CASE OF CORNEA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociația obștească „Juriștii pentru drepturile omului”

SECȚIA A TREIA

CAUZA CORNEA c. REPUBLICII MOLDOVA

(Cererea nr. 22735/07)

STRASBOURG

STRASBOURG

22 iulie 2014

Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 §

2 al Convenției. Ea poate fi supusă redactării.

În cauza Cornea c. Republicii Moldova,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan,

Ján Šikuta,

Dragoljub Popović,

Luis López Guerra,

Valeriu Grițco,

Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

și Marialena Tsirli,

grefier adjunct al secțiunii,

Deliberând la 1 iulie 2014 în ședință închisă,

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 22735/07) depusă la Curte la 7 mai 2007 împotriva Republicii Moldova, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”), de către un cetățean al Republicii Moldova, dl Gheorghe Cornea („reclamantul”).

2.

Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Batrincea, avocat în Orhei. Guvernul („Guvernul”) Republicii Moldova a fost reprezentat de agentul său, L. Apostol.

3.

Reclamantul a invocat, în special, că i s-a adus atingere dreptului de acces la o instanță prin faptul că nu i s-a permis să ia parte la procesul civil care îi leza drepturile.

4.

La 16 decembrie 2010 cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamantul s-a născut în 1956. El locuiește la Curchi.

6.

La data evenimentelor reclamantul ocupa funcția de șef al secției de psihiatrie pentru femei din cadrul Spitalului de Psihiatrie Orhei. În februarie 2003, medicul șef al spitalului a fost suspendat din funcție din cauză că pe numele lui a fost pornită urmărirea penală, reclamantul fiind numit temporar în locul lui. Un alt doctor, V.C., a fost numit temporar în locul reclamantului.

7.

În octombrie 2005, urmărirea penală pornită pe numele șefului spitalului a fost încetată, iar pe baza unei încheieri judecătorești acesta și-a reluat funcția. La 27 octombrie 2005, spitalul a emis un ordin de transfer al reclamantului în funcția de șef al secției de psihiatrie pentru femei și al lui V.C. în funcția de medic simplu. Pe baza acestui ordin, reclamantul și-a reluat funcția de șef al secției pentru femei, iar V.C. pe cea de doctor simplu.

8.

La o dată nespecificată V.C. a contestat ordinul din 27 octombrie 2005 motivând că el nu și-a dat acordul pentru a fi îndepărtat din funcția de șef al secției pentru femei. Procesul a durat până în februarie 2006, timp în care reclamantul a ocupat funcția de șef al secției pentru femei. Reclamantul nu avea cunoștință de procesul de judecată.

9.

La 28 februarie 2006, Judecătoria Orhei a examinat acțiunea depusă de V.C. fără a-l atrage pe reclamant în proces. Ea a admis acțiunea lui V.C. și a anulat ordinul spitalului din 17 octombrie 2005. V.C. a fost renumit în funcția de șef al secției psihiatrice pentru femei. Reclamantul a aflat despre proces abia după încheierea acestuia și a declarat apel, susținând,

inter alia

, că hotărârea este ilegală deoarece el nu a participat la procesul care i-a lezat în mod clar drepturile și interesele. El a invocat

inter alia

articolul 360 (1) (b) al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 de mai jos). Spitalul nu a contestat hotărârea, dar a susținut poziția reclamantului în timpul procedurilor la Curtea de Apel.

10.

La 8 iunie 2006, Curtea de Apel Chișinău a declarat inadmisibil apelul reclamantului pe motiv că el nu este parte în proces și nu are dreptul să conteste hotărârea din 28 februarie 2006. În ceea ce privește argumentul reclamantului bazat pe articolul 360 (1)(b) al Codului de procedură civilă, Curtea de Apel a constatat: „[...] în ceea ce privește articolul 360 (1)(b) al Codului, invocat de reclamant, care i-ar da dreptul să conteste o hotărâre fără să fie parte în proces [...], acesta se bazează pe o interpretare greșită a acestei norme procedurale, care nu se poate aplica în prezenta cauză”.

11.

Reclamantul a declarat recurs la Curtea Supremă de Justiție, invocând iarăși articolul 360 (1)(b) al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 de mai jos).

12.

La 15 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a respins recursul reclamantului constatând că acesta nu are dreptul de a contesta hotărârea din 28 februarie 2006, întrucât drepturile și obligațiile sau nu au fost afectate de hotărâre.

13.

Ulterior evenimentelor de mai sus, reclamantul a ocupat funcția unui doctor simplu la spital, primind un salariu mai mic decât cel de șef de secție.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

14.

Codul de procedură civilă în vigoare la data evenimentelor prevedea următoarele:

Articolul 360. Persoanele în drept să declare apel

„(1) Sunt în drept să declare apel:

a) părțile și alți participanți la proces;

b) persoanele care nu sunt participante la proces, dar care, prin hotărâre judecătorească, sunt lezate în drepturi;;

...”

ÎN DREPT

I.

CU PRIVRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI

15.

Reclamantul a invocat articolul 6 § 1 al Convenției în privința faptului că i-au fost lezate drepturile civile printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în cadrul unui proces în care el nu a fost admis să participe, astfel privându-l de dreptul de a fi audiat de instanța de judecată. Articolul 6 § 1 al Convenției prevede următoarele:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță ..., care va hotărî ... asupra drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ... ”

A.

Admisibilitatea

16.

Guvernul a susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, întrucât el ar fi putut institui separat o acțiune de repunere în drepturi ori înainta o cerere de revizuire (recurs extraordinar) a hotărârii judecătorești irevocabile și definitive pronunțate în cadrul procesului sare s-a finalizat cu hotărârea Curții Supreme de Justiție din 15 noiembrie 2006. Reclamantul a susținut că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.

Remli c. Franței

, 23 aprilie 1996, § 33,

Rapoarte ale hotărârilor și deciziilor

1996-II, și

Selmouni c. Fraței

[GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V).

18.

Curtea constată în speță că chestiunea privind epuizarea căilor de recurs interne este indisolubil legată de fondul plângerii întemeiate pe articolul 6 al Convenției, și anume de chestiunea dacă drepturile reclamantului au fost lezate prin hotărârea judecătorească a Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006. Prin urmare, ea consideră că cele două chestiuni trebuie examinate împreună (a se vedea

Buzilo c. Moldovei,

nr. 52643/07, §

24, 21 februarie 2012).

19.

Curtea notează în continuare că plângerea nu este vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Ea notează, în continuare, că cererea nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, ea trebuie decalară admisibilă.

B.

În fond

20.

Reclamantul susține că drepturile sale au fost lezate prin hotărârea Judecătoriei Orhei din 28 februarie 2006 și că refuzul Curții de Apel și al Curții Supreme de Justiție de a-l admite în proces i-a încălcat dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 § 1 al Convenției.

21.

Guvernul a reiterat că reclamantul ar fi putut iniția separat un proces prin care să încerce să combată concluziile la care au ajuns instanțele de judecată în cauza inițiată de V.C.

22.

Dreptul de acces la o instanță, garantat de articolul 6 § 1 al Convenției, nu este absolut, putând face obiectul unor limitări; asemenea limitări sunt permise implicit întrucât dreptul de acces la justiție, prin natura sa, necesită a fi reglementat de stat. În acest sens, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, deși Curtea este cea care pronunță hotărârea definitivă în ceea ce privește respectarea obligațiilor aferente Convenției. Totuși, aceste limitări nu pot restrânge, pentru un justițiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăși esența dreptului său de acces la o instanță. O limitare nu este compatibilă cu articolul 6 § 1 dacă nu urmărește un scop legitim și dacă nu există o legătură rezonabilă de proporționalitate între măsurile angajate și scopul urmărit (a se vedea

Waite and Kennedy c. Germaniei

[GC], nr. 26083/94, § 59, ECHR 1999

‑

I). Dreptul de acces la o instanță este lezat atunci când reglementările nu mai servesc scopurilor principiului securității juridice și al bunei administrări a justiției și devin un fel de barieră care împiedică justițiabilul să obțină examinarea pe fond a cauzei sale de către o instanță de judecată competentă (a se vedea

Tsalkitzis c. Greciei

, nr. 11801/04, § 44, 16 noiembrie 2006).

23.

În ceea ce privește faptele din prezenta cauză, Curtea notează de la început că reclamantul a aflat despre proces abia după pronunțarea hotărârii în prima instanță (a se vedea paragraful 9 de mai sus). Nu există niciun indiciu că reclamantul avea cunoștință de proces înainte de acea dată (a se vedea,

a contrario

,

Cañete de Goñi c. Spaniei

, nr. 55782/00, § 40, ECHR 2002

‑

VIII). Curtea notează în continuare că Judecătoria Orhei prin hotărârea din 28 februarie 2006 a anul ordinul directorului spitalului prin care reclamantul a fost transferat în funcția de șef al secției pentru femei. În rezultatul acestei hotărâri reclamantul a pierdut funcția de conducere din spital și a ocupat o funcție de simplu doctor care este mai o puțin plătită. În asemenea circumstanței, Curtea este surprinsă de faptul că Curtea Supremă de Justiție a considerat că drepturile reclamantului nu au fost lezate prin hotărârea primei instanței de judecată (a se vedea paragraful 12 de mai sus). În schimb, Curtea consideră că drepturile civile ale reclamantului au fost lezat în modul cel mai direct prin hotărârea din 28 februarie 2008 și, prin urmare, constată că articolul 6 este aplicabil în prezenta cauză.

24.

Astfel, Curtea cade de acord cu reclamantul că articolul 360 al Codului de procedură civilă (a se vedea paragraful 14 de mai sus) îi dădea dreptul să declare apel împotriva hotărârii din 28 februarie 2006. Prevederea respectivă este formulată foarte clar și Curtea nu cunoaște să existe o altă interpretare dată de instanțele de judecată naționale.

25.

Reclamantul și-a exercitat dreptul garantat de articolul 360, însă apelul lui nu a fost examinat pe fond, ci a fost scos de pe rolul instanței de judecată pe motiv că apelantul nu avea dreptul la apel. Astfel, dreptul reclamantului de acces la o instanță a fost blocat într-un mod arbitrar.

26.

Curtea reiterează că o persoană nu este obligată să încerce mai mult de o cale de recurs din cele disponibile (a se vedea, de exemplu,

Avram și alții c. Moldovei

, nr. 41588/05, § 33, 5 iulie 2011). Prin urmare, întrucât reclamantul a încercat să utilizeze recursul pus la dispoziție de articolul 360 al Codului de procedură civilă, el nu era obligat să exploreze alte căi, inclusiv pe cele sugerate de Guvern (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Curtea respinge obiecția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne și hotărăște că a avut loc încălcarea dreptului reclamantului de acces la o instanță, garantat de articolul 6 § 1 al Convenției.

II.

CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI

27.

Articolul 41 al Convenției prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltelor Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei violări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”

A.

Prejudiciul

28.

Reclamantul a pretins 1 800 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

29.

Guvernul a făcut obiecție, susținând că suma este excesivă.

30.

Ținând cont de încălcarea constatată mai sus, Curtea consideră că se justifică acordarea unei reparații a prejudiciului moral. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea admite integral cererea reclamantului.

B.

Costuri și cheltuieli

31.

Reclamantul nu a formulat o cerere în ceea ce privește costurile și cheltuielile.

C.

Dobânda de întârziere

32.

Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcție de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției;

3.

Hotărăște

(a)

că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, 1 800 EUR (o mie opt sute de euro) cu titlu de prejudiciu moral, care să fie convertite în lei moldovenești conform ratei aplicabile la data executării hotărârii;

(b)

că, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;

4.

Respinge

restul pretențiilor cu titlu de satisfacție echitabilă.

Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 22 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Marialena Tsirli

Josep Casadevall

Grefier adjunct

Președinte