IGNAOUA AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM

Este vorba de supravegherea judiciară eficientă, cu drepturi de recurs garantate, disponibilă oricărui inculpat care s-ar putea simți agreat de o ordonanță de îndepărtare din Italia.”

Judecătorul a luat în considerare dispozițiile „Legea Pisanu” italiană (a se vedea punctele 37-40 de mai jos) care reglementează deportarea din Italia în momentul respectiv. El a observat că, în ciuda incapacității aparente în temeiul acestei legi pentru o persoană a cărui expulzie a fost ordonată să obțină o ședere a executării în așteptarea unui recurs, dovezile de experți prezentate instanței au sugerat că în practică este posibil să obțină o ședere de la Curtea de Cassare. Cu toate acestea, el a acceptat că există potențial pentru deportarea unei persoane înainte de a fi în măsură să convingă o instanță să suspende procesul. El a constatat, în consecință, că Legea Pisanu nu a furnizat garanțiile necesare prevăzute de art. 13 din Convenție. Cu toate acestea, el a remarcat că dl Saadi nu a fost deportat înainte de audierea acestei Curte în Saadi, citată mai sus, și că nu a fost deportat de atunci. Deși unele dovezi din partea avocaților italieni au demonstrat o reluare la acceptarea că instanțele italiene sunt obligate să asigure că hotărârile pe care le-au pronunțat sunt conforme cu convenția, judecătorul a respins acest aspect al probelor lor. El a observat că avocații au „o opinie scăzută cu privire la competența și integritatea justiției italiene” pe care nu le-a împărtășit, referindu-se la dovezile de experți prezentate de autoritatea judiciară care a solicitat extradarea reclamanților. Prin urmare, el a concluzionat: „20. (1) Din 28 februarie 2008 vor fi existate numeroase persoane în serviciul public italian care vor lua în considerare cu nerăbdare decizia din Saadi v Italia, toate încearcă să creeze o soluție la „dilema”. (2) Este foarte probabil ca noi dispoziții să fie în vigoare în curând, și acest lucru ar face întreaga discuție, bazată pe legea Pisanu, oarecum academică. (3) Nu sunt surprins că ministrul Justiției a refuzat să dea o angajare că legea Pisanu nu va fi aplicată la niciunul dintre acești trei oameni. Există multe motive pentru care ar putea nu fi potrivit să ofere o astfel de garanție. Lipsa acestuia nu sugerează că, dacă este extraditată, legea Pisanu ar fi aplicată lor. (4) Consider că este improbabil, cu excepția cazului în care și până când circumstanțele le permit, Ministrul Internului ar face o deportare împotriva oricărui dintre aceste trei oameni care solicită întoarcerea lor în Tunisia. (5) ... Sunt încrezător, având în vedere toată activitatea generată de acești acuzați cu autoritățile din Italia și situația lor fiind acum atât de „proiectată”, încât nu ar avea nici o dificultate de acces la instanțele italiene, dacă ar dori să pună în pericol orice ordine de deportare”.

El nu a găsit niciun motiv pentru a presupune că orice procedură viitoare de deportare nu ar fi în conformitate cu Convenția și hotărârea Saadi. El nu a considerat că dovezile despre ceea ce s-a întâmplat fără îndoială în trecut erau dovezi că o astfel de abordare va fi repetată în viitor, deoarece Saadi ar „pentru că autoritățile italiene își vor reconsidera abordarea acestei chestiuni”. Prin urmare, judecătorul a susținut că nu există motive substanțiale pentru a crede că reclamanții vor fi expulzați din Italia în Tunisia. El a adăugat că decizia-cadru privind mandatul european de arest se bazează pe încredere reciprocă între statele membre ale UE și că el este încrezător că autoritățile italiene pot fi invocate să nu acționeze contrar Convenției. Ei au susținut că, în cazul în care s-a întors în Italia, există un risc real de transmiterea lor în Tunisia, în încălcarea articolului 3 din CEDO.

La începutul lunii iunie 2008, în timp ce cazul era în așteptare în fața Curții Divizoare, autoritățile italiene au formulat o decizie de expulzare împotriva dlui Sami Essed Ben Khemais, care a ordonat expulzarea acestuia în Tunisia. El a fost apoi îndepărtat în Tunisia, în ciuda aplicării articolului 39 de la Curtea din 29 martie 2007 (a se vedea Ben Khemais c. Italia, nr. 246/07, 24 februarie 2009). Reclamanții au adus chestiunea la atenția Curții Divizionale ca dovada inadecvației garanțiilor judiciare în procedura italiană de deportare.

La 28 iulie 2008, Curtea divizională și-a pronunțat hotărârea în cazul reclamanților. Lord Justiție Pill, care a pronunțat hotărârea instanței, a remarcat în primul rând că reclamanții au acceptat că EAW este un exercitare reală a competenței conferite în temeiul deciziei-cadru relevante, în vederea introducerii unei proceduri penale împotriva reclamanților din Italia. Nu a fost un dispozitiv de deportare în Tunisia.

Pill LJ a examinat în detaliu o serie de rapoarte privind procedurile în vigoare în Italia, inclusiv un raport din 2005 al Comisarului pentru Drepturile Omului Consiliului Europei și un raport din 2007 al Comitetului Națiunilor Unite împotriva Torturii. El a analizat cu atenție depunerea reclamanților și a autorității judiciare. El a acceptat faptul că asigurarea din 2007 a procurorului italian al Republicii (a se vedea punctul 5 de mai sus) acoperă toate cele trei reclamante. Din aceleași motive ca și judecătorul de district, el nu a considerat absența unei garanții că Italia nu va încerca să deporte reclamanții ca indiciu că nu intenționează să își îndeplinească obligațiile juridice.

Pill LJ a concluzionat că un risc real de expulzare în Tunisia nu a fost stabilit în aceste cazuri. El a explicat: „46… Este relevant ca extrădarea în Italia să fie efectuată în temeiul Directivei-cadru ... Autoritățile italiene sunt în conformitate cu obligațiile articolului 3, dar directiva-cadru adaugă o dimensiune suplimentară. Aceasta necesită cooperare între autoritățile judiciare pe baza încrederii și un nivel ridicat de încredere ... 47 ... [F] sau mai bine sau mai rău ne-am angajat în acest sistem. În temeiul Deciziei-cadru, putem presupune că încrederea plasată în autoritățile italiene va fi justificată. Decizia-cadru prevede o salvgardare și o dissuasivă pentru autoritățile italiene, precum și pentru autoritățile din orice stat membru, să nu acționeze în încălcarea articolului 3 din convenție. art. 34 din Tratatul [în Uniunea Europeană] prevede sancțiuni împotriva statelor care nu respectă principiile de bază ale tratatului. Aceasta este o acțiune bilaterală bazată pe existența unui grad ridicat de încredere. Curtele într-un stat de întoarcere ar fi probabil să aibă un sentiment real de plângere, având în vedere conținutul directivei-cadru, dacă un stat primitor și-ar ignora ulterior datoria în temeiul articolului 3 din convenție. Guvernul italian nu a fost până în prezent deportat într-un caz de la art. 3 o persoană primită în temeiul directivei-cadru și nu a fost deportată în cazul Saadi.

El a remarcat, de asemenea, că atunci când autoritățile italiene au primit o persoană în temeiul directivei-cadru, este probabil ca întregul justiție să fie avertizat asupra sarcinilor sale în temeiul articolului 3 din Convenție, care a afirmat că este „certificat” în cazurile reclamanților. El nu era pregătit să nu fie de acord cu evaluarea judecătorului de district a martorilor sau cu respingerea sa față de opinia slabă a martorilor reclamanților față de justiția italiană. Este deranjant dacă dovezile dinaintea instanței sunt corecte – și instanța trebuie să-l ia la valoarea nominală – că executivul italian în cazul [Ben Khemais] a ignorat aparent o direcție intermediară a CEDH. Nu pot considera acest act, sau declarația unui reprezentant al Ministerului Justiției, susținută, de asemenea, că a fost făcută, ca fiind distrugerea încrederii și a încrederii care trebuie presupuse în contextul descris. Nu sunt pregătit să dețin, pe baza unui singur caz post-Saadi, că statul italian va ignora în prezent sarcinile sale în temeiul articolului 3 din Convenție, astfel cum a fost confirmat la Saadi.”

Pe riscul de deportare suplimentară de către autoritățile italiene, el a adăugat: „51… Riscul de returnare trebuie evaluat la dovezile prezente și nu există nici un risc de deportare în timp ce procedurile penale prevăzute și orice condamnare de custodie rezultată sunt existente. Astfel, orice risc este, în această măsură, îndepărtat de situația actuală. 52 optimismul judecătorului de district în ceea ce privește legislația italiană nu a fost încă justificat de evenimentele din perioada post-elecție. Cu toate acestea, există limite clare, în opinia mea, în măsura în care o instanță care evaluează riscul actual ar trebui să speculeze în ceea ce privește evenimentele pe termen lung sau chiar pe termen mediu ... Circumstanțele pot schimba. Factorul de izolare ... adaugă greutate la concluzia că apelanții nu au stabilit un risc real de deportare în Tunisia în sensul autorităților.”

La 30 septembrie 2008, Curtea a respins o cerere de certificat de un punct de drept de importanță publică generală la 30 septembrie 2008

La 9 și 10 octombrie 2008, reclamanții au depus o cerere la Curtea divizională de readresare a apelurilor lor, pe baza unor probe noi. Probele proaspete în cauză au consemnat în mare parte documente în cadrul procedurii de față de această Curte în ceea ce privește dl Ben Khemais. Reclamanții au susținut că documentele au evidențiat o atitudine din partea autorităților italiene care erau pregătite să deporteze teroriști suspectați, indiferent de riscurile prevăzute la art. 3, în special în cazul în care au fost obținute garanții diplomatice din partea statului receptor.

La 30 octombrie 2008, cererea a fost refuzată. Lordul Justiție Keene, cu care a fost de acord Lordul Justiție Owen, a considerat că noile dovezi nu au furnizat un ghid fiabil pentru comportamentul viitor al Italiei; că încă nu a existat o singură instanță a Italiei care deportează o persoană în încălcarea măsurilor intermediare sau a articolului 3 de la hotărârea Saadi; că nu există nicio dovadă a vreunei dorințe de a deporta o persoană care a fost extraditată în temeiul unei EAW, astfel încât încrederea reciprocă și încrederea reciprocă să rămână intacta; și că nimic din probele probe pronunțate nu a subminat concluzia anterioară că reclamanții au fost într-adevăr căutați pentru proces în Italia, ceea ce a făcut orice risc de deportare la distanță în orice caz.

Între timp, la 30 septembrie 2008, reclamanții au solicitat acestei Curți măsuri provizorii în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții pentru a împiedica extrădarea lor în Italia. Cererea a fost refuzată de către a patra secțiune la 7 octombrie 2008. Scrisoarea către solicitanți a explicat: „Secțiunea a constatat că ar fi deschis clientului dvs. să facă o cerere împotriva Italiei, inclusiv o cerere în temeiul articolului 39, în cazul în care s-ar părea că ar fi predat din Italia în încălcarea drepturilor acestora în temeiul Convenției.”

Guvernul italian a fost informat cu privire la hotărârea Curții în următoarele termeni: „Scriu pentru a vă informa că, la 30 septembrie 2008, reclamanții de mai sus au depus o cerere de măsuri intermediare în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții pentru a împiedica extrădarea lor din Regatul Unit în Italia. Acestea au susținut că, în cazul extradiției, acestea ar avea un risc real de îndepărtare în Tunisia, în cazul în care acestea vor fi supuse unor maltraturi contrar articolului 3 din Convenție. Ele se bazează pe hotărârea recentă a Marei Camere în Saadi c. Italia [GC], nr. 37201/06, CEHR 2008 ... și s-a bazat în continuare pe faptul că, în cadrul procedurii interne în cazul lor, atât Curtea de District, cât și Curtea Înaltă au acceptat că legea 155 din 31 iulie 2005 (denumită în continuare „Legea Pisanu”) nu a furnizat garanțiile necesare care sunt necesare în temeiul articolului 13 din convenție. În cele din urmă, ei se bazau pe decizia guvernului dvs. de a elimina dl Sami Essed Ben Khemais în Tunisia, în ciuda indicației din art. 39 din această instanță în cazul său. La 7 octombrie secțiunea a hotărât să refuze cererea lor. Decizia de a face acest lucru s-a bazat pe o înțelegere expresă a faptului că Italia, ca stat contractant, ar respecta obligațiile sale în temeiul articolelor 3, 13 și 34 din Convenție și, în special, obligația de a respecta condițiile oricărei măsuri intermediare pe care Curtea le-ar putea indica în ceea ce privește Italia, la cererea reclamanților. Secțiunea și-a exprimat, de asemenea, încrederea că guvernul dvs. va îndeplini obligațiile care le revin în temeiul Deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 (pentru mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre) și, în special, obligația acestora în temeiul articolului 28 alineatul (1) din Decizia-cadru de a nu extrada către un stat terț o persoană care a fost predată în temeiul unui mandat european de arestare fără acordul autorității competente ale statului membru care a predat persoana.”

La 1 noiembrie 2008, reclamanții au fost extraditați în Italia. În trei ocazii între 13 decembrie 2008 și 1 mai 2010, autoritățile italiene au deportat persoane fizice în Tunisia, în contravenție cu art. 39 indicații făcute de Președintele secțiunii II (a se vedea Trabelsi v. Italia, nr. 50163/08, 13 aprilie 2010; Toumi v. Italia, nr. 25716/09, 5 aprilie 2011; și Mannai v. Italia, nr. 9961/10, 27 martie 2012).

La 8 iulie 2010, Curtea Milan Assize a achitat reclamanții acuzațiilor pentru care au fost extraditați. Autoritățile italiene au eliberat ulterior un ordin de expulzare împotriva acestora. Autoritățile Regatului Unit au emis hotărâri pentru a exclude reclamanții de la întoarcerea în Regatul Unit și statutul de refugiat al celui de-al doilea reclamant a fost revocat.

La 9 iulie 2010, Curtea a Milanului a autorizat expulziarea reclamanților.

În iulie 2010, președintele interimar al celei de-a doua secțiuni a Curții a hotărât să aplice art. 39 din Regulamentul Curții și a arătat Guvernului Italiei că reclamanții nu ar trebui deportați în Tunisia până la notificarea suplimentară.

Execuția ordonanțelor de expulzare italiene a fost suspendată până la rezultatul cererilor în fața prezentei Curte.

Prin decizia din 6 august 2010, al doilea și al treilea reclamant au fost eliberați din detenție pentru imigrație în august 2011. Ele au fost instruite să părăsească Italia în termen de cinci zile.

Al doilea reclamant s-a dus în Elveția. La 27 august 2010 el a fost deportat din Elveția în Regatul Unit. El a fost luat în detenție pentru imigrație în Regatul Unit.

La sosire a solicitat azil.

La 7 decembrie 2010, a doua secțiune a Curții a ridicat măsurile intermediare acordate în favoarea celui de-al doilea și al treilea reclamant, deoarece nu mai erau în pericol de expulzare în Tunisia.

La 21 februarie 2011, al doilea reclamant a fost eliberat pe cauțiune în Regatul Unit. Statutul său de refugiat a fost ulterior reintegrat.

La 14 aprilie 2011, Regatul Unit a respins decizia de excludere a celui de-al treilea reclamant. El s-a întors în Regatul Unit.

În decembrie 2010, primul reclamant a fost eliberat din custodia imigrației în Italia pentru a aștepta rezultatul unui recurs penal împotriva achitării sale și a unui al doilea proces. După obținerea unui consiliu legal, el a formulat o cerere de azil în Italia. Nu este cunoscută situația actuală.

Extradiția din Regatul Unit este reglementată de Legea de extradiție 2003 („Legea de 2003”). Actul pune în aplicare dispozițiile Deciziei-cadru a EAW (a se vedea punctele 41-43 de mai jos).

În conformitate cu art. 21 din Legea din 2003 judecătorul de extradiție trebuie să decidă, înainte de a ordona extrădarea, dacă extrădarea persoanei ar fi compatibilă cu Convenția. Dacă decide că extrădarea nu ar fi compatibilă cu Convenția, trebuie să ordone descărcarea persoanei.

Deportarea din Italia a fost la momentul relevant reglementat de Legea Pisanu (Legea 155 din 31 iulie 2005). 38. art. 3 alineatul (1) din Legea Pisanu a declarat că: „...[T]el Ministrul Internului sau, dacă acesta este delegat, prefectul, poate ordona expulzarea unui străin ... în cazul în care există motive bine fundamentate de a crede că prezența sa în Italia ar facilita într-un fel organizațiile sau activitățile teroriste, inclusiv organizațiile internaționale sau activitățile.”

Ordinea a trebuit să fie aprobată de o Curtea Magistratelor.

Ar putea fi interzis un recurs împotriva ordinului Tribunalului Administrativ Regional, dar recursul nu a suspendat executarea ordinului de deportare.

La 13 iunie 2002, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Decizia-cadru 2002/584/JAI privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre. Decizia-cadru a instituit o procedură simplificată de extrădare între statele membre ale Uniunii Europene. Statele membre sunt obligate să execute orice EAW pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile Deciziei-cadru.

Considerentul 13 din preambul deciziei-cadru prevede că nimeni nu ar trebui eliminat, expulzat sau extraditat către un stat în care există un risc grav că acesta ar fi supus pedeapsa cu moartea, tortura sau alte tratamente sau pedepsele inumane sau degradante. art. 3 alineatul (1) confirmă faptul că Decizia-cadru nu are efectul modificării obligației de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt consemnate la art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.

În conformitate cu art. 28 alineatul (4) din Decizia-cadru, în cazul în care o persoană a fost extraditată în temeiul unei EAW, statul destinatar nu poate extrada persoana într-un stat terț fără permisiunea statului extradator care a predat persoana.

The applicants arrived in the United Kingdom on unknown dates. The first and second applicants subsequently claimed asylum on the ground that they had previously been detained and tortured by the Tunisian authorities and feared being subjected to similar treatment if they returned. The second applicant was granted asylum in 2001.

On 4 June 2007, while the first applicant’s request for asylum was pending, an Italian court issued a European Arrest Warrant (“EAW”) in respect of the applicants, under a European Union Framework Decision (see paragraphs 41-43 below), seeking their surrender to Italy. They were accused of membership of a criminal organisation for the purposes of terrorism. They were subsequently arrested in the United Kingdom pursuant to the EAW.

By letter dated 28 June 2007, the Prosecutor to the Republic of Italy stated: “If the United Kingdom judicial authority agrees to extradite [Mr Ignaoua] to Italy, [Mr Ignaoua] will not be extradited to another state without the consent of the United Kingdom. The only purpose of this extradition request is to secure the surrender of [Mr Ignaoua] to Italy to stand trial for the offence alleged against him. I can confirm categorically that his extradition is not sought for the purpose of deporting him to Tunisia.”

On 20 May 2008 an extradition hearing took place at the City of Westminster Magistrates’ Court. It was accepted in the proceedings that if the applicants were returned to Tunisia there would be a real risk of a breach of their Article 3 rights, following this Court’s ruling in Saadi v. Italy [GC], no. 37201/06, ECHR 2008. The question was whether there were substantial grounds to believe that Italy would extradite, expel or deport the applicants to Tunisia. The judge explained: “9. I propose to deal very shortly with any further onward extradition request, or an order of expulsion from Italy that might be linked to a sentence of imprisonment following conviction ... [T]here are recognised routes of appeal that are available to a person subject to an extradition request (by Tunisia should there ever be one) or an expulsion order (to Tunisia) to enable the highest court in Italy to make a determination as to whether or not, if such an order were allowed to proceed, the defendant’s Article 3 rights would be prejudiced. That is, there is effective judicial oversight, with guaranteed rights of appeal, available to any defendant who might feel aggrieved by an order for his removal from Italy.”

The judge considered the provisions of the Italian “Pisanu Law” (see paragraphs 37-40 below) which governed deportation from Italy at the relevant time. He observed that notwithstanding the apparent inability under that law for a person whose expulsion had been ordered to obtain a stay of execution pending an appeal, expert evidence presented to the court had suggested that it was in practice possible to obtain a stay from the Court of Cassation. However, he accepted that there was potential for a person to be deported before being able to persuade a court to suspend the process. He accordingly found that the Pisanu Law failed to provide the necessary guarantees required by Article 13 of the Convention. However, he noted that Mr Saadi was not deported prior to this Court’s hearing in Saadi, cited above, nor had he been deported since. While some evidence from Italian lawyers showed a reluctance to accept that Italian courts were bound to ensure that the rulings they made were in accordance with the Convention, the judge rejected that aspect of their evidence. He observed that the lawyers had “a low opinion of the competence and integrity of the Italian judiciary” which he did not share, referring to the expert evidence submitted by the judicial authority which sought the applicants’ extradition. He therefore concluded: “20. (1) Since the 28th February 2008 there will have been many people in the Italian civil service giving anxious consideration to the decision in Saadi v Italy, all trying to devise a solution to the ‘dilemma’. (2) It is highly likely new provisions will shortly be in place, and that would make this whole discussion, based as it is on the Pisanu law, somewhat academic. (3) I am not surprised the Minister of Justice has declined to give an undertaking that the Pisanu law will not be applied to any of these three men. There are many reasons why it might not be appropriate to offer such a guarantee. The lack of it does not suggest that, if extradited, the Pisanu law would be applied to them. (4) I consider it unlikely, unless and until the circumstances allow it, the Minister of the Interior would make a deportation against any of these three men requiring their return to Tunisia. (5) ... I am confident, given all the activity these defendants have generated with the authorities in Italy and their situation being now so ‘high profile’ that they would have no difficulty accessing the Italian courts, should they wish to challenge any deportation order.”

He found no reason to suppose that any future deportation proceedings would not be in accordance with the Convention and the Saadi judgement. He did not consider that evidence of what had undoubtedly happened in the past was evidence that such an approach would be repeated in future, since Saadi would “cause the Italian authorities to rethink its approach to this issue.” The judge therefore held that there were no substantial grounds for believing that the applicants would be expelled from Italy to Tunisia.

He added that the Framework Decision on the European Arrest Warrant was based on mutual trust and confidence between EU Member States and that he was confident that the Italian authorities could be relied upon not to act contrary to the Convention.

The applicants appealed to a Divisional Court. They argued that, if returned to Italy, there was a real risk of their onward transmission to Tunisia, in breach of Article 3 of the ECHR.

In early June 2008, while the case was pending before the Divisional Court, an expulsion order was made by the Italian authorities against Mr Sami Essid Ben Khemais, ordering that he be expelled to Tunisia. He was then removed to Tunisia, despite Rule 39 having been applied by the Court on 29 March 2007 (see Ben Khemais v. Italy, no. 246/07, 24 February 2009). The applicants brought the matter to the attention of the Divisional Court as evidence of the inadequacy of judicial safeguards in the Italian deportation procedure.

On 28 July 2008 the Divisional Court handed down its judgment in the applicants’ case. Lord Justice Pill, delivering the judgment of the court, noted first that the applicants accepted that the EAW was a genuine exercise of the power conferred under the relevant Framework Decision with a view to bringing criminal proceedings against the applicants in Italy. It was not a device to achieve deportation to Tunisia.

Pill LJ examined in some detail a number of reports concerning the procedures in place in Italy, including a 2005 report by the Council of Europe’s Human Rights Commissioner and a 2007 report by the United Nations Committee Against Torture. He considered carefully the submissions of the applicants and those of the judicial authority. He accepted that the 2007 assurance by the Italian Prosecutor of the Republic (see paragraph 5 above) covered all three applicants. For essentially the same reasons as the District Judge, he did not consider the absence of an assurance that Italy would not seek to deport the applicants as an indication that it did not intend to fulfil its legal obligations.

Pill LJ concluded that a real risk of expulsion to Tunisia had not been established in the cases. He explained: “46… It is relevant that the extradition to Italy will be effected under the Framework Directive ... The Italian authorities are under Article 3 duties in any event, but the Framework Directive adds an additional dimension. It requires cooperation between judicial authorities on the basis of trust and a high level of confidence ... 47 ... [F]or better or worse we have committed ourselves to this system. Under the Framework Decision, we can assume that the trust placed in the Italian authorities will be justified. The Framework Decision provides a safeguard and a disincentive to the Italian authorities, as with the authorities of any Member State, not to act in breach of Article 3 of the Convention. Article 34 of the Treaty [on European Union] provides for sanctions against States failing to comply with the basic principles of the Treaty. Bilateral trust also arises. This is bilateral action premised on the existence of a high degree of confidence. Courts in a returning state would be likely to have a real sense of grievance, having regard to the contents of the Framework Directive, if a receiving state subsequently ignored its duty under Article 3 of the Convention. The Italian government had not hitherto deported in an Article 3 case a person received under the Framework Directive and had not deported in the case of Saadi.

He also noted that when the Italian authorities received a person under the Framework Directive, the entire judiciary was likely to be alerted to its duties under Article 3 of the Convention, which he said was “certainly so” in the applicants’ cases. He was not prepared to disagree with the District Judge’s assessment of the witnesses or his rejection of the applicants’ witnesses’ low opinion of the Italian judiciary. He continued: “50. It is disturbing if the evidence before the court is correct – and the court has to take it at face value – that the Italian executive in the case of [Ben Khemais] have apparently disregarded an interim direction of the ECtHR. I cannot regard that act, or the statement of a representative of the Ministry of Justice which is claimed also to have been made, as destroying the trust and confidence which is to be assumed in the context described. I am not prepared to hold, on the basis of a single post-Saadi case, that the Italian State will in the present cases ignore its duties under Article 3 of the Convention as confirmed in Saadi.”

On the risk of further deportation by the Italian authorities, he added: “51… The risk on return has to be assessed on present evidence, and there is no risk of deportation while the contemplated criminal proceedings and any resulting custodial sentence are extant. That being so, any risk is, to that extent, remote from the current situation. 52 The District Judge’s optimism about Italian legislation has not yet been justified by events in the post-election period. There are, however, clear limits, in my view, to the extent to which a court assessing current risk should speculate as to events in the long term or even medium term future ... Circumstances can change. The remoteness factor ... adds weight to a conclusion that the appellants have not established a real risk of being deported to Tunisia within the meaning of the authorities.”

An application for a certificate of a point of law of general public importance was dismissed by the Divisional Court on 30 September 2008.

On 9 and 10 October 2008 the applicants made an application to the Divisional Court for habeas corpus to reopen their appeals, based on fresh evidence. The fresh evidence in question largely consisted of documents in the proceedings before this Court in respect of Mr Ben Khemais. The applicants contended that the documents revealed an attitude on the part of the Italian authorities which was prepared to deport suspected terrorists irrespective of Article 3 risks, particularly where diplomatic assurances had been obtained from the receiving State.

On 30 October 2008 the application was refused. Lord Justice Keene, with whom Lord Justice Owen agreed, considered that the new evidence did not provided a reliable guide to Italy’s future conduct; that there had still been only one instance of Italy deporting a person in breach of interim measures or Article 3 since the Saadi judgment; that there was no evidence of any willingness to deport a person who had been extradited under an EAW so the mutual trust and confidence remained intact; and that nothing in the fresh evidence undermined the previous finding that the applicants were genuinely wanted for trial in Italy, which made any risk of further deportation remote in any case.

The House of Lords subsequently refused to grant permission to appeal.

Meanwhile, on 30 September 2008, the applicants made a request to this Court for interim measures pursuant to Rule 39 of the Rules of Court to prevent their extradition to Italy. The request was refused by the Fourth Section on 7 October 2008. The letter to the applicants explained: “The Section found that it would be open to your clients to make an application against Italy, including an application under Rule 39, if it appeared that they would be surrendered from Italy in breach of their rights under the Convention.”

The Italian Government was informed of the Court’s decision in the following terms: “I write to inform you that on 30 September 2008 the above applicants lodged a request for interim measures under Rule 39 of the Rules of Court to prevent their extradition from the United Kingdom to Italy. They argued that if extradited, they would be at real risk of onward removal to Tunisia where they would be subjected to ill-treatment contrary to Article 3 of the Convention. They relied on the Grand Chamber’s recent ruling in Saadi v. Italy [GC], no. 37201/06, ECHR 2008 ... and further relied on the fact that in the domestic proceedings in their case, both the District Court and the High Court accepted that Law 155 of 31 July 2005 (‘the Pisanu Law’) failed to provide the necessary guarantees that are required by Article 13 of the Convention. Finally, they relied on your Government’s decision to remove Mr Sami Essid Ben Khemais to Tunisia despite this Court’s Rule 39 indication in his case. On 7 October the Fourth Section decided to refuse their request. The decision to do so was based on the express understanding that Italy as a Contracting State would abide by its obligations under Articles 3, 13 and 34 of the Convention and in particular the obligation to respect the terms of any interim measure which the Court might indicate in respect of Italy at the request of the applicants. The Section also expressed its confidence that your Government would comply with their obligations under Council Framework Decision of 13 June 2002 (on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States) and in particular their obligation under Article 28(1) of the Framework Decision not to extradite to a third State a person who has been surrendered pursuant to a European Arrest Warrant without the consent of the competent authority of the Member State which surrendered the person.”

On 1 November 2008 the applicants were extradited to Italy. On three occasions between 13 December 2008 and 1 May 2010, the Italian authorities deported individuals to Tunisia, contrary to Rule 39 indications made by the President of the Second Section (see Trabelsi v. Italy, no. 50163/08, 13 April 2010; Toumi v. Italy, no. 25716/09, 5 April 2011; and Mannai v. Italy, no. 9961/10, 27 March 2012).

On 8 July 2010 the Milan Assize Court acquitted the applicants of the charges for which they had been extradited. The Italian authorities subsequently issued expulsion order against them. They were taken into immigration detention. The United Kingdom authorities issued decisions to exclude the applicants from returning to the United Kingdom and the second applicant’s refugee status was revoked.

On 9 July 2010 the Milan Magistrates’ Court authorised the expulsion of the applicants.

In July 2010 the acting President of the Second Section of the Court decided to apply Rule 39 of the Rules of Court and indicated to the Government of Italy that the applicants should not be deported to Tunisia until further notice.

The enforcement of the Italian expulsion orders was suspended pending the outcome of the applications before this Court.

By a decision of 6 August 2010, the second and third applicants were released from immigration detention in August 2011. They were instructed to leave Italy within five days.

The second applicant went to Switzerland. On 27 August 2010 he was deported from Switzerland to the United Kingdom. He was taken into immigration detention in the United Kingdom.

The third applicant went to France. Upon arrival he claimed asylum.

On 7 December 2010 the Second Section of the Court lifted the interim measures granted in favour of the second and third applicants since they were no longer at risk of expulsion to Tunisia.

On 21 February 2011 the second applicant was released on bail in the United Kingdom. His refugee status was subsequently reinstated.

On 14 April 2011 the United Kingdom lifted the exclusion decision in respect of the third applicant. He returned to the United Kingdom.

In December 2010 the first applicant was released from immigration custody in Italy to await the outcome of a prosecution appeal against his acquittal and a second trial. After obtaining legal advice, he made an asylum claim in Italy. His current situation is not known.

Extradition from the United Kingdom is governed by the Extradition Act 2003 (“the 2003 Act”). The Act implements the provisions of the EAW Framework Decision (see paragraphs 41-43 below).

Pursuant to section 21 of the 2003 Act the extradition judge must decide, before ordering extradition, whether the person’s extradition would be compatible with the Convention. If he decides that extradition would not be compatible with the Convention, he must order the person’s discharge.

Deportation from Italy was at the relevant time governed by the Pisanu Law (Law 155 of 31 July 2005).

Article 3(1) of the Pisanu Law stated that: “...[T]he Interior Minister or, if he so delegates, the prefect, may order the expulsion of a foreigner ... where there are well-grounded reasons to believe that his presence in Italy would in some way facilitate terrorist organisations or activity, including international organisations or activity.”

The order had to be approved by a Magistrates’ Court.

An appeal could be lodged against the order to the Regional Administrative Tribunal but the appeal did not suspend the enforcement of the deportation order.

On 13 June 2002 the Council of the European Union adopted Framework Decision 2002/584/JHA on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States. The Framework Decision created a simplified extradition procedure between member States of the European Union. Member States are required to execute any EAW on the basis of the principle of mutual recognition and in accordance with the provisions of the Framework Decision.

Recital 13 of the preamble to the Framework Decision provides that no person should be removed, expelled or extradited to a State where there is a serious risk that he or she would be subjected to the death penalty, torture or other inhuman or degrading treatment or punishment. Article 3(1) confirms that the Framework Decision does not have the effect of modifying the obligation to respect fundamental rights and fundamental legal principles as enshrined in Article 6 of the Treaty on European Union.

Under Article 28(4) of the Framework Decision, where a person has been extradited pursuant to an EAW, the receiving State may not extradite the person to a third State with without the permission of the extraditing State which surrendered the person.