal împotriva achitării sale și a unui al doilea proces. După obținerea unui consiliu legal, el a formulat o cerere de azil în Italia. Nu este cunoscută situația actuală. 35. Extradiția din Regatul Unit este reglementată de Legea de extradiție 2003 („Legea de 2003”). Actul pune în aplicare dispozițiile Deciziei-cadru a EAW (a se vedea punctele 41-43 de mai jos). 36. În conformitate cu art. 21 din Legea din 2003 judecătorul de extradiție trebuie să decidă, înainte de a ordona extrădarea, dacă extrădarea persoanei ar fi compatibilă cu Convenția. Dacă decide că extrădarea nu ar fi compatibilă cu Convenția, trebuie să ordone descărcarea persoanei. 37. Deportarea din Italia a fost la momentul relevant reglementat de Legea Pisanu (Legea 155 din 31 iulie 2005). 38. art. 3 alineatul (1) din Legea Pisanu a declarat că: „...[T]el Ministrul Internului sau, dacă acesta este delegat, prefectul, poate ordona expulzarea unui străin ... în cazul în care există motive bine fundamentate de a crede că prezența sa în Italia ar facilita într-un fel organizațiile sau activitățile teroriste, inclusiv organizațiile internaționale sau activitățile.” 39. Ordinea a trebuit să fie aprobată de o Curtea Magistratelor. 40. Ar putea fi interzis un recurs împotriva ordinului Tribunalului Administrativ Regional, dar recursul nu a suspendat executarea ordinului de deportare. 41. La 13 iunie 2002, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre. Decizia-cadru a instituit o procedură simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene. Statele membre sunt obligate să execute orice EAW pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru. 42. Considerentul 13 din preambul deciziei-cadru prevede că nimeni nu ar trebui eliminat, expulzat sau extraditat către un stat în care există un risc grav că acesta ar fi supus pedeapsa cu moartea, tortura sau alte tratamente sau pedepsele inumane sau degradante. art. 3 alineatul (1) confirmă faptul că Decizia-cadru nu are efectul modificării obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt consemnate la art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană. 43. În conformitate cu art. 28 alineatul (4) din Decizia-cadru, în cazul în care o persoană a fost extraditată în temeiul unei EAW, statul destinatar nu poate extrada persoana într-un stat terț fără permisiunea statului extradator care a predat persoana.