SAQUETTI IGLESIAS c. ESPAGNE

Comunicat la 13 iunie 2014 Secțiunea a treia Cerere nr. 50514/13 Martín SAQUETTI IGLESIAS împotriva Spaniei, introdusă la 29 iulie 2013 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Martín Saqueti Iglesias, este un resortisant spaniol de origine argentiniană, născut în 1948 și rezident la Madrid. El este reprezentat în fața Curții de către M.E. Raschetti Rocca, avocat la Madrid. La 20 martie 2011, reclamantul a efectuat un control de securitate la plecarea internațională de la terminalul 4 de la aeroportul Madrid-Barajas, în timp ce a avut de gând să se îmbarce pe un zbor spre Buenos Aires, Argentina, în scopul de a: Întrucât reclamantul nu a declarat suma de bani pe care o poartă, agenții Gărzii Civile responsabili pentru securitatea aeroportului au detestat în bagajul său înregistrat obiecte care ar putea conține bani.

Ei au deschis bagajele în serviciul vamal al aeroportului în prezența reclamantului. Ei au descoperit 154 750 750 EUR (EUR) pe care l-a transportat împreună cu el în reviste și pantofi în interiorul bagajelor sale și le-au confiscat 153 750 EUR. În timpul intervenției, reclamantul a precizat că a fost proprietarul sumei în cauză, pe care o adusese în Spania în timpul diferitelor sale călătorii din 2002 la data decoralito Argentinian și quel a completat declarațiile de import S1 la fiecare intrare în Spania. El a afirmat că nu a știut că a declarat, de asemenea, sumele în momentul părăsirii țării, și că a avut de intrare. La 22 martie 2011, Comitetul permanent al Comisiei pentru prevenirea spălării banilor și a banilor a inițiat acțiuni împotriva reclamantului.

O decizie din 30 august 2011 a Direcției generale pentru trezorerie și politică financiară a Ministerului Economiei l-a sancționat pe reclamant pentru încălcarea gravă prevăzută la articolele 2 alineatul (1) v, 52 alineatul (3) și 57 alineatul (3) din Legea 10/2010 din 28 aprilie 2010 privind prevenirea spălării banilor și finanțarea terorismului și la art. 2 alineatul (3) din Decretul regal 925/1995 din 9 iunie 1995 care a aprobat regulamentul de aplicare a Legii 19/1993 din 28 aprilie 2010 decembrie 1993 privind anumite măsuri de prevenire a spălării de capital (modificată prin Decretul regal 54/2005 din 21 ianuarie 2005), cu o amendă de 153 800 EUR, ceea ce corespunde sumei totale confiscate.

Prin hotărârea din 17 ianuarie 2013, Tribunalul Suprem de Justiție de la Madrid a respins recursul. 000 EUR, pe care reclamantul nu ar fi putut pretinde că nu îl cunoaște și nici nu ar fi acreditat originea sumelor în cauză. În ceea ce privește sancțiunea aplicată și având în vedere suma în cauză, instanța a considerat-o proporțională cu scopul urmărit, și anume controlul mijloacelor de plată internaționale, și a menționat că sancțiunea prevăzută de lege putea să crească de la 600 EUR la dublul valorii mijloacelor de plată utilizate. Hotărârea Tribunalului Suprem de Justiție din 13 iulie 1998 nu a putut face obiectul unui recurs în casație, în temeiul articolului 86 alineatul (2) litera (b) din Legea 29/1998 din 13 iulie 1998. Prin decizia din 25 ianuarie 2013, notificată la 7 februarie 2013, hotărârea a făcut obiectul unei rectificări privind o eroare de scriere vădită în paragraful din una dintre dispozițiile legale menționate anterior.

Recurentul sesizează Tribunalul Constituțional cu privire la o acțiune a amgaro în temeiul principiului legalității și al dreptului la examinarea cauzei sale de către o instanță superioară, precum și din cauza lipsei motivării deciziei care a impus sancțiunea. Prin decizia din 29 aprilie 2013, notificată la 3 mai 2013, Curtea Supremă a respins acțiunea, din cauza lipsei justificării importanței constituționale speciale a acțiunii.

Dreptul intern și internațional aplicabil Părțile relevante ale legii 29/1998 din 13 iulie 1998 privind instanța contencioasă-administrativă dispun după cum urmează Hotărârile pronunțate în cadrul unei singure instanțe de (...) Camerele instanței Administrative des Tribuneals Superiors de Justice sunt susceptibile de recurs în cassation în apropierea Camerei de soluționare a litigiilor administrative a Tribunalului Suprem, cu excepția a ceea ce se stabilește la alineatul precedent: (...) Hotărârile pronunțate, în orice domeniu, în cazuri în care suma nu mai mare de 600 000 EUR (EUR), (() Acest paragraf este redactat în conformitate cu modificarea introdusă prin art. 3 alineatul (6) din Legea 37/2011 din 10 octombrie 2011 și este în vigoare de la 31 octombrie 2011. (...) Dispozițiile relevante ale Raportului explicativ la Protocolul nr. 7 la Convenția privind apărarea drepturilor persoanelor fizice și a libertăților fundamentale sunt formulate după cum urmează: 7 Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către o instanță de judecată are dreptul de a solicita examinarea de către o instanță superioară a declarației de vinovăție sau a condamnării; nu este necesar ca, în toate cazurile, această persoană să aibă posibilitatea de a solicita examinarea atât a declarației de vinovăție, cât și a condamnării.

Astfel, de exemplu, dacă persoana condamnată este vinovată de infracțiunea cu care a fost acuzată, acest drept poate fi limitat la revizuirea condamnării sale. În comparație cu formularea dispoziției corespunzătoare din Pactul Națiunilor Unite [art. 14 alineatul (5) ], s-a adăugat termenul "tribuțional" pentru a se clarifica faptul că acest articol nu se referă la infracțiunile judecate de autoritățile care nu sunt instanțe în sensul articolului 6 din Convenție. (...) 20. Art. 2 alin. (2) din Protocolul nr. 7 permite excepții de la acest drept: în cazul infracțiunilor minore, așa cum sunt definite de lege; în cazul în care persoana respectivă a fost judecată în primă instanță de către cea mai înaltă instanță, de exemplu din cauza rangului său (ministru, judecător sau alt titular al unei sarcini ridicate), sau din cauza naturii dreptului la liberă circulație; în cazul în care persoana în cauză a fost condamnată în urma unei căi de atac împotriva achitarea acesteia.

21. Pentru a decide dacă o încălcare este de natură minoră, un criteriu important este acela de a stabili dacă persoana în cauză este în custodia sau nu. Recurentul se plânge că nu a putut să ia în considerare hotărârea la care s-a pronunțat hotărârea prin care a fost sancționat de o instanță superioară, în virtutea unei modificări legislative care a avut loc după faptele cauzei. 7 la Convenție, în măsura în care nu a putut fi examinat de o instanță superioară temeinicia sancțiunii sale, ordonată de Hotărârea Generală Bani și Politica Financiară a Ministerului Economiei și confirmată printr-o hotărâre din 17 ianuarie 2013 a Tribunalului Superior de Justiție de la Madrid

Communiquée le 13 juin 2014

TROISIÈME SECTION

Requête n o 50514/13 Martín SAQUETTI IGLESIAS contre l’Espagne introduite le 29 juillet 2013

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Martín Saquetti Iglesias, est un ressortissant espagnol d’origine argentine, né en 1948 et résidant à Madrid. Il est représenté devant la Cour par M e J.E. Raschetti Rocca, avocat à Madrid. A Les circonstances de l’espèce Le 20 mars 2011, le requérant fit l’objet d’un contrôle de sécurité aux départs internationaux du terminal 4 de l’aéroport de Madrid-Barajas, alors qu’il s’apprêtait à embarquer sur un vol vers Buenos Aires, Argentine, afin d’y résider. Le requérant n’ayant pas déclaré les sommes d’argent qu’il portait, des agents de la Garde civile responsables de la sécurité de l’aéroport détectèrent dans son bagage enregistré des objets pouvant contenir de l’argent. Ils procédèrent à l’ouverture des bagages dans le service de douanes de l’aéroport en présence du requérant.

Ils découvrirent 154 750 euros (EUR) qu’il transportait avec lui dans des revues et des chaussures à l’intérieur de ses bagages et en saisirent 153 750 EUR. Lors de l’intervention, le requérant précisa qu’il était propriétaire de la somme en cause, qu’il l’avait amenée en Espagne lors de ses divers voyages depuis 2002 à l’époque du corralito argentin et qu’il avait rempli les déclarations d’importation S1 à chaque entrée en Espagne. Il affirma ignorer qu’il devait aussi déclarer les sommes au moment de quitter le pays, et qu’il avait les justificatifs d’entrée. Le 22 mars 2011, le Comité permanent de la Commission de prévention de blanchiment de capitaux et d’infractions monétaires engagea des poursuites contre le requérant.

Une décision du 30 août 2011 de la Direction générale de la trésorerie et de la politique financière du ministère d’économie sanctionna le requérant pour infraction grave prévue par les articles 2 § 1 v, 52 § 3 et 57 § 3 de la loi 10/2010 du 28 avril 2010 portant sur la prévention du blanchiment de capitaux et le financement du terrorisme et par l’article 2 § 3 du décret royal 925/1995, du 9 juin 1995 ayant approuvé le règlement d’application de la loi 19/1993, du 28 décembre 1993, portant sur certaines mesures de prévention du blanchissement de capitaux (modifiée par décret royal 54/2005, du 21 janvier 2005), à une amende de 153 800 EUR, ce qui correspondait à la totalité de montant saisi. Le requérant forma alors un recours contentieux-administratif contre la décision administrative précitée.

Par un arrêt du 17 janvier 2013, le Tribunal supérieur de justice de Madrid rejeta le recours. Il estima que le requérant avait manqué d’effectuer la déclaration établie pour l’exportation des fonds, obligatoire à partir de 10 000 EUR, que le requérant ne pouvait pas prétendre méconnaitre et qu’il n’avait pas non plus accrédité l’origine des sommes en question. Concernant la sanction infligée et compte tenu du montant en cause, le tribunal la considéra proportionnée au but poursuivi, à savoir le contrôle des moyens de paiement internationaux, et nota que la sanction prévue par la loi pouvait aller de 600 EUR au double de la valeur des moyens de paiement employés.

L’arrêt du tribunal supérieur de justice indiquait qu’il ne pouvait pas faire l’objet d’un pourvoi en cassation, en vertu de l’article 86 § 2 b) de la loi 29/1998, du 13 juillet 1998. Par une décision du 25 janvier 2013, notifiée le 7 février 2013, l’arrêt fit l’objet d’un rectificatif relatif à une erreur d’écriture manifeste dans l’alinéa d’une des dispositions légales citées. Le requérant saisit le Tribunal constitutionnel d’un recours d’ amparo sur le fondement du principe de légalité et du droit à l’examen de sa cause par une instance supérieure ainsi que par manque de motivation de la décision ayant infligé la sanction. Par une décision du 29 avril 2013, notifiée le 3 mai 2013, la haute juridiction rejeta le recours, par manque de justification de l’importance constitutionnelle spéciale du recours.

B. Le droit interne et international applicable Les parties pertinentes de l’article 86 de la loi 29/1998 du 13 juillet 1998 portant sur la juridiction contentieuse-administrative, disposent comme suit : “ 1 . Les arrêts prononcés en unique instance par (...) les Chambres du contentieux ‑ administratif des Tribunaux supérieurs de justice sont susceptibles de pourvoi en cassation près la Chambre du contentieux-administratif du Tribunal suprême 2. Sont exceptés de ce qui est établi au paragraphe précédent : (...) b) Les arrêts prononcés, en toute matière, dans des cas dont le montant n’excède pas les 600 000 euros (EUR), (() Cet alinéa est rédigé conformément à la modification introduite par l’article 3 § 6 de la loi 37/2011, du 10 octobre 2011, et est en vigueur depuis le 31 octobre 2011. (...) ». Les dispositions pertinentes du Rapport explicatif au Protocole n o 7 à la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales sont libellées comme suit : «17. L’article 2 du Protocole n o 7 reconnaît à toute personne déclarée coupable d’une infraction pénale par un tribunal le droit de faire examiner par une juridiction supérieure la déclaration de culpabilité ou la condamnation.

Il n’est pas exigé que, dans tous les cas, cette personne ait la possibilité de faire examiner à la fois la déclaration de culpabilité et la condamnation. Ainsi, par exemple, si la personne condamnée s’est rendue coupable de l’infraction dont elle a été inculpée, ce droit peut être restreint à la révision de sa condamnation. Par rapport au libellé de la disposition correspondante du Pacte des Nations Unies (article 14, paragraphe 5), le terme «tribunal» a été ajouté pour qu’il soit bien clair que cet article ne concerne pas les infractions jugées par des autorités qui ne sont pas des tribunaux au sens de l’article 6 de la Convention.

(...) 20. Le paragraphe 2 de l’article 2 du Protocole n o 7 autorise des exceptions à ce droit : - pour les infractions mineures, telles qu’elles sont définies par la loi ; - lorsque l’intéressé a été jugé en première instance par la plus haute juridiction, par exemple à cause de son rang (ministre, juge ou autre titulaire d’une haute charge), ou en raison de la nature de l’infraction ; - lorsque l’intéressé a été condamné à la suite d’un recours contre son acquittement. 21. Pour décider si une infraction est de caractère mineur, un critère important est la question de savoir si l’infraction est passible d’emprisonnement ou non. » GRIEF Le requérant se plaint de ne pas avoir pu faire examiner l’arrêt l’ayant sanctionné par une juridiction supérieure, en vertu d’une modification législative intervenue après les faits de la cause.

Il allègue la violation de l’article 2 § 1 du Protocole n o 7. QUESTION Le requérant a-t-il bénéficié du droit à un double degré de juridiction en matière pénale, au sens de l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention, dans la mesure où il n’a pas pu faire examiner par une juridiction supérieure le bien-fondé de sa sanction, ordonnée par la Direction générale de la trésorerie et de la politique financière du ministère d’économie et confirmé par un arrêt du 17 janvier 2013 du Tribunal supérieur de justice de Madrid ?