CASE OF OAO NEFTYANAYA KOMPANIYA YUKOS v. RUSSIA

Tradus și revizuit de IER ( www.ier.ro )

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

FOSTA SECȚIE ÎNTÂI

(Cererea n r . 1 4902/04) HOTĂRÂREA din Cauza Oao Neftyanaya Kompaniya Y u kos împotriva Rusiei (reparație echitabilă) din 31 iulie 2014 Strasbour g Definitiv ă 15/12/2014 Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

împotriva Rusiei În cauza OAO Neftyanaya Kompaniya Y u k os , Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Fosta Secție întâi), reunită la 22 noiembrie 2011 într-o cameră compusă din Christos Rozakis, Președinte, Dean Spielmann, Nina V a jiæ, Khanlar Hajiyev, Sverre Erik Jebens, Giorgio Malinverni, judecători, Andrey Bushev, judecător ad hoc, și Søren Nielsen, grefier de secție, după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 iunie 2014, pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată: PROCEDUR A 1 . La originea cauzei se află cererea nr. 14902/04, îndreptată împotriva Federației Ruse, prin care OAO Neftyanaya Kompaniya Y u kos („societatea reclamantă”) a sesizat Curtea la 23 aprilie 2004, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2 . Într-o hotărâre pronunțată la 20 septembrie 2011 („hotărârea principală”), Curtea a statuat că, în cadrul procedurii de control fiscal din 2000, societatea reclamantă nu a avut timp suficient pentru pregătirea cauzei în primă instanță și în apel, contrar art. 6 din Convenție (pct. 534-551 din hotărârea principală), că evaluarea penalităților pentru anul 2000 și dublarea penalităților pentru anul 2001 au fost ilegale și contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 563-575) și că, în cadrul procedurii de executare împotriva societății reclamante, autoritățile interne nu au păstrat un echilibru just între scopul legitim al procedurilor menționate și măsurile aplicate, contrar aceleiași dispoziții din Convenție (pct. 645-658).

Curtea a respins celelalte capete de cerere formulate de societatea reclamantă. 3 . În temeiul art. 41 din Convenție, societatea reclamantă a solicitat acordarea unei reparații echitabile de 37 981 000 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material și a susținut că hotărârea din 20 septembrie 2011 a constituit o reparație echitabilă suficientă a prejudiciului moral. Societatea reclamantă a mai solicitat plata a 4 333 105 de lire sterline (GBP) și a 762 148 de dolari (USD) cu titlu de onorarii și cheltuieli de judecată. 4 . Întrucât nu putea lua o decizie cu privire la problema aplicării art. 41 din Convenție, Curtea a rezervat-o și a solicitat Guvernului și societății reclamante să prezinte, în termen de trei luni, observații scrise privind această problemă și, în special, să informeze Curtea despre orice acord la care ar putea ajunge ( ibidem , pct. 671 din hotărârea principală și pct. 10 din dispozitiv).

5 . Societatea reclamantă și Guvernul au transmis observații scrise la 13 iunie 2012. Ambele părți au transmis în continuare observații scrise și și-au răspuns apoi fiecare la observații la 31 iulie 2012, 1 martie și 15 mai 2013. 6 . Compunerea Camerei a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 23 § 3 din Convenție și ale art. 26 § 4 din Regulamentul Curții. Potrivit acestor dispoziții, Christos Rozakis, Nina V a jić, Sverre Erik Jebens și Giorgio Malinverni au continuat să judece cauza în urma expirării mandatelor. ÎN DREPT 7 . Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.

A. Prejudiciu material 1. Argumentele părțilo r (a)Argumentele societății reclamant e 8 . Societatea reclamantă a susținut că încălcările constatate de Curte în hotărârea principală au avut ca rezultat pierderi materiale considerabile. Mai precis, societatea și-ar fi continuat activitatea dacă nu ar fi fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește procedura de executare, adică dacă nu ar fi trebuit să-și vândă principala sa filială de producție, OAO Y u ganskneftegaz și nu i s-ar fi impus un termen de nouăzeci de zile pentru a rambursa fiecare dintre datorii și dacă i s-ar fi permis să vândă activele mai puțin valoroase.

9 . Cu referire la un raport de expertiză, societatea reclamantă a considerat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a faptului că, în cadrul procedurii de executare, autoritățile interne nu au păstrat un just echilibru între scopul legitim al acestei proceduri și măsurile adoptate, a condus la o pierdere directă de 37 981 000 000 EUR, reprezentând evaluarea de către expert a valorii societății reclamante la 19 decembrie 2004. Societatea reclamantă nu a avansat nicio pretenție privind plata dobânzilor în legătură cu această sumă. 1 0 . Societatea reclamantă a susținut că a fost stabilită o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și pierderea corespunzătoare sumei menționate.

Cu toate acestea, a recunoscut că ipotezele și concluziile din raportul de expertiză, prin care a fost evaluată pierderea în suma sus-menționată, difereau într-o anumită măsură de concluziile Curții din hotărârea principală. 11 . În ceea ce privește problema metodei adecvate de distribuire a sumelor acordate, societatea reclamantă a afirmat că, având în vedere faptul că a fost lichidată în 2007 și în lumina practicii flexibile a Curții în ceea ce privește plata de sumelor acordate în temeiul art. 41 din Convenție, suma ar trebui plătită către Y u kos International Foundation. Această entitate a fost creată în Țările de Jos de către societatea reclamantă în vederea distribuirii „după plata creditorilor [...] a oricăror fonduri încasate și care urmează să fie încasate de către societate, printr-o anumită schemă, de acționarii Y u kos Oil Company, în conformitate cu legea aplicabilă și cu principiile rezonabilului și corectitudinii”.

(b) Argumentele Guvernului 1 2 . Guvernul a solicitat Curții să respingă integral pretenția societății reclamante. Guvernul a susținut că nu mai există nicio parte vătămată în cauză și că nu este necesar să se acorde despăgubiri, deoarece, printre altele, nu a rezultat nicio pierdere financiară din încălcările constatate de Curte. În acest din urmă sens, Guvernul este de părere că vânzarea OAO Y u ganskneftegaz ar fi fost necesară chiar dacă statul ar fi folosit o abordare mai flexibilă în privința executării, astfel cum a sugerat Curtea în hotărârea principală. Rezultatul procedurii de executare nu ar fi fost diferit chiar dacă taxele de executare ar fi fost micșorate, iar autoritățile ar fi efectuat o evaluare completă și motivată a consecințelor executării.

1 3 . Referitor la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește procedura de executare, opinia Guvernului este că, la momentul respectiv, societatea reclamantă se afla pur și simplu în imposibilitatea de a-și plăti datoriile. Poziția societății a fost aceea de a nega existența unor creanțe fiscale și de a refuza plata lor. În astfel de circumstanțe, chiar și o reexaminare motivată a opțiunilor de executare nu ar fi făcut ca societății reclamante să i se acorde mai mult timp. Guvernul a comentat în detaliu factorii relevanți evidențiați de Curte în hotărârea principală și a atașat un raport de expertiză realizat de șeful consiliului executorilor judecătorești ruși, care s-a ocupat de aceste aspecte.

Guvernul a concluzionat că rezultatul procedurii de executare ar fi rămas în esență același. 1 4 . Guvernul a contestat în special ipotezele de lucru folosite în raportul de expertiză transmis de societatea reclamantă. În opinia sa, raportul previziona în mod greșit o creștere a producției de petrol, în ciuda nevoii de a vinde bunuri și de a reduce cheltuielile de investiții; raportul nu conținea nicio reducere care să reflecte circumstanțele pripite ale vânzării activelor societății reclamante și, de asemenea, oferea societății termenele excesiv de lungi de plată, care nu aveau nicio legătură cu legislația sau practica internă. Guvernul a transmis propriul raport de expertiză, sugerând că societatea reclamantă era lipsită de valoare la momentul respectiv, având în vedere caracterul fraudulos al gestiunii sale fiscale și riscurile juridice asociate.

În termeni generali, făcând trimitere la cauza McCann și alții împotriva Regatului Unit (27 septembrie 1995, seria A, nr. 324), Guvernul a sugerat că, având în vedere caracterul fraudulos, amploarea și gravitatea cauzei interne deschise împotriva societății reclamante, orice compensație materială ar fi nepotrivită în circumstanțele date. 1 5 . Referitor la problema unui posibil destinatar al unei plăți în temeiul art. 41 din Convenție, Guvernul a subliniat că societatea reclamantă nu mai există și că entitatea menționată de societatea reclamantă nu poate fi un beneficiar adecvat, în măsura în care Curtea nu are jurisdicție pentru a delega unui terțe părți competența de a acorda o reparație echitabilă.

De asemenea, Guvernul a subliniat că beneficiarii Y u kos International Foundation sunt anonimi, că există riscul plătirii unei duble compensații întrucât unii dintre acționarii societății reclamante au inițiat proceduri legale în alte jurisdicții și nu există nicio garanție că ar fi reflectate interesele tuturor acționarilor în distribuirea de către entitatea menționată a compensațiilor, ci mai degrabă doar interesele unora dintre ei, care probabil sunt „cel mai puțin îndreptățiți”. 1 6 . În această din urmă privință, Guvernul este de opinie că eventuala plată a oricărei compensații în temeiul art. 41 din Convenție, fie direct, fie indirect către anumiți acționari și manageri care la momentul respectiv au instigat la frauda fiscală comisă de societatea reclamantă și au beneficiat de dividende plătite ca urmare a fraudei fiscale nu ar fi justă, corectă și echitabilă.

În viziunea Guvernului, riscul de posibile abuzuri în distribuirea fondurilor este unul real. Guvernul face referire la un exemplu conform căruia una dintre entitățile create de societatea reclamantă, care a fost înregistrată în Țările de Jos și care este similară ca formă cu Y u kos International Foundation, a plătit bani unui afiliat al fostului acționar majoritar în loc să-i distribuie tuturor acționarilor. 1 7 . În ceea ce privește prejudiciul pretins rezultat din invalidarea de către Curte a penalităților, Guvernul sugerează că acesta nu ar trebui compensat, deoarece în momentul lichidării societății reclamante, a rămas o imensă datorie neplătită, inclusiv impozite neachitate. Chiar dacă penalitățile contestate ar fi fost returnate societății reclamante la momentul respectiv, sumele ar fi trebuit apoi să fie rambursate statului pentru a acoperi datoriile societății reclamante, în valoare de aproximativ 8 miliarde USD.

2. Motivarea Curții (a) Încălcarea art. 6 din Convenție 1 8 . De la bun început Curtea dorește să sublinieze că, în hotărârea sa principală, a constatat o încălcare a art. 6 din Convenție, având în vedere graba cu care instanțele interne au desfășurat o procedură de control fiscal în anul 2000 împotriva societății reclamante, atât în primă instanță, cât și în apel. Curtea nu poate presupune care ar fi fost rezultatul acestei proceduri dacă nu s-ar fi produs o încălcare a Convenției [a se vedea, de exemplu, Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 128, CEDO 2006-IX, și Martinie împotriva Franței (MC), nr. 58675/00, pct. 59, CEDO 2006-VI]. 1 9 . Curtea constată că nu există probe suficiente asupra legături de cauzalitate între pretinsa încălcare și prejudiciul material invocat de societatea reclamantă.

Așadar, nu există motive pentru acordarea vreunei compensații în acest sens. (b) Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a impunerii retroactive de penalități pentru anii 2000 și 2001 2 0 . Curtea observă că, în hotărârea principală, a concluzionat că penalitățile din urma controlului fiscal din 2000 și o parte din penalitățile din urma controlului fiscal din 2001 au fost declarate ilegale și contrare art. 1 din Protocolul nr. 1. Sumele în cauză, 19 185 272 697 RUB (aproximativ 543 623 045 euro) pentru anul 2000, și 19 556 570 413 RUB (aproximativ 569 898 525 euro) pentru anul 2001, au fost plătite efectiv de societatea reclamantă în cursul procedurii de executare și au reprezentat astfel o pierdere materială clară, care, în opinia Curții, ar trebui compensată în temeiul art. 41 din Convenție.

2 1 . În ciuda obiecțiilor Guvernului, Curtea nu vede motive întemeiate să se îndepărteze de la principiul restitutio in integrum , ferm stabilit în jurisprudența sa, în evaluarea valorii compensației materiale în speță.

În hotărârea sa principală a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește impunerea penalităților pentru anul 2000 și, în parte, pentru anul 2001. Curtea a hotărât că penalitățile au fost ilegale ca atare și nu reprezintă doar o neregulă de natură procedurală [a se vedea, a contrario , Fostul Rege al Greciei și alții împotriva Greciei (MC) (reparație echitabilă), nr. 25701/94, pct. 78–79, 28 noiembrie 2002; și Beyeler împotriva Italiei (MC) (reparație echitabilă), nr. 33202/96, pct. 20, 28 mai 2002]. 2 2 . Curtea consideră că suma de 38 741 843 110 RUB, reprezentând cuantum ul penalităților pentru anul 2000 și jumătate din penalitățile pentru anul 2001 (a se vedea supr a , pct. 20), a fost plătită efectiv de societatea reclamantă cel târziu la 12 noiembrie 2007 (a se vedea pct. 303 din hotărârea principală).

Această sumă reprezenta echivalentu l a 1 078 246 919 EUR la cursul de schimb de la acea dată. 2 3 . În plus, Curtea mai reamintește că societatea reclamantă a fost obligată să plătească taxa de executare de 7% în ceea ce privește penalitățile ilegale menționate. Curtea decide că, întrucât a declarat ilegale penalitățile inițiale, taxa de executare de 7% în ceea ce privește aceste penalități este și ea ilegală. 2 4 . Curtea reține în acest sens că societatea reclamantă a fost obligată să plătească o taxă de executare de 1 342 969 088,79 RUB (aproximativ 37 353 983 de euro) în ceea ce privește penalitățile pentru anul 2000 și o taxă de executarea de 1 368 959 928,91 RUB (aproximativ 36 636 218 de euro) în ceea ce privește jumătate din penalitățile pentru anul 2001, ambele sume fiind plătite efectiv de societatea reclamantă cel târziu la 12 noiembrie 2007 (a se vedea pct. 303 din hotărârea principală).

2 5 . Aceste sume au reprezentat în mod clar pierderi materiale suferite de societatea reclamantă, contrar art. 1 din Protocolul nr. 1. Acestea ar trebui așadar compensate în temeiul art. 41 din Convenție. Suma de 2 711 929 017,7, RUB constând în 1 342 969 088,79 RUB pentru anul 2000 și 1 368 959 928,91 RUB pentru anul 2001, reprezenta echivalentul a 75 477 284 EUR, la cursul de schimb de la acea dată. 2 6 . Având în vedere rata inflației de 12,62% pentru euro dintre acea dată și prezent, Curtea apreciază valoarea prejudiciului material suferit de societatea reclamantă rezultând din încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a impunerii retroactive a penalităților (a se vedea supr a , pct. 22) și plății taxei de executare în ceea ce privește aceste penalități ilegale a se vedea supr a , pct. 25 de mai sus) pentru anii 2000 și 2001 ca fiind în valoare de 1 299 324 198 EUR.

(c) Încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a procedurii de executare 2 7 . Curtea face referire la constatarea sa din hotărârea principală potrivit căreia autoritățile interne nu au păstrat un echilibru just între scopul legitim al procedurii de executare în ceea ce privește societatea reclamantă și măsurile folosite, fiind inflexibile în ceea ce privește ritmul procedurii, obligând societatea să plătească taxe excesive și neținând seama în mod explicit de toți factorii relevanți.

Considerentele de mai sus au condus Curtea la concluzia că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a procedurii de executare a societății reclamante . 2 8 . În această privință, Curtea constată că ipotezele de lucru utilizate de societatea reclamantă în evaluarea perspectivelor de supraviețuire ale societății și valoarea sa în urma evenimentelor rămân cel puțin în parte speculative [a se vedea, de exemplu, Credit and Industrial Bank împotriva Republicii Cehe , nr. 29010/95, pct. 88, CEDO 2003-XI (extrase)]. În hotărârea sa principală, Curtea nu a concluzionat, astfel cum a susținut societatea reclamantă, că aceasta din urmă și-ar fi continuat activitatea în urma procedurii de executare dacă nu ar fi existat deficiențele în cadrul procedurii, menționate anterior.

Prin urmare, Curtea nu poate reține în întregime pretențiile societății reclamante [a se vedea, de exemplu, Goddi împotriva Italiei , 9 aprilie 1984, pct. 35, seria A, nr. 76; Tre Traktörer AB împotriva Suediei , 7 iulie 1989, pct. 66, seria A, nr. 159; Beaumartin împotriva Franței , 24 noiembrie 1994, pct. 44, seria A, nr. 296-B; Kingsley împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35605/97, pct. 4 3, CEDO 2002-IV; Ezeh și Connors împotriva Regatului Unit (MC), nr. 39665/98 și 40086/98, pct. 141 și 143, CEDO 2003-X, și Martinie împotriva Franței (MC), citată anterior, pct. 59]. 2 9 . Chiar dacă nu se poate spune că doar deficiențele citate anterior au cauzat lichidarea societății reclamante, ele au contribuit totuși serios la aceasta, având ca rezultat direct prejudiciul material care îndeplinește criteriile de cauzalitate ale art. 41 din Convenție . 3 0 . În această privință, Curtea reamintește că, la pct. 655 din hotărârea principală, a indicat în mod clar că deficiențele sus-menționate au contribuit în mod grav la încetarea activității societății, identificând: „... [u]n factor care a afectat grav poziția societății în procedura de executare.

Societatea reclamantă a fost obligată la plata unei taxe de executare de 7% pentru întreaga sumă reprezentând datoria fiscală, care a constituit o importantă sumă suplimentară de peste 43 de miliarde RUB (1,16 miliarde de euro), plată care nu a putut fi suspendată sau reeșalonată (a se vedea pct. 484-486). Aceasta a reprezentat o taxă forfetară pe care se pare că autoritățile au refuzat să o reducă, și a trebuit ca aceste sume să fie plătite chiar înainte ca societatea să poată începe rambursarea părții principale a datoriei (a se vedea pct. 484). Prin natura sa, taxa nu a avut legătură cu cuantumul cheltuielilor executorii efective suportate de executorii judecătorești.

Deși Curtea acceptă că nu este greșit în principiu să i se ceară unui debitor să plătească penalități pentru cheltuielile legate de executarea unei datorii pentru a-l stimula să respecte în mod voluntar un titlu executoriu, în circumstanțele cauzei suma rezultată a fost complet disproporționată față de cuantumul cheltuielilor executorii care ar fi putut fi sau au fost efectiv suportate de executorii judecătorești.

Dată fiind aplicarea sa în mod rigid, în loc să fie stimulată respectarea voluntară a obligației, a contribuit în mod grav la încetarea activității societății.” 3 1 . Taxa de executare de 7% (percepută pentru taxe neplătite, penalități și dobânzi) aplicată societății reclamante a reprezentat : - 6 848 291 175 RUB (aproximativ 190 481 640 EUR) pentru anul 2000; - 12 652 063 176 RUB (aproximativ 345 770 570 EUR) pentru anul 2001; - 13 477 590 451 RUB (aproximativ 360 688 386 EUR) pentru anul 2002; - 11 926 766 600 RUB (aproximativ 355 784 986 EUR) pentru anul 2003; Taxa de executare pentru datoria fiscală aferentă anilor 2000, 2001, 2002 și 2003 a însumat 44 904 711 402,82 RUB (aproximativ 1 252 725 582 EUR).

După cum s-a indicat anterior, acest fapt a condus Curtea la concluzia că, în circumstanțele cauzei suma rezultată a fost complet disproporționată față de cuantumul cheltuielilor executorii care ar fi putut fi sau au fost efectiv suportate de executorii judecătorești (a se vedea pct. 655 din hotărârea principală). 3 2 . Efectuând o evaluare rezonabilă a taxei de executare și având în vedere observațiile părților în această privință, Curtea acceptă indicația Guvernului privind o rată adecvată de 4%, pe care acesta a propus-o în observațiile din 30 martie 2013. În consecință, Curtea decide că, pentru a satisface cerințele legate de proporționalitate, taxa de executare ar fi trebuit redusă la 4%.

3 3 . Pentru a calcula cuantumul pierderilor materiale ale societății reclamante în această privință, Curtea deduce suma de 2 711 929 017,7 RUB (75 477 284 EUR) reprezentând taxa de executare de 7% plătită de societate pentru porțiunea nelegală a penalităților aferente anilor 2000 și 2001 (a se vedea supr a , pct. 25), din cuantumul total al taxei de executare de 44 904 711 402,82 RUB (aproximativ 1 252,725,582 EUR) menționată la pct. 31, pentru a se ajunge la suma de 42 192 782 385,12 RUB (aproximativ 1 177 070 056 EUR). 3 4 . Rezultă așadar că societatea reclamantă a avut o pierdere materială evidentă de 18 082 621 022 RUB, reprezentând diferența dintre 42 192 782 385,12 RUB (a se vedea supr a , pct. 33) și cuantumul taxei, calculat la o rată de 4% (24 110 161 362 RUB).

Curtea observă că taxa de executare a fost efectiv plătită de societatea reclamantă cel târziu la 12 noiembrie 2007 (a se vedea pct. 303 din hotărârea principal). V a loarea indicată a fost de 503 268 013 EUR la cursul de schimb de la acea dată. 3 5 . Având în vedere rata inflației de 12,62% pentru euro din acea dată și până în prezent, Curtea apreciază valoarea prejudiciului material suferit de societatea reclamantă rezultând din încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a modului în care autoritățile au efectuat procedura de executare ca fiind de 566 780 436 EUR.

(d) Metoda de distribuire a compensațiilor 3 6 . Curtea a concluzionat că societatea reclamantă a suferit un prejudiciu material ca urmare a încălcărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 având în vedere impunerea retroactivă de penalități pentru anii 2000 și 2001 și plata taxei de executare de 7% pentru aceste penalități [a se vedea supr a , subsecțiunea (b) de la pct. 20-26] și caracterul disproporționat al procedurii de executare [a se vedea supr a , subsecțiunea (c) de la pct. 27-35]. Curtea a respins celelalte capete de cerere ale societății reclamante cu acest titlu ca nefondate.

V a loarea totală a prejudiciului material, inclusiv compensațiile pentru pierderile inflaționiste, suportate de societatea reclamantă în speță se ridică așadar la 1 866 104 634 EUR (a se vedea supr a , pct. 26 și 35). 3 7 . În ceea ce privește metoda corespunzătoare de distribuire a compensațiilor, Curtea nu acceptă propunerea societății reclamante ca plata să fie făcută către Y u kos International Foundation, întrucât dosarul nu conține probe care să confirme cu exactitate cine ar beneficia de compensații într-o astfel de situație.

3 8 . Având în vedere faptul că societatea și-a încetat activitatea [a se compara cu Stankov și Organizația Macedoneană Unită Ilinden împotriva Bulgariei , 29221/95 și 29225/95, pct. 121, 2001-IX; și Capital Bank AD împotriva Bulgariei , nr. 49429/99, pct. 80, CEDO 2005-XI I (extrase)], Curtea decide că suma menționată anterior trebuie plătită de Guvernul pârât acționarilor societății reclamante și succesorilor și moștenitorilor legali, după caz, proporțional cu participarea lor nominală la acțiunile societății [a se vedea, mutatis mutandis , Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare (Metropolitan Inokentiy) și alții împotriva Bulgariei (reparație echitabilă), nr. 35677/04 și 412/03, pct. 39, 16 septembrie 2010; Sophia Andreou împotriva Turciei (reparație echitabilă), nr. 18360/91, pct. 33-38, 22 iunie 2010; și Lordos și alții împotriva Turciei (reparație echitabilă), nr. 15973/90, pct. 61-70, 10 ianuarie 2012.] Pentru a facilita sarcina Guvernului, Curtea face trimitere la lista acționarilor societății reclamante, astfel cum se prezentau aceștia în momentul lichidării societății, care este deținută de ZAO VTB Registrator, societatea care a deținut și a administrat registrul societății reclamante.

3 9 . În continuare, având în vedere natura încălcării constatate, Curtea nu consideră relevante afirmațiile Guvernului privind pretinsul comportament fraudulos al conducerii societății reclamante și al unora dintre acționari. Societatea reclamantă a fost deja declarată responsabilă pentru acțiunile descrise în cadrul diferitelor proceduri fiscale și de executare și Curtea nu vede niciun motiv pentru a reduce cuantumul sumelor acordate pentru a ține seama de comportamentul pentru care societatea reclamantă a fost deja condamnată.

4 0 . În ceea ce privește observația Guvernului privind pretinsa neîndeplinire a obligațiilor de către societatea reclamantă, în valoare de peste 8 miliarde USD în momentul lichidării, Curtea consideră că acest argument este similar evaluării de către societatea reclamantă a consecințelor încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește procedura de executare (a se vedea supr a , pct. 28) și rămâne speculativă (a se vedea, mutatis mutandis , S.A . Dangeville împotriva Franțe i , nr. 36677/97, CEDO 2002-III). 4 1 . În această privință, Curtea observă că din cursul procedurilor de executare și lichidare reiese cu claritate că autoritățile interne nu au urmărit rambursarea în totalitate a datoriilor societății, de exemplu, acordând mai mult timp societății.

Acestea au decis mai degrabă să accelereze procedurile, scoțând la licitație principala unitate de producție a societății și lichidând-o, în ciuda riscului de a nu putea recupera ulterior o parte din datoriile societății. Existența și amploarea pretinselor datorii neacoperite menționate de Guvern au rezultat, cel puțin parțial, din cauza metodei utilizate de autoritățile interne pentru a recupera datoria fiscală a societății. 4 2 . În plus, este clar că orice datorii pe care le-ar fi avut societatea reclamantă față de creditori au fost acoperite sau stinse în cadrul procedurii de executare și de lichidare din noiembrie 2007 și nu există nimic în dosar sau în observațiile părților care să sugereze că, în temeiul dreptului intern, societatea reclamantă sau acționarii săi sunt în continuare responsabili pentru vreo plată în favoarea oricăruia dintre creditori care ar fi rezultat în urma procedurii de executare sau de lichidare menționată anterior.

În lumina celor de mai sus, Curtea respinge obiecția Guvernului ca neîntemeiată. 4 3 . În măsura în care Guvernul pârât a făcut trimitere la diverse proceduri paralele care se pare că ar fi fost inițiate de unii acționari ai societății reclamante în fața altor foruri internaționale, Curtea observă că au existat două decizii arbitrale definitive în cauzele îndreptate împotriva Federației Ruse de către un grup de acționari minoritari ai societății reclamante în temeiul tratatelor bilaterale de investiții. Aceste decizii au fost pronunțate la 12 septembrie 2010, respectiv la 20 iulie 2012 de Institutul de Arbitraj al Camerei de Comerț din Stockholm.

Există și o procedură de arbitraj pendinte, inițiată de acționarii majoritari ai societății reclamante (a se vedea pct. 519-526 din hotărârea principală), în care nu a fost pronunțată încă nicio decizie definitivă . 4 4 . În ceea ce privește ultimele două cauze, Curtea observă că dosarul nu conține nicio informație cu privire la executarea acestor decizii. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că nu este necesar să ia în considerare aceste informații în contextul prezentei cauze și la acest nivel al procedurii. Prin urmare, referința făcută de Guvern la o cauză pendinte este nerelevantă. B. Prejudiciu moral 4 5 . Societatea reclamantă susține că hotărârea principală constituie în sine o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral.

4 6 4 7 . Guvernul pârât nu a obiectat. . Curtea consideră că, având în vedere circumstanțele speței, constatarea încălcării art. 6 din Convenție și a încălcărilor aduse art. 1 din Protocolul nr. 1 constituie o reparație echitabilă suficientă pentru societatea reclamantă în privința prejudiciului moral . C. Cheltuieli de judecată 4 8 . Societatea reclamantă a solicitat plata a 4 333 105 GBP pentru onorariile percepute de avocatul său, domnul Piers Gardner, pentru activitatea sa în cauză înainte de pronunțarea hotărârii principale, 174 000 USD pentru costurile unui raport de expertiză și 588 148 USD pentru diverse taxe rezultate în urma pregătirii observațiilor în temeiul art. 41 din Convenție.

4 9 . Guvernul a solicitat Curții să ia în considerare faptul că în cererea inițială nu a avut succes în ceea ce privește majoritatea aspectelor de principiu și că acest fapt ar trebui să se reflecte în orice sumă acordată cu acest titlu. 5 0 . Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit o încălcare a Convenției și s-a demonstrat că aceste cheltuieli au avut un caracter real și necesar, iar cuantumul lor este rezonabil. În prezenta cauză, ținând seama de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma forfetară de 300 000 EUR pentru toate cheltuielile cu acest titlu, de platit direct către Y u kos International Foundation, astfel cum a solicitat societatea reclamantă.

D. Dobânzi moratorii 5 1 . Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. hotărăște în unanimitate că o constatare a unei încălcări constituie în sine o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de societatea reclamantă; 2. hotărășt e , cu cinci voturi la două, (a) că statul pârât trebuie să plătească acționarilor societății reclamante, astfel cum se prezentau aceștia la momentul lichidării societății și, după caz, succesorilor și moștenitorilor legali, suma de 1 866 104 634 EUR (un miliard opt sute șaizeci și șase de milioane o sută patru mii șase sute treizeci și patru de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material, sumă care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății; (b) că statul pârât trebuie să prezinte, în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în colaborare cu Comitetul de Miniștri, un plan detaliat, inclusiv un calendar cu caracter obligatoriu, în ceea ce privește distribuția sumelor acordate cu titlu de reparație echitabilă; 3. hotărășt e , cu șase voturi la unu, (a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 300 000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă de plată către Y u k os International Foundation,

astfel cum a solicitat societatea reclamantă; (b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 4. resping e , în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 31 iulie 2014, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Christos Rozaki s Președinte Grefier În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre: (a) opinia concordantă a judecătorului Jebens; (b) opinia parțial separată a domnului judecător Bushev, susținută parțial de domnul judecător Hajiyev.

C.L.R. S.N .

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR JEBENS

În hotărârea principală Curtea a concluzionat, cu o majoritate de patru la trei, că art. 1 din Protocolul nr. 1 a fost încălcat, ca urmare a controalelor fiscale din anii 2000-2001. La pct. 574 din această hotărâre reiese că s-a apreciat de către Curte că respectivele controale au fost nelegale, în măsura în care s-au bazat pe o modificare în interpretarea dată de instanțele interne normelor privind termenul legal pentru impunerea de penalități. De asemenea, la pct. 606 și 607 reiese că acesta a fost singurul motiv pentru constatarea Curții privind o încălcare sub acest aspect. În opinia mea parțial separată am concluzionat că respectivele controale fiscale și impunerea de penalități pentru anii 2000-2001 au respectat cerința de legalitate.

Motivele pentru care am ajuns la această concluzie au fost că respectivele controale fiscale s-au bazat pe o evoluție legală în interpretarea dată de instanțele superioare dreptului intern care era una rezonabilă și ar trebui respectată, având în vedere și marja largă de apreciere a statelor în acest domeni u. Între timp, însă, hotărârea principală a devenit definitivă sub toate aspectele. A căpătat valoare de res judicata , ceea ce înseamnă obligativitatea concluziilor. Astfel, situația este diferită de ceea ce s-ar fi întâmplat dacă decizia Curții ar fi fost una a unei reparații echitabile în hotărârea principală. Finalitatea hotărârii se aplică nu doar părților din cauză, ci și Curții. Ea se aplică nu numai judecătorilor care au votat în favoarea concluziilor Curții în hotărârea respectivă, ci și judecătorilor cu opinie separată.

A menține un punct de vedere diferit ar însemna să ne plasăm împotriva unei hotărâri cu caracter obligatoriu, ceea ce ar putea crea confuzie și submina poziția Curții față de părți și lumea exterioară. Un alt fapt semnificativ este acela că și cererea reclamanților de a li se acorda o reparație echitabilă se bazează pe concluziile Curții din hotărârea principală. Prin urmare, atunci când un judecător decide asupra acestor cereri mai degrabă pe baza unei opinii separate decât pe baza concluziei Curții, nu ar aborda într-un mod adecvat cererea reclamantului și răspunsul statului la respectiva cerere. Din aceste motive mi-am bazat votul în ceea ce privește cererea societății reclamante de a i se acorda o reparație echitabilă pe concluziile Curții la fiecare punct din hotărârea principală . OPINIA P A RȚIAL SE P A R A T

Ă A DOMNULUI JUDECĂTOR BUSHE

V , SUSȚINUTĂ P A

RȚIAL DE DOMNUL JUDECĂTOR HAJIYEV

Prezenta opinie conține opinia parțial separată a domnului judecător Hajiyev și a domnului judecător Bushev în ceea ce privește acordarea de compensații cu titlu de prejudiciu material acționarilor societății reclamante (a se vedea infra , părțile 1-3), și cea a domnului judecător Bushev în ceea ce privește rambursarea cheltuielilor suportate de societatea reclamantă (a se vedea infra , partea 4). Sprijinim viziunea majorității potrivit căreia Curtea nu poate accepta în totalitate pretențiile societății reclamante, deoarece se bazează, cel puțin, în parte, pe ipoteze speculative (a se vedea pct. 19, 28 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile). Nu suntem, însă, de acord cu modul în care majoritatea a aplicat principiul restitutio in integrum, care a dus la acordarea unei sume foarte mari cu titlu de compensație.

Cu tot respectul pentru colegii noștri, și spre regretul nostru profund, trebuie să ne disociem de concluziile majorității în părțile relevante, din următoarele motive. Ca punct de plecare, dorim să subliniem respectul nostru deplin față de principiul res judicata și să admitem caracterul obligatoriu al hotărârii principale, deși am votat împreună împotriva constatării majorității privind încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (pentru mai multe detalii, vă rugăm să consultați opinia noastră separată, atașată la hotărârea principală). Între timp, problema reparației echitabile nu a fost abordată în hotărârea principală, care presupune o analiză a circumstanțelor cauzei, astfel cum se prevede în hotărârea principală și în dosar, în funcție de cerințele specifice (precondițiile) prevăzute la . art 41 din Convenție.

În acest sens, credem că, în circumstanțele cauzei, acționarii societății reclamante nu pot fi considerați victime ale încălcării (1), că nu s-a dovedit existența unei cauzalități clare și directe (2) și că, în orice caz, este împotriva cerinței de echitate să se acorde compensații pentru prejudiciul material în maniera abordată și în cuantumul definit de majoritate (a se vedea infra , pct. 1.4, 2.3 și 3). Permiteți-ne să clarificăm modul nostru de gândire. 1. Statutul de victimă al acționarilor Considerăm că majoritatea s-a îndepărtat de la jurisprudența Curții în ceea ce privește criteriile de evaluare a acționarilor societății ca fiind victime și părți vătămate (a se vedea infra , pct. 1.1-1.3).

Oricum, în circumstanțele cauzei, acordarea unui nivel atât de mare de compensații acționarilor este incompatibil cu cerința de echitate (a se vedea infra , pct. 1.4). Societatea reclamantă a solicitat că despăgubirile să fie acordate către Y u kos International Foundation – persoană juridică creată de societatea reclamantă (a se vedea pct. 11 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile). Majoritatea a respins această metodă de distribuție, „întrucât dosarul nu conține nicio probă care să confirme cu exactitate cine ar beneficia într-o astfel de situație de acordarea compensației” (a se vedea pct. 37 din hotărâre), după ce a concluzionat că plățile vor fi făcute de Guvern „acționarilor societății reclamante și succesorilor și moștenitorilor legali, după caz, proporțional cu participarea lor nominală la acțiunile societății”.

Drept ilustrare a concluziei majorității în acest sens, hotărârea (a se vedea pct. 38) conține o trimitere la practica anterioară a Curții. Numărul cauzelor la care se face trimitere ar putea crea impresia că o astfel de concluzie se bazează pe jurisprudența consacrată. Situația nu se prezintă astfel. În situații excepționale, moștenitorii și succesorii pot într-adevăr obține compensațiile pe care Curtea le-ar fi acordat titularului dreptului respectiv (victimei) dacă acesta din urmă (societatea Y u kos, în acest caz) avea personalitate juridică la data când a fost acordată compensația . Acest rezultat, potrivit hotărârilor la care se face trimitere, precum și altor hotărâri, potrivit jurisprudenței, impune ca cel puțin trei condiții corelate să fie îndeplinite.

În primul rând , trebuie să existe circumstanțe care să permită o exceptare de la regula generală a „efectului direct” (1.1); în al doilea rând , dreptul relevant la compensație trebuie să existe (1.2); și, în al treilea rând , „succesorii și moștenitorii” (acționarii, prin analogie) trebuie să confirme Curții intenția de a fi protejați în temeiul mecanismului Convenției: ei trebuie cel puțin să demonstreze într-un fel Curții că au o astfel de intenție (1.3). Niciunul dintre aceste criterii nu a fost îndeplinit în speța de față. 1.1. „ Regula efectului direct ” fără excepții aplicabile acționarilor Y u kos . În măsura în care Ghidul practic privind criteriile de admisibilitate prevede în mod clar: „Actul sau omisiunea trebuie să afecteze direct reclamantul” (pct. 25). Victima trebuie să fi suferit în mod direct prejudiciul.

În continuare se specifică la pct. 30 că o cerere individuală din partea unei persoane considerate victimă indirectă poate fi acceptată de Curte atunci când există o legătură personală directă și specifică între victimă și reclamant. Totuși, acționarii unei societăți nu pot pretinde că sunt victimele unei încălcări a drepturilor societății în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Agrotexim și alții împotriva Greciei , 24 octombrie 1995, pct. 62 și 64, seria A, nr. 330-A) decât în circumstanțe excepționale [a se vedea Camberrow MM5 AD împotriva Bulgariei (dec.), 1 aprilie 2004]”. Falimentul reprezintă în mod clar o situație extraordinară în ciclul de viață al unei societăți. Totuși, a extinde conceptul „circumstanțe excepționale” la fiecare acționar al unei societăți în faliment (astfel cum a procedat majoritatea) ar diminua conceptul de efect direct (prejudiciu).

Este cunoscut în dreptul societar că, în toate jurisdicțiile, un acționar nu este singura parte interesată a unei anumite societăți (creditorii, colectivul, conducerea, societatea, autoritățile publice etc. sunt deopotrivă părți interesate). Acționarii sunt în mod normal considerați ca având privilegii suplimentare în raport cu alte părți interesate în ceea ce privește distribuirea activelor unei societăți în caz de faliment. Această poziție, și anume ultima în linia părților interesate de activele unei societăți în faliment, ar face ca legătura dintre o astfel de societate reclamantă și acționarii săi să fie chiar mai depărtată și mult mai indirectă. O excepție ar putea fi, eventual, făcută în cazul în care un acționar ar avea putere decisivă și finală în administrarea societății, folosind personalitatea juridică a societății ca instrument corporativ („văl”) pentru propria sa afacere (a se vedea, inter alia , G.J.

împotriva Luxemburg ului , nr. 21156/93, pct. 24, 26 octombrie 2000). Este greu să credem că fiecare din cei peste cincizeci de mii de acționari Y u kos care, potrivit abordării majorității, meritau să obțină compensația pro rata au avut o legătură personală și specifică cu societatea reclamantă și au avut putere decisivă și finală în administrarea acesteia. 1.2. Dreptul de proprietate/interesul patrimonial care trebuie protejat în temeiul Convenției trebuie să existe și să fie unul real. Dreptul acționarilor Y u kos la compensație nu a existat. Drepturile și interesele acționarilor în circumstanțele cauzei ar putea fi eventual afectate și ar necesita protecție în temeiul a două scenarii – după (a) și înainte de (b) inițierea procedurii falimentului . (a) În situația excepțională a falimentului, acționarii, în toate jurisdicțiile, pot avea dreptul de a le fi distribuite activele unei societăți lichidate.

Acest drept de a obține o cotă din activele lichidate există, însă, doar o dată ce au fost plătite datoriile către toți creditorii (inclusiv către autoritățile publice). Această cerință nu a fost îndeplinită în prezenta cauză. Chiar și făcând abstracție de „suma maximă incorectă”, societatea reclamantă a continuat să aibă datorii față de diverși creditori. După cum se menționează la pct. 303 din hotărârea principală, „Societatea reclamantă și-a încetat activitatea, lăsând în urma sa peste 227,1 mld. RUB (aproximativ 9,2 mld. USD) datorii neachitate”. Acest fapt a fost confirmat de instanța națională. Majoritatea și-a bazat, totuși, raționamentul pe presupunerea că nu au existat datorii față de creditori după lichidarea societății în noiembrie 2007 (a se vedea pct. 42 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile).

Această presupunere este greșită, întrucât contrazice constatările de fapt ale instanței interne. În plus, raționamentul majorității „nu există societate, nu există datorii” ar fi trebuit să fie consecvent: „nu există societate, nu există datorii, inclusiv datorii față de acționari”, iar încetarea existenței unei societăți trebuie de asemenea să însemne nu doar dispariția tuturor datoriilor, ci și a tuturor drepturilor de a acorda compensații societății – „nu există societate, nu există drepturi și obligații”. Ideea că „acționarii sunt aduși în discuție în urma părților interesate” pare să fi fost cunoscută de domnul Gardner, care în etapa inițială a procedurii a fost acceptat de Curte în calitate de reprezentant al Y u kos (a se vedea pct. 444 din decizia de admisibilitate).

Domnul Gardner a solicitat ca plata să fie făcută către Y u kos International Foundation, al cărei statut oferă o opinie privind distribuirea compensațiilor „ după plata creditorilor [...] în conformitate cu legislația aplicabilă și principiile rezonabilului și al echității” (a se vedea pct. 11 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile). (b) Potrivit scenariului alternativ, în care societatea reclamantă continua să funcționeze, dar îi erau luate activele, adică înainte ca procedura falimentului să fi fost inițiată, plata către acționari, calculată conform raționamentului majorității, pare a fi și mai puțin justificată. Înainte de lichidare, prețul acțiunilor nu era și nu putea în niciun caz să fie egal cu valoarea activelor societății, indiferent dacă „suma incorectă” ar fi fost sau nu luată în considerare.

Este binecunoscut că prețul acțiunilor este mult mai afectat de perspectivele societății, de încrederea în conducere și de alte percepții decât de valoarea activelor societății. Restitutio in integrum în cazul acționarilor, adică plasarea lor în situația în care s-ar fi aflat dacă societatea nu ar fi fost lichidată, sau dacă societății i s-ar fi restituit „suma confiscată”, nu implică plata către acționari exact a „sumei confiscate”. În cursul normal al afacerilor, legătura dintre prețul acțiunilor și valoarea activelor societății (inclusiv „suma confiscată”) nu este una directă, întrucât valoarea activelor societății și prețul acțiunilor pot fi extrem de diferite. Așadar, indiferent de scenariu, acționarii Y u kos nu aveau un drept de proprietate asupra unei părți a activelor societății, evaluate potrivit abordării majorității.

1.3. Trebuie să existe probe clare că persoana vătămată (acționarii) solicită protecție în temeiul mecanismului Convenției. Curtea nu poate decide în numele unor persoane de drept privat asupra modului în care acestea să-și exercite un potențial drept la compensații în ceea ce privește art. 1 din Protocolul n r . 1 l a Convenție . Se pare că este esențial ca o persoană de drept privat care solicită despăgubiri în temeiul prevederilor Convenției să afirme în mod explicit acest lucru. Simpla presupunere că nicio persoană rezonabilă nu respinge o compensație dacă i se acordă, chiar dacă nu a solicitat-o, nu este suficientă pentru a acorda statutul de victimă și de parte vătămată. În plus, după cum rezultă din pct. 43 din hotărâre, unii acționari nu și-au exprimat interesul de a primi compensație, ci au ales alte foruri și nu Curtea – preferând procedurile de arbitraj internațional.

Curtea admite o excepție de la cerința consimțământului explicit al victimei, dar numai în litigiile dintre state, unde guvernul depune o cerere pentru de care să beneficieze o anumită categorie a cetățenilor statului respectiv [a se vedea Cipru împotriva Turciei (reparați e echitabilă) (MC), nr. 25781/94, 12 mai 2014]. Prezenta cauză nu intră însă în mod evident sub incidența unei astfel de excepții. Nimic din prezenta hotărâre, sau din dosar, nu sugerează în mod clar că domnul Gardner era autorizat (fie și implicit) să-i reprezinte nu numai pe toți acționarii, sau pe cineva anume dintre aceștia, ci și Y u kos Foundation în cadrul procedurilor. În speță, Curții nu i-a fost prezentată nicio împuternicire sau probe echivalente privind autorizarea de a reprezenta partea vătămată.

Ar trebui să fie avut în vedere, în acest sens, și că împuternicirea în numele Y u kos, prezentată de domnul Gardner în momentul depunerii cererii în fața Curții, în timp ce Y u k os încă funcționa, a fost inițial nulă, date fiind încălcările evidente aduse dreptului rus; indiferent dacă era nulă sau nu, expirase și, în orice caz, nu fusese reînnoită. Împuternicirea a fost anulată în virtutea legii, întrucât falimentul fusese inițiat de băncile internaționale (după cum a fost ulterior confirmat și comunicat de lichidator). O astfel de poziție în ceea ce privește autoritatea domnului Gardner nu îndeplinește cerințele pct. 11 din Ghidul practic al Curții cu privire la criteriile de admisibilitate , potrivit căruia „Este esențial ca reprezentantul să demonstre ze că a primit instrucțiuni specifice și explicite din partea persoanei care se pretinde victimă în sensul art. 34, în numele căreia pretinde că acționează în fața Curții”.

În cazul menționat de majoritate la pct. 38 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile pentru a justifica ideea că principalii acționari supraviețuiesc societății lichidate, acționarii depuseseră cererea în timp ce societatea în cauză se afla în proces de lichidare și nu încetase să existe ca persoană juridică. Însă în speța de față nu a fost depusă o astfel de cerere de către acționari, direct sau indirect (printr-un reprezentant), nici când societatea încă exista, nici după lichidarea sa. Din același motiv, cauza de față trebuie diferențiată de cauzele în care succesorii unui reclamant decedat primesc compensația. Abordând problema necesității confirmării explicite a consimțământului unei persoa ne private de a face obiectul mecanismului de protecție a Convenției, dorim să ne exprimăm acordul cu ideea doamnei judecător Nina V a jić (care, spre regretul nostru, s-a alăturat majorității), exprimată într-o publicație științifică recentă.

Atunci când a comparat hotărârile- pilot ale Curții cu o acțiune colectivă în temeiul dreptului american, respectabila noastră colegă a declarat că nu pot fi satisfăcute pretențiile unor persoane care nu sunt reclamanți direcți în cauza soluționată de Curte 1 . În contrast, așa cum explica în lucrarea sa, potrivit dreptului american, o decizie a instanței poate avea efect direct asupra celor care nu participă la procedurile relevante. Potrivit ambelor concepte, hotărârea judecătorească se referă la interesele unui grup de oameni, întrucât, pentru a fi eligibil pentru o compensație din partea Curții, beneficiarul trebuie să indice în mod specific intenția sa în fața Curții. Din păcate, în hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile nu găsim nicio motivare astfel încât o abordare consacrată cu scopul de a proteja interesele identice ale multor persoane să fie modificată în speța de față.

Mai mult, în viziunea noastră, îndepărtarea de la acest principiu va compromite rolul subsidiar al Curții. 1.4. Plata acționarilor este nejustificată date fiind circumstanțele cauzei. În plus față de argumentul că acționarii nu sunt în acest caz, prin statut , îndreptățiți să beneficiez e direct de compensație (nu există „efect direct”, nu se aplică nicio excepție, nu a existat niciun drept la o parte din activele societății reclamante; nu există nicio probă a intenției acționarilor de a solicita protecție în temeiul instrumentelor Convenției), am dori să formulăm câteva observații în sensul că acționarii au contribuit la daunele produse societății reclamante și, prin urmare, lor înșiși, în mod indirect.

Ca regulă generală, un acționar acceptă un risc de devalorizare a acțiunilor din cauza unui management defectuos și a altor motive. În plus, există o jurisprudență consacrată în temeiul căreia statul, ca regulă generală, nu este răspunzător pentru abaterile unei persoane private (în acest caz, pentru societatea reclamantă ca entitate juridică, distinctă de personalitatea juridică a acționarilor, managementul societății și acționarii majoritari). Situația menționată nu se încadrează între excepțiile în care statul poate fi tras la răspundere pentru abaterile funcționarilor săi ori pentru încălcarea obligațiilor sale pozitive. Acționarii au tolerat abaterile conducerii o perioadă destul de mare de timp.

Ei primiseră indicii clare privind proasta administrare prin mass-media, precum și prin rapoartele PwC 1 . Niciunul dintre acționari nu și-a exercitat dreptul statutar de a acționa în judecată echipa de conducere pentru proasta administrare, sau de a contesta în fața instanțelor tranzacțiile fictive și frauduloase care au dus la crearea unor scheme de evaziune fiscală majoră. Acționarii aveau dreptul de a alege și de a invalida conducerea societății reclamante, sub a cărei administrare societatea, după cum a constatat Curtea în hotărârea principală, fusese implicată în activități ilegale. În acest interval, acționarii, tolerând acțiunile ilegale ale conducerii societății, au beneficiat de dividende, deși societatea era implicată în afaceri ilegale și nu avea dreptul de a distribui aceste dividende, având în vedere datoriile uriașe și ascunse față de autoritățile public și față de alți creditori.

Acționarii majoritari, care, dacă este urmată logica majorității completului, vor avea dreptul la o mare parte din plata reparațiilor, sunt tocmai acele persoane care au implicat societatea în practici ilegale. O parte dintre acționari a obținut compensații prin hotărâri arbitrale. Într-adevăr, nu există probe ale plății unor astfel de compensații de către stat, după cum se arată în hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile (a se vedea pct. 43-44). Cu toate acestea, neplata nu pare a fi semnificativă pentru a se stabili dacă a fost acordată compensația (sau, în temeiul litigiului pendinte, va fi acordată). Potrivit jurisprudenței consacrate a Curții, o astfel de decizie, la fel ca și hotărârile judecătorești interne, constituie o „proprietate” sau „posesie”, care poate fi vândută, folosită ca garanție sau altfel folosită ca valoare.

Prin urmare, după ce le-au fost acordate compensații de către tribunalele arbitrale, unii acționari au obținut valoarea bunurilor, protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1. Rusia este stat contractant la Convenția de la New Y o rk din 1958 și are un mecanism eficient pentru executarea hotărârilor arbitrale, ceea ce face ca valoarea unor astfel de bunuri să crească. În orice jurisdicție, moștenitorii și succesorii au nu doar drepturi, ci și obligații. Dacă, în viziunea Curții, acționarii continuă să aibă drepturi (de a obține compensații) după ce respectiva societate a încetat să existe, obligațiile neîndeplinite ale acesteia ar trebui transferate și acționa rilor. În concluzie , date fiind circumstanțele acestei cauze, acționarii Y u kos nu pot fi considerați victime și părți vătămate și, în orice caz, nu ar fi corect să nu fie luată în mod corespunzător în considerare contribuția acționarilor la „prejudiciul” pe care susține că l-a suferit societatea reclamantă.

2. Cauzalitate 2.1. Constatarea unei încălcări reprezintă o precondiție separată pentru orice răspundere juridică; cauzalitatea reprezintă o altă precondiție care trebuie să fie prezentă. Constatarea unei încălcări nu duce în sine în mod automat la o concluzie privind cauzalitatea. Cauzalitatea depinde de contextul cauzei și trebuie stabilită în cursul analizei tuturor faptelor conexe. Astfel, un exemplu tipic este acela în care starea de ebrietate a unui șofer implicat într-un accident în trafic este în mod evident nelegală (ar putea chiar însemna o încălcare gravă a legii), iar o astfel de stare ar putea contribui la producerea accidentului. Cu toate acestea, ar putea să nu reprezinte neapărat o cauză directă a deteriorării sănătății celorlalte persoane implicate în accident.

În toate sistemele juridice, atât încălcarea cât și cauzalitatea sunt precondiții pentru implicarea răspunderii juridice. Jurisprudența Curții conține numeroase exemple anterioar e (inclusiv în privința respectării art. 1 din Protocolul nr. 1) în care s-a constatat o încălcare dar nu s-a putut stabili cauzalitatea. Astfel, în hotărârea din 24 noiembrie 2005, în cauza Capital Bank AD împotriva Bulgariei (cererea nr. 49429/99), Curtea a constatat la pct. 144 următoarele: „Curtea constată că nu a fost stabilită nicio legătură cauzală între încălcările art. 6 § 1 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1, constatate în speță, și revocarea licenței băncii reclamante, lichidarea, și presupusa administrare incorectă a bunurilor acesteia care a rezultat.

Deși retragerea licenței și ordinul de lichidare se poate să fi avut consecințe financiare negative pentru bancă, Curtea nu poate specula cu privire la ceea ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost posibil să se conteste impunerea acestor măsuri în cadrul procedurii administrative sau judiciare [a se vedea, mutatis mutandis , Tre Traktörer AB , p. 25, pct. 66, Fredin (n r . 1 ) , p. 20, pct. 65; și Credit și Industrial Bank , pct. 88, toate citate anterior]. Prin urmare, nu se acordă nicio despăgubire cu acest titlu.” În Mascolo împotriva Italiei (nr. 68792/01, 16 decembrie 2004), Curtea a precizat (la pct. 55) că: „Încălcarea dreptului reclamanților la respectarea proprietății lor este în principal consecința unui comportament ilegal al chiriașului”.

În cauza Lo Tufo împotriva Italie i , domnii judecători Spielmann și Loucaides au atras atenția în opinia lor concordantă asupra faptului că însăși Curtea a recunoscut că respectivul comportament al chiriașului nu a fost cauza exclusivă a daunelor produse proprietarului afirmând că „în principal” situația a fost astfel. În cele din urmă, domnii judecători au susținut, pe această bază, că statul și chiriașul trebuie considerați în solidar responsabili pentru prejudiciul cauzat. În Campbell și Cosans împotriva Regatului Unit (25 februarie 1982, seria A, nr. 48) Curtea a concluzionat că încălcarea Convenției nu a fost „principala cauză” a prejudiciului, întrucât reclamantul nu a reușit să atenueze prejudiciul produs.

Simpla constatare a unei legături între comportamentul statului și prejudiciu nu este suficientă pentru a fi îndeplinită condiția de cauzalitate în temeiul art. 41 din Convenție. Jurisprudența Curții impune un standard ridicat pentru a fi recunoscute caracteristicile cauzalității drept o precondiție suficientă pentru acordarea unei compensații în temeiul art. 41 din Convenție. 2.2. Caracteristicile cauzalită ții Legătura de cauzalitate dintre o încălcare constatată de Curte și prejudiciul cauzat victimei trebuie să fie clară, directă și suficientă. Prejudiciul trebuie să fie rezultatul direct și evident al încălcării. Astfel, Instrucțiunile practice ale Curții privind „Cererile acordare a unei reparații echitabile” specifică : „7.

Trebuie să se demonstreze în mod clar existența unei legături de cauzalitate între prejudiciul invocat și încălcarea denunțată. Curtea nu va admite stabilirea unei simple legături între încălcarea pretinsă și prejudiciu, nici simple speculații cu privire la ce ar fi putut exista”. Ni se pare că aceste criterii nu sunt îndeplinite în prezenta cauză. Se afirmă în hotărârea principală că „[încălcarea] a contribuit” [și] „a afectat negativ” situația societății reclamante, însă, strict în ceea ce privește încălcarea rezultată din procedura de executare, se afirmă că modul în care procedura de executare a fost aplicată a afectat „în mod grav” și a contribuit la încetarea activității societății (a se vedea pct. 655 din hotărârea principală).

Cu alte cuvinte, încălcările au avut o influență, au fost decisive pentru încetarea activității, dar nu au reprezentat o cauză directă și clară. Este de remarcat și că majoritatea a admis că „nu se poate spune că doar deficiențele citate anterior [încălcări în ceea ce privește procedura de executare] au cauzat lichidarea societății reclamante”; totuși, în viziunea majorității, pe care nu o împărtășim, criteriul de cauzalitate a fost îndeplinit (a se vedea pct. 29 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile). Noi credem că cea mai gravă contribuție, cu impact semnificativ, reprezentând cauza directă și clară, a avut-o însăși activitatea societății reclamante, având în vedere, în special, următoarele circumstanțe (fără a se limita la acestea).

Societatea reclamantă este cea care a mărit cuantumul prejudiciului invocat, folosindu-se de scheme de evaziune fiscală majoră (cu cât erau mai mari taxele neplătite, cu atât creștea cuantumul penalităților), nerespectând interesele creditorilor și abuzând de drepturile procedurale. Societatea reclamantă este cea care, împiedicând în mod activ controlul fiscal, astfel cum a fost constatat de instanțele interne și nu a fost contestat de Curte (a se vedea, ca exemplu, pct. 17, 19 și 90 din hotărârea principală), a reușit să extindă lungimea controlului dincolo de limitele statutare.

Drept urmare, majoritatea a decis (cu 4 voturi la 3) în hotărârea principală, fără a ține seama de interpretarea unei pretinse prevederi statutare neclare oferită de Curtea Constituțională națională, că întârzierea de trei luni și jumătate (despre care considerăm că reprezintă o depășire nesemnificativă a termenului de 3 ani, în circumstanțele cauzei) a constituit o încălcare a obligației de legalitate prevăzută de Convenție (prevederea statutară nu a îndeplinit criteriile de claritate rezonabilă). Majoritatea a decis că acest comportament mala fide al contribuabilului nu a fost specificat sau nu a implicat nivelul necesar de certitudine în dreptul rus și, prin urmare, instanțele nu au avut un temei legal suficient pentru a prelungi termenul ca atare.

Expirarea termenului statutar ca urmare a activității mala fide a societății reclamante pare, în viziunea noastră, a fi motivul întârzierii cu care statul a impus obligația fiscală. Într-adevăr, controlul fiscal începuse cu mult înainte ca termenul să expire, iar documentele finale au fost prezentate în termen. Dacă termenul nu ar fi expirat, nu ar fi fost constatată nicio încălcare. Dacă termenul nu ar fi expirat, impunerea penalităților fiscale pentru anii 2000-2001, într-o sumă care, în opinia majorității, trebuie acum plătită acționarilor, ar fi fost considerat legală. Intervalul de timp și durata procedurilor sunt de regulă evaluate de Curte, în ceea ce privește cauzele referitoare la art. 6 din Convenție.

Din moment ce analizăm aici importanța timpului pentru stabilirea cauzalității, analogia cu această abordare este admisibilă. Curtea a precizat că „intervalul de timp” face ca „legătura [cauzală] între încălcare și prejudiciu să fie mai puțin clară” [a se vedea Smith și Grady împotriva Regatului Unit (reparație echitabilă), nr. 33985/96 și 33986/96, pct. 18, CEDO 2000-IX ; Ramishvili și Kokhreidze î mpotriva Georgi ei , nr. 1704/06, pct. 147, 27 ianuarie 2009]. În mod normal, contribuția unui reclamant la durata procedurilor este luată în considerare de Curte (a se vedea Stork împotriv a Germanie i , nr. 38033/02, pct. 43, 13 iulie 2006; Peryt împotriva Poloniei , nr. 42042/98, pct. 63, 2 decembrie 2003; și Buscemi împotriva Italiei , nr. 29569/95, CEDO 1999-VI).

În ceea ce privește calculul prejudiciului pe baza taxei de executare de 7%, abordarea folosită pare să fie prea mecanică și forțată. Astfel, Curtea a statuat că toate măsurile folosite de stat în procedura de faliment au fost disproporționate. În acest sens, nu observăm nicio legătură de cauzalitate directă între impunerea firească a taxei și prejudiciu. În orice caz, ar fi logic mai degrabă să se definească o sumă forfetară, în loc să se evidențieze una din măsurile care au fost aplicate societății reclamante pentru a proteja interesul public de a colecta taxele. Totodată, poate fi acceptat cu greutate că majoritatea a luat în considerare taxa de executare în totalitate, percepută pentru toți anii care au făcut obiectul cercetării autorităților fiscale (2000-2003), în locul anilor pentru care impunerea penalităților a fost considerată nelegală de către Curte (2000-2001).

Majoritatea a susținut că valoarea totală a taxei a fost disproporționată în raport cu compensarea cheltuielilor pe care le-a suportat statul pentru a facilita executarea. Acest argument nu se bazează pe particularitățile dreptului rus. La fel ca în hotărârea principală (pct. 655), majoritatea a folosit din nou o interpretare greșită a tipului taxei (a se vedea pct. 31 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile). Taxa nu reprezintă o compensație pentru cheltuielile asociate acțiunilor executorilor judecătorești (care, într-adevăr, ar fi disproporționate), ci o penalitate, a cărei rată intră sub incidența marjei de apreciere a statului, și care este comparabilă cu penalități similare aplicate în multe alte jurisdicții.

În plus, este de observat modul în care societatea reclamantă, consiliată de numeroși avocați specializați, și-a exercitat dreptul de a solicita reducerea taxei. În luna august 2004, instanța de prim grad a casat decizia executorilor judecătorești de impunere a taxei pentru anul 2000 ca fiind disproporționată (a se vedea pct. 132 din hotărârea principală), deși această decizie fusese casată de instanțele de grad superior ca fiind eronată (a se vedea pct. 133 din hotărârea principală). Societatea reclamantă a obținut astfel un indiciu al unui eventual succes în anularea taxei, și, la momentul respectiv, a obținut o clarificare din partea Curții Constituționale prin decizia nr. 13-P din 30 iulie 2001 în sensul că dreptul rus permite reducerea taxei (a se vedea pct. 485 din hotărârea principală).

Indiferent de această posibilitate, și în contrast cu toate celelalte proceduri, societatea reclamantă nu a contestat într-un mod activ taxa impusă pentru 2001, 2002 și 2003. Astfel, și-a exercitat dreptul legal de a solicita o reducere a taxei pentru anul 2002, dar cererea aceasta a fost retrasă înainte ca instanța să examineze cererea (a se vedea pct. 201 din hotărârea principală). Se pare că taxa pentru anul 2003 nu a fost deloc contestată (a se vedea pct. 221 din hotărârea principală). O astfel de situație poate ridica întrebarea dacă societatea reclamantă dorea să profite de ocazia de a păstra activele pentru părțile interesate în ceea ce privește cuantumul taxei; sau poate că, în loc, a ales tactica „cu cât mai rău, cu atât mai bine” a cărei eficiență nu a fost dovedită de majoritate.

O normă consacrată, susținută de jurisprudența Curții, „ conditio sine qua non ”, prevede că: „o activitate sau un comportament (în continuare: activitatea) reprezintă cauza prejudiciului victimei dacă, în lipsa activității, prejudiciul nu s-ar fi produs (a se vedea, de asemenea, art. 3: 101 din Principiile dreptului european privind răspunderea civilă delictuală). Pe baza acestei norme, cauza prejudiciului produs societății reclamante a fost propriul comportament ilegal al societății, și, odată ce o astfel de ilegalitate a fost descoperită, obstrucționarea activă a acțiunilor statului de a proteja interesul public de a colecta taxe și alte impozite. Dorim să atragem atenția asupra câtorva fapte care demonstrează că societatea reclamantă ar fi fost lichidată chiar dacă nu ar fi existat presiuni de executare disproporționate din partea statului.

Societatea reclamantă prezenta trăsăturile caracteristice ale unei situații falimentare înainte de începerea procedurii de executare, adică înainte ca statul să fi comis încălcarea prin executar e. Societatea reclamantă a declarat falimentul în SUA (decembrie 2004, a se vedea pct. 249 din hotărârea principală) cu mult înainte ca procesul să fi început în Rusia (septembrie 2005, a se vedea pct. 269 din hotărârea principală); Conducerea societății reclamante și-a declarat în mod repetat intenția de a declara falimentul, în presă; Procedura falimentului a fost inițiată de către un grup de bănci internaționale, nu de către stat (a se vedea pct. 269 din hotărârea principală). Curtea nu a considerat opțiunea de a vinde Y u ganskneftegaz („YNG”) în totalitat e nerezonabilă (a se vedea pct. 654 din hotărârea principală).

După vânzarea acțiunilor YNG (decembrie 2004, a se vedea pct. 259 din hotărârea principală), și înainte de începerea procedurii de faliment, nu au existat măsuri de executare timp de aproape un an; societatea reclamantă și-ar fi putut continua activitatea, dar nu a făcut-o (a se vedea pct. 268 și 302 din hotărârea principală); În schimb, conducerea scotea în mod susținut activele societății în afara Rusiei. Pierderea acțiunilor YNG (adică limitarea controlului acționarilor) nu reprezenta un motiv de reziliere a obligațiilor de afaceri (contractuale) între societatea reclamantă și YNG.

Niciun aspect din hotărârea principală sau din dosarele cauzei nu susține ideea că „pierderea controlului acționarilor ar fi produs efecte (sau chiar ar fi afectat negativ) asupra capacității YNG de a continua să facă afaceri în favoarea societății reclamante (nu există nicio probă privind incapacitatea de a respecta obligațiile de afaceri, rezilierea contractelor sau altele asemănătoare)”. YNG a continuat să furnizeze servicii de asistență în afaceri societății reclamante timp de aproape un an, în timp ce, în acest interval, societatea reclamantă își ascundea în mod susținut activele și își micșora capacitatea de a soluționa revendicările diverșilor creditori. După cum s-a menționat anterior, la data lichidării, societatea reclamantă datora creditorilor (nu doar statului) peste 9 miliarde de dolari (aproximativ 8 miliarde de euro).

Această sumă a fost stabilită de audit și apoi confirmată de instanța națională. Chiar dacă s-ar deduce „suma incorectă” (inclusiv taxa de 7% pentru toți anii), o datorie substanțială și justificată (nu doar către stat) a rămas neplătită. Această datorie neplătită constituia, în sine, potrivit dreptului rus, un temei suficient pentru lichidare etc. Societatea reclamantă nu a admis niciodată încălcarea legislației fiscale, ci a insistat cu convingere asupra legalității schemelor sale și asupra faptului că nu există niciun temei în plus pentru plata acestor impozite către bugetul de stat. În concluzie , nu există o legătură de cauzalitate directă și suficientă între încălcările constatate și prejudiciul societății reclamante și al acționarilor săi, deși încălcările ar putea eventual afecta valoarea prejudiciului.

2.3. Persoanele care au contribuit la prejudiciu și principiul alocării echitabile a sarcinii acordării compe nsației. Majoritatea a plasat întreaga sarcină a compensării prejudiciului în seama statului, deși a acceptat totuși că nu se poate considera că acțiunile statului, în sine, au dus la lichidarea societății (a se vedea pct. 29 din hotărârea privind acordarea unei reparații echitabile).

În consecință, statul trebuie să plătească acționarilor societății o sumă, care, în contradicție cu principiul restitutio in intergrum , este foarte probabil mai mare decât ceea ce ar fi obținut acționarii fie ca preț pentru acțiunile societății reclamante [ținând cont de faptul că era în stare de faliment – a se vedea supr a , pct. 1.2 (b)] fie ca dividend în urma lichidării [ținând cont de faptul că existau datorii neachitate față de creditori – a se vedea supr a , pct. 1.2 (a)]. Indiferent cui îi este atribuită cauza directă și clară, societatea reclamantă a contribuit în mod semnificativ la daunele cauzate părților interesate.

În acest sens, ne referim la dispozițiile pct. 2 din „Instrucțiunile practice ale Curții privind «Cererile acordare a unei reparații echitabile»”, în temeiul cărora: „ ... [Curtea] poate să stabilească motive de echitate pentru a acorda o sumă mai mică decât valoarea prejudiciului suferit în realitate sau a cheltuielilor de judecată suportate efectiv, sau poate să nu acorde nicio despăgubire. Acest lucru este valabil, de exemplu, dacă situația denunțată, valoarea prejudiciului sau a cheltuielilor sunt imputabile reclamantului însuși. Pentru a stabili suma care trebuie acordată, Curtea poate avea în vedere și situația reclamantului ca parte lezată de o încălcare și a statului contractant, responsabil de interesul general.

În fine, Curtea ia în considerare, de regulă, situația economică locală” (sublinierea ne aparține). Această abordare corespunde Principiilor dreptului european privind răspunderea civilă delictuală: „Este necesar ca victima să fi suferit o pierdere până la un nivel la care să corespundă probabilității ca pierderea să fi fost cauzată de o activitate, un eveniment sau alte circumstanțe care să intre sub incidența unei activități” (art. 3:106). Principiile mai prevăd că „În cazul în care se desfășoară mai multe activități, atunci când se contată cu certitudine că niciuna dintre acestea a cauzat în totalitate prejudiciul sau orice parte a acestuia care poate fi stabilită, se presupune că activitățile care au avut contribuție [minimă] la crearea prejudiciului au o proporție egală cu acesta” (art. 3:105).

În plus, potrivit pct. 9 din Instrucțiunile practice: „Atunci când acordă o despăgubire pentru cauzarea unui prejudiciu, Curtea obișnuiește să despăgube ască reclamantul pentru consecințele prejudiciabile reale ale unei încălcări. Nu are intenția de a pedepsi statul contractant răspunzător”. V a loarea compensației acordate, care este mult peste orice sumă maximă acordată anterior de Curte, reprezintă o parte semnificativă din bugetul statului: va trebui să fie dedusă din fondurile utilizate în interes general, iar în acest sens plata va constitui o pedeapsă împotriva statului.

În plus, abordarea majorității nu pare să ia în considerare situația financiară a statului, lucru pe care Curtea l-a făcut de multe ori în ceea ce privește Rusia [a se vedea Kazartseva și alții împotriva Rusiei , nr. 13995/02, pct. 46, 17 noiembrie , Korchagina și alții împotriva Rusiei , nr. 27295/03, pct. 24, 17 noiembrie 2005, și Shapovalova împotriva Rusie i , nr. 2047/03, pct. 26, 5 octombrie 2006)] și alte state. În acest sens, plasarea întregii sarcini a compensării în seama unei singure părți, printre multe altele care au contribuit la prejudiciu, ar încălca principiul unei juste echități. Diminuarea de 7% a taxei de executare, propusă de majoritate, nu se încadrează în această cerință, întrucât este fundamentată de alte motivări.

Este necesar să se acorde atenție și legalității activelor deținute de societatea reclamantă în cursul operațiunilor sale și, lumina cerinței de echitate, scopului protecției care trebuie asigurată de Convenție în acest sens. 3. Ex injuria jus non oritur. O parte din activele societății reclamante fuseseră dobândite drept rezultat al unor activități ilegale. Societatea reclamantă era considerată una din cele mai de succes societăți din punct de vedere financiar din Rusia. Cu toate acestea, cel puțin o parte din aceste realizări a provenit din activități ilegale. Societatea reclamantă a obținut anumite fonduri în cursul exercitării unor modele de afaceri (societăți și tranzacții fictive; a se vedea, de exemplu, raportul PwC, decizia de admisibilitate, pct. 186-188) , care, după cum a confirmat Curtea în hotărârea principală, au fost ilegale.

„ V e nituri” substanțiale au fost obținute grației unei culturi de afaceri bazate pe evaziunea fiscală, folosite ulterior pentru extinderea în continuare a societății reclamante . O parte din activele societății reclamante a fost creată inițial prin scheme frauduloase (oferte fictive în timpul procesului de privatizare). Ne referim, de asemenea, la hotărârea pronunțată în Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei (nr. 11082/06 și 13772/05, 25 iulie 2013. V a loarea societății reclamante a crescut semnificativ ca urmare a unei creșteri fără precedent și imprevizibile a prețului petrolului, precum și a unei creșteri a FX (foreign exchange rate: cursul de schimb valutar), deci ca un cadou (noroc), nu datorită eficienței administrării societății reclamante.

Conducerea nu a înglobat (consolidat) numeroase filiale străine (a se vedea raportul PwC), reducându-și astfel capacitatea de a-și achita datoriile către creditori și de a plăti dividendele în urma lichidării către acționari. Aceste active au rămas sub controlul acționarilor majoritari. O parte din activele societății reclamante a fost deturnată de conducerea sa (acționarii majoritari). Ne referim la hotărârea Khodorkovskiy și Lebedev , citată anterior. Considerăm că motivul pentru care a fost concepută Convenția nu a fost acela de a proteja drepturi de proprietate și interese care au fost dobândite ilegal, indiferent dacă acestea au fost încălcate ulterior prin acțiuni nelegale ale statului.

Acest factor ar fi trebuit să fie luat în considerare de majoritate atunci când a luat decizia de a acorda despăgubiri în ceea ce privește privarea de astfel de active. Originea ilegală a proprietății poate face să nu mai fie necesar să o se acorde „victimei” protecție în temeiul Convenției, cel puțin nu în totalitate (suma totală), iar o protecție acordată fără a acorda atenția cuvenită acestui factor este împotriva principiului echității. 4. Rambursarea cheltuielilor de judecată Majoritatea a decis că valoarea cheltuielilor de judecată (plus orice taxă care poate fi datorată cu titlu de impozit în acest sens) sa va plăti către Y u kos International Foundation, la cererea societății reclamante.

Cu regret profund, nu ne putem alătura unei decizii potrivit căreia compensația se bazează pe activitatea unui reprezentant care nu a fost autorizat în mod corespunzător de către societatea reclamantă de-a lungul întregului curs al procedurii în fața Curții (începând cu anul 2004 și până la lichidarea societății reclamante în noiembrie 2007), și care nu a fost autorizat să acționeze ca agent în fața Curții de către beneficiarii constatărilor majorității (adică acționarii).