FILIP v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

FILIP v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Tradus și revizuit de IER

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr.

46131/06

Ralu Traian FILIP

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 27 mai 2014 într-o cameră compusă din Alvina Gyulumyan,

președinte

,

Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători,

și Marialena Tsirli, grefier adjunct de secție,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 15 noiembrie 2006,

având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN

FAPT

1

. Reclamantul, domnul Ralu Traian Filip, este resortisant român, s-a născut în 1959 și locuiește în București. În urma decesului său în data de 23 mai 2007, văduva acestuia, doamna Dana Maria Filip, precum și copiii acestora, Maria Filip și Matei Filip, și-au exprimat în data de 28 iunie 2012 dorința de a continua judecarea cauzei.

2

. Reclamantul și, ulterior, moștenitorii săi, au fost reprezentați în fața Curții de către E.

Bustea și B.

Grabowski, avocați în București. Guvernul român (

Guvernul

) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A.

Circumstanțele cauzei

3

. Reclamantul era ziarist și redactor-șef adjunct la cotidianul

Curierul Național

.

4

. În perioada 1997 – 2000,

Curierul Național

a publicat articole despre doi procurori, printre care și G.M. Majoritatea acestor articole au fost semnate de reclamant.

5

. La 7 iulie, 23 iulie și 27 septembrie 1997, 11 iunie 1998 și 28 iulie 1999, s-au publicat mai multe articole conform cărora G.M. ar fi fost implicat în represiunea demonstrațiilor anti-comuniste din decembrie 1989 de la Timișoara. Articolul din 7 iulie 1997 îi cerea procurorului general din acea perioadă să verifice dacă G.M. se afla în caz de incompatibilitate cu funcția de procuror și conținea o listă de 14 întrebări adresate procurorului general. Primele întrebări erau redactate după cum urmează:

„1. Este adevărat că G.M. a fost, în timpul evenimentelor de la Timișoara din decembrie 1989, unul dintre coordonatorii echipei de procurori care a efectuat ancheta împotriva demonstranților?

2.

Este adevărat că, în această calitate, G.M. a semnat mandatele de arestare a demonstranților, pe motiv că aceștia erau derbedei sau huligani?

[...] 4. Este adevărat că organizații de revoluționari din Timișoara au depus plângeri împotriva procurorilor G.M. și [...]?”

6

. La 6 august și 6 septembrie 1997 s-au publicat două articole despre un împrumut pe care G.M. l-a primit de la o bancă publică pentru cumpărarea unui apartament. Potrivit acelor articole, G.M. a obținut o dobândă mult mai mică decât aceea practicată de bancă, iar creditul nu a fost folosit până când opinia publică a început să discute creditele cu dobândă preferențială. Unul dintre articole era redactat după cum urmează:

„Informațiile pe care le-am primit nu au fost verificate, dar sunt mult prea importante pentru a fi ignorate. Deoarece ziarul nostru nu este o autoritate de investigare, revine Procurorului General să le verifice [...]

Informațiile pe care le-am publicat dovedesc că G.M. nu este apt să îndeplinească funcția actuală. Pentru aceasta, informațiile ar trebui să fie verificate și, dacă se confirmă, trebuie să existe anumite consecințe.”

7

. La 7 august 1997 a fost publicat un articol conform căruia G.M., în calitatea sa de director al departamentului de resort al Parchetului General, a învăluit în ceață mai multe dosare de adopții ilegale, pentru motive personale. Articolul făcea următoarele precizări:

„Sursele citate spun că soția lui G.M., în calitate de avocat, este de asemenea implicată, ceea ce aruncă întreaga problemă în aer, dacă este adevărat. Nu putem garanta veridicitatea acestei din urmă ipoteze, doar Parchetul General este în măsură să facă acest lucru.”

8

. La 18 iulie și 13 octombrie 1997, 26 ianuarie 1998, 15 februarie, 14 și 15 martie, 5 și 6 aprilie și 24 iunie 1999, s-au publicat mai multe articole cu privire la urmărirea penală începută împotriva lui G.P., fratele proprietarului

Curierul Național

. G.M. era procurorul care efectua urmărirea penală în cauză. Articolele dezbăteau în detaliu și în mod critic maniera în care G.M. a condus ancheta. Pasajele relevante erau redactate după cum urmează:

„Există îndoieli cu privire la faptul că [G.M.] a aprobat [...] interceptarea convorbirilor telefonice ale lui G.P. și ale redacției cotidianului

Curierul Național

. Solicităm Procurorului General să verifice ultimele autorizații de interceptări telefonice date de procurorul G.M. (18 iulie 1997);

Acum este clar pentru toți oamenii de bună-credință că G.M. este un impostor din punct de vedere profesional și moral. [...] Complet lipsit de demnitate – dacă ar fi avut demnitate nu ar fi fost de acord să fie trimis la Timișoara în decembrie 1989 – G.M. a împărțit lumea în două [...] (13 octombrie 1997);

[În cazul în care s-ar dispune neînceperea urmăririi penale] Ce s-ar întâmpla cu prestigiul profesional al fostului procuror G.M. [...], autorul abuzurilor și ilegalităților suferite de G.P.? (15 martie 1999);

Declarațiile iresponsabile ale foștilor procurori G.M. și [...] – ambii au declarat în public [...] că G.P. este un «escroc financiar», când nu se finalizase ancheta penală. (5 aprilie 1999);

Trebuie remarcat faptul că, atunci când s-a început urmărirea penală, fostul procuror G.M. nu soluționase niciun dosar penal cu trimiterea în judecată. În plus, nu era un specialist în domeniul urmăririlor penale, ocupându-se de ceva timp cu examinarea plângerilor și a petițiilor. În baza acestor date, pot spune că numirea și menținerea fostului procuror G.M. în funcția de șef al Serviciului de combatere a criminalității organizate și a corupției este un act iresponsabil care constituie un pericol pentru statul de drept, pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului. (24 iunie 1999)”

9

. La 4 mai 2000, s-a publicat alt articol despre modul în care G.M. a cumpărat un apartament aparținând patrimoniului de stat. Articolul includea următoarele afirmații:

„Până în prezent, Ministerul Justiției nu a catadicsit să ne răspundă dacă G.M. a plătit sau nu acest apartament, dacă acesta a fost dobândit în mod legal sau nu, dacă achiziția era sau nu compatibilă cu îndatoririle funcției sale.”

10

. La 10 mai 2000, G.M. („petentul”) a introdus o acțiune în răspundere civilă împotriva reclamantului și a societății

Curierul Național

. Acesta a solicitat despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, pe motiv că reputația sa a fost atinsă.

11

. Prin hotărârea din 27 iunie 2002, Tribunalul București a respins acțiunea, motivând că în speță nu erau îndeplinite condițiile răspunderii civile.

12

. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunalul a reținut că unele articole urmăreau un interes general, ca de exemplu activitatea profesională a petentului și implicarea sa în represiunea demonstrațiilor anticomuniste de la Timișoara din decembrie 1989, dar altele țineau totuși de viața sa privată, ca de exemplu cumpărarea unui apartament sau obținerea unui împrumut bancar cu dobândă preferențială.

13

. Tribunalul a considerat că reclamantul și-a exercitat cu bună-credință dreptul la libertatea de exprimare, ceea ce, pentru ziariști, implică dreptul de a face evaluări critice, dar și obligația profesională de a informa publicul cu privire la acțiunile înalților demnitari.

14

. În apelul introdus de petent, prin hotărârea din 8 octombrie 2003, Curtea de Apel București a confirmat sentința tribunalului. Curtea de apel s-a pronunțat în complet de doi judecători.

15

. Curtea de apel a rezumat fiecare dintre articolele publicate de reclamant și a hotărât că acestea conțineau comentarii. Instanța a considerat că articolele indicau mai multe surse și că unele dintre comentarii erau formulate în formă interogativă, încurajând astfel cititorul să reflecteze. Curtea de apel a reținut faptul că anumite comentarii nu erau prudente și moderate, dar a considerat că acestea trebuiau citite în contextul general, concluzionând că reclamantul a fost de bună-credință.

16

. Petentul a introdus recurs, înregistrat la aceeași curte de apel, din cauza modificării normelor de competență a instanțelor (

infra

, pct.

19). Prin decizia din 16 mai 2006, curtea de apel l-a obligat pe reclamant să plătească în solidar cu societatea

Curierul Național

suma de 10

000 lei cu titlu de prejudiciu moral și 3

182 lei cheltuieli de judecată, reprezentând aproximativ 2

850 euro și, respectiv, 900 euro. Curtea de apel s-a pronunțat în complet de trei judecători, alții decât cei care au judecat apelul.

17

. Pasajele relevante din hotărârea curții de apel erau redactate după cum urmează:

„[...] Ralu Traian Filip nu a făcut verificările necesare înainte de publicarea articolelor.

De asemenea, modul în care au fost prezentate aceste date, acuzațiile foarte grave aduse procurorilor care efectuau urmărirea penală împotriva lui G.P. (de încălcare a legii prin săvârșirea mai multor acte infracționale și de incompetență profesională și morală) și durata acestora au fost de natură să îi cauzeze petentului un prejudiciu care nu era necesar, în lipsa unei baze faptice bine întemeiate, așa cum a dovedit-o petentul prin probele depuse la dosar în prezenta cauză.

Comunicarea de zvonuri, respectiv de informații neverificate, cererea făcută de presă ca aceste informații să fie verificate, examinarea detaliată de către presă a actelor procurorilor și pronunțarea unor soluții în procesele în curs, apelativele jignitoare la adresa procurorilor care efectuau ancheta împotriva fratelui directorului cotidianului depășesc în gravitate situația de fapt examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Prager și Oberschlick împotriva Austriei

(26 aprilie 1995, seria

A nr.

313) prin gravitatea acuzațiilor aduse petentului, prin durata acestor acuzații și referirile atât la viața profesională cât și la cea privată a petentului.

Ca și în cauza

Prager și Oberschlick împotriva Austriei

, ziaristul nu putea să invoce buna-credință în raport cu standardele de etică profesională, pentru motivele prezentate mai sus, iar prejudiciul moral cauzat petentului trebuie să fie reparat. Pentru a determina suma, trebuie să se țină seama de atingerea concretă adusă reputației, având în vedere poziția socială a petentului, consecințele pentru viața privată a acestuia din urmă, așa cum reies din răspunsurile la interogatoriile părților, gravitatea afirmațiilor jignitoare și durata acestora.”

B.

Dreptul și practica interne relevante

18

. În ceea ce privește condițiile necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale, principalele reglementări din legislația internă, și anume articolele relevante din Codul civil, astfel cum au fost interpretate de doctrină și jurisprudență, sunt descrise în cauza

Stângu și Scutelnicu împotriva României

(nr.

53899/00, pct.

30-31, 31 ianuarie 2006).

19

. Ordonanța de urgență a Guvernului nr.

58 din 25 iunie 2003 privind modificarea și completarea Codului de procedura civilă a stabilit că recursul se soluționează de către Curtea Supremă de Justiție, dacă prin lege nu se prevede altfel. Ulterior, Legea nr.

493 din 10 noiembrie 2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.

65/2004 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă a restabilit competența de principiu a curților de apel la soluționarea recursului.

CAPETE DE CERERE

20

. Invocând art.

10 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că a fost obligat să plătească despăgubiri pentru articolele publicate.

21

. Invocând art.

6

§

1 din Convenție, reclamantul denunță părtinirea Curții de Apel București, care a soluționat două căi de atac în prezenta cauză (apelul și recursul).

ÎN DREPT

A.

Cu privire la cererea de radiere de pe rol

22

. Guvernul cere radierea cauzei de pe rol. Susține că reclamantul a decedat în 2007, situație despre care reprezentanții acestuia au informat Curtea abia după 5

ani. Pretinșii moștenitori ai reclamantului nu și-au manifestat expres intenția de a continua judecarea cauzei și nici nu au invocat o atingere adusă propriilor drepturi. De asemenea, aceștia nici nu au prezentat documentele care atestă calitatea lor de moștenitori și nicio împuternicire pe numele avocaților lor.

23

. Curtea reamintește că, dacă decesul unui reclamant survine în cursul procedurii, moștenitorii acestuia au, în principiu, dreptul de a continua procedura - cu condiția să demonstreze existența unui interes moral legitim prin care să se justifice examinarea cererii (

Ahmet Sadık împotriva Greciei

, 15 noiembrie 1996, pct.

24-26,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-V).

24

. În speță, Curtea reține că avocații reclamantului au informat-o abia la 28 iunie 2012 despre decesul acestuia din urmă, survenit la 23 mai 2007, fără să ofere însă o explicație pentru această întârziere importantă. În această privință, Curtea reamintește că, în conformitate cu art.

47 din Regulament, reclamantul sau reprezentantul său trebuie să o informeze despre orice fapt relevant privitor la examinarea cererii sale. Această obligație se examinează cu și mai multă atenție în cazul în care reclamantul este reprezentat de avocați, cum se întâmplă și în cazul de față.

25

. Cu toate acestea, Curtea consideră că nu este necesară examinarea în detaliu a cererii de radiere formulate de Guvern deoarece cererea este oricum inadmisibilă, pentru următoarele motive.

B.

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

10

din Convenție

26

. Reclamantul se plânge de faptul că a fost obligat să plătească despăgubiri pentru articolele publicate. Acesta invocă art.

10 din Convenție, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

27

. Guvernul recunoaște că a existat o ingerință în exercitarea dreptului reclamantului la libertate de exprimare, dar consideră că ingerința era justificată în sensul art.

10

§

2. În special, ingerința avea temei legal, respectiv art. 998-1000 C. civ. în materie de răspundere civilă delictuală, în vigoare la momentul faptelor. De asemenea, ingerința urmărea un scop legitim deoarece viza protecția reputației și drepturilor altora.

28

. Guvernul susține că ingerința în litigiu corespundea unei nevoi sociale imperioase și era proporțională. Reclamantul nu a oferit o bază faptică suficientă pentru afirmațiile sale, pe care le-a reiterat în cadrul unei campanii de presă care a durat mai mulți ani. În baza hotărârii

Von Hannover împotriva Germaniei

(nr.

59320/00, CEDO 2004

‑

VI), Guvernul consideră că amploarea campaniei este un element de luat în considerare. Reclamantul nu a verificat veridicitatea informațiilor publicate și, astfel, nu și-a respectat obligația sa deontologică. În fine, suma pe care reclamantul a fost obligat să o plătească este neglijabilă, cu atât mai mult cu cât a fost condamnat în solidar cu o societate de presă.

29

. Reclamantul susține că, în calitatea sa de ziarist, și-a exercitat dreptul la libertate de exprimare cu bună-credință și fără niciun interes personal. În baza jurisprudenței Curții (

Prager și Oberschlick

, citată anterior;

Lingens împotriva Austriei

, 8 iulie 1986, seria

A nr.

103;

De Haes și Gijsels împotriva Belgiei

, 24 februarie 1997,

Culegere de hotărâri și decizii

1997

‑

I), acesta precizează că a prezentat opiniile sale despre persoana unui magistrat. Acesta din urmă nu a suferit niciun prejudiciu din moment ce și-a păstrat funcția de procuror.

30

. Curtea reține că obligarea reclamantului la plata de daune civile constituie într-adevăr „o ingerință a unei autorități publice” în dreptul acestuia la libertatea de exprimare, că aceasta era „prevăzută de lege” și că urmărea un scop legitim, și anume „protecția reputației altora”. Prin urmare, rămâne de stabilit dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică”.

31

. Pentru a se pronunța în prezenta cauză, Curtea trebuie să țină seama de faptul că, deși presa nu trebuie să treacă de anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor altora, aceasta are totuși sarcina să comunice, cu respectarea îndatoririlor și responsabilităților sale, informații și idei privind problemele politice, precum și alte teme de interes general (a se vedea, printre multe altele,

De Haes și Gijsels împotriva Belgiei

, citată anterior, pct.

37;

Thoma împotriva Luxemburgului

, nr.

38432/97, pct.

45, CEDO 2001-III;

Colombani și alții împotriva Franței

, nr.

51279/99, pct.

55, CEDO 2002

‑

V).

32

. Curtea reamintește, în plus, criteriile care trebuie aplicate la analizarea modului în care instanțele interne au pus în balanță dreptul la libertatea de exprimare și dreptul la respectarea vieții private, respectiv: contribuția la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și subiectul articolului; comportamentul anterior al persoanei în cauză; metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora; conținutul, forma și repercusiunile publicării; gravitatea sancțiunii impuse [

Axel Springer AG împotriva Germaniei

(MC), nr.

39954/08, pct.

90-95, 7 februarie 2012;

Tănăsoaica împotriva României

, nr.

3490/03, pct.

41, 19

iunie 2012].

33

. Curtea va examina aceste criterii în cele ce urmează.

34

. Referitor la contribuția la o dezbatere de interes general, Curtea reține că instanțele interne au considerat că unele articole vizau un astfel de interes, ca de exemplu activitatea profesională a petentului și implicarea sa în represiunea demonstrațiilor anticomuniste de la Timișoara din decembrie 1989 (

supra

, pct.

12 și 17). În ceea ce privește celelalte articole despre care instanțele au considerat că au legătură cu viața privată a petentului, Curtea reține că acestea se refereau totuși la chestiuni financiare sau bunuri publice. Curtea este dispusă așadar să accepte că și aceste articole vizau un interes general [

mutatis mutandis

,

Dunca și SC Nord Vest Press SRL împotriva României

(dec.), nr.

9283/05, pct.

39, 20

noiembrie 2012].

35

. Referitor la următoarele două criterii, Curtea reține că petentul în speță era procuror și că articolele respective se legau în principal de activitatea sa profesională. În această privință, Curtea reamintește că nu se poate spune că funcționarii se expun cu bună știință unui control atent al faptelor și gesturilor lor - exact ca și în cazul oamenilor politici - și ar trebui, prin urmare, să fie tratați pe picior de egalitate cu aceștia din urmă când se pune problema criticării comportamentului lor. În plus, funcționarii și mai ales magistrații, în temeiul îndatoririi lor de rezervă, trebuie, pentru a-și îndeplini funcțiile lor, să beneficieze de încrederea publicului fără a fi perturbați nejustificat. Prin urmare, se poate dovedi necesară protejarea lor împotriva atacurilor ofensatoare atunci când sunt în funcție [

Janowski împotriva Poloniei

(MC) nr.

25716/94, pct.

33, CEDO 1999-1].

36

. Referitor la metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, Curtea reamintește că garanția pe care art.

10 din Convenție o oferă ziariștilor este supusă condiției ca cei în cauză să acționeze cu bună-credință, în sensul de a furniza informații corecte și demne de încredere, cu respectarea deontologiei ziaristice [

Cumpănă și Mazăre împotriva României

(MC) nr.

33348/96, pct.

101-102, CEDO 2004

‑

XI].

37

. În speță, Curtea de Apel București, pronunțându-se în calitate instanță de recurs, a hotărât că reclamantul nu a făcut verificările necesare înainte de publicarea articolelor și a concluzionat că acesta nu a acționat cu bună-credință (

supra

, pct.

17). Într-adevăr, Curtea reține că unele dintre articolele în litigiu precizau expres că informațiile publicate nu fuseseră verificate (

supra

, pct.

6 și 7) sau chiar solicitau autorităților publice să procedeze la verificarea lor (

supra

, pct.

5, 8 și 9). Deși unele dintre afirmațiile reclamantului erau formulate în formă interogativă (

supra

, pct.

5), atunci când se face examinarea acestor afirmații în lumina articolelor în ansamblu, reiese că acestea conțineau imputări faptice și că reclamantul dorea să transmită opiniei publice un mesaj destul de clar (

Stângu și Scutelnicu

, citată anterior, pct.

50), respectiv că petentul nu era apt nici profesional, nici moral, să-și exercite funcția de procuror.

38

. Referitor la conținutul, forma și repercusiunile publicării, Curtea acordă o importanță deosebită faptului că, în speță, nu era vorba de un articol izolat, ci de o campanie de presă care a durat mai mulți ani de zile (

mutatis mutandis

,

Ungváry și Irodalom Kft

împotriva Ungariei

, nr.

64520/10, pct.

53, 3 decembrie 2013). În această privință, nu are importanță, așa cum a remarcat de altfel Curtea de Apel București, faptul că articolele în litigiu au vizat activitatea profesională a petentului, pe când acesta din urmă era procurorul însărcinat cu efectuarea urmăririi penale în dosarul penal îndreptat împotriva fratelui proprietarului societății care publica respectivul cotidian.

39

. În consecință, în lipsa verificărilor impuse de deontologia profesiei de ziarist și, pe cale de consecință, în absența bunei-credințe și în pofida faptului că articolele în litigiu s-au înscris în contextul unei dezbateri de interes general pentru societatea românească, respectiv funcționarea justiției, Curtea nu consideră că în afirmațiile făcute de reclamant în repetate rânduri se poate observa expresia unei „doze de exagerare” sau „provocare” de care este permis să se facă uz în exercitarea libertății ziaristului (

Mihaiu împotriva României

, nr.

42512/02, pct.

69, 4 noiembrie 2008 și

a contrario

,

a/s Diena și Ozoliņš împotriva Letoniei

, nr.

16657/03, pct.

82-84, 12

iulie 2007).

40

. În fine, referitor la gravitatea sancțiunii impuse, reclamantul a făcut obiectul unui proces civil în urma căruia a fost obligat la plata unei sume de aproximativ 2

850

EUR cu titlu de reparație pentru prejudiciul moral. Curtea reține, pe de o parte, că reclamantul a fost obligat să plătească această sumă în solidar cu societatea de presă și, pe de altă parte, că această sumă a fost stabilită de instanța de recurs în urma examinării circumstanțiale a atingerii concrete aduse reputației petentului, a poziției sale sociale și a consecințelor asupra vieții sale private (

supra

, pct.

17). Curtea nu poate considera aceste criterii ca fiind arbitrare [

mutatis mutandis

,

Ciuvică

(dec.), nr.

29672/05, pct.

58, 15 ianuarie 2013]. De asemenea, reclamantul nu a afirmat că valoarea reparației nu a fost stabilită în raport cu patrimoniul său ori că aceasta i-a compromis mijloacele economice (

a contrario

,

Pakdemirli

împotriva Turciei

, nr.

35839/97, pct.

57, 22

februarie 2005). Din documentele prezentate de reclamant sau de moștenitorii săi nu reiese nici dacă acesta i-a plătit efectiv petentului această sumă.

41

. Având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea consideră că obligarea reclamantului la plata de despăgubiri civile nu era disproporționată cu scopul legitim urmărit și că ingerința în litigiu poate, în consecință, să fie considerată „necesară într-o societate democratică”.

42

. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art.

35

§

3 și art.

35

§

4 din Convenție.

C.

Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

6 din Convenție

43

. Invocând art.

6

§

1 din Convenție, reclamantul denunță lipsa de imparțialitate a Curții de Apel București, care a soluționat două căi de atac în prezenta cauză.

44

. Curtea reține că situația denunțată de reclamant este rezultatul modificărilor legislative aduse normelor de competență a instanțelor (

supra

, pct.

19). Aceasta reamintește că faptul că aceeași instanță s-a pronunțat în două căi de atac în cadrul aceleiași proceduri nu ridică, în sine, o problemă din perspectiva art.

6

din Convenție, cu atât mai mult cu cât completele de judecată au fost diferite (

Diennet împotriva Franței

, 26 septembrie 1995, pct.

38, seria

A nr.

325

‑

A). În speță, aceste condiții au fost îndeplinite (

supra

, pct.

16).

45

. Rezultă că și acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și

art.

35

§

4 din Convenție.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA

declară cererea inadmisibilă.

PREȘEDINTE,

Grefier adjunct,

ALVINA GYULUMYAN

Marialena Tsirli