Comunicat la 16 septembrie 2014 SECȚIUNEA 3 Cerere nr 35689/09 Iosif SZIRAKI împotriva României introdusă la 10 iunie 2009 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Iosif Sziraki, este un resortisant român născut în 1980 și rezident în Redhill (Regatul Unit). Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La o dată nespecificată în 2006, departamentul de anchetă privind infracțiunile legate de criminalitatea organizată și terorism (Dircția de Investigație a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată Si Terorism , denumit în continuare DICOT , La 11 ianuarie 2006, tribunalul județ din Satu Mare a efectuat o anchetă cu privire la persoana acuzată în infracțiuni legate de traficul de droguri. La cererea DIICOT, printr-o decizie din 12 ianuarie 2006, tribunalul departamental a autorizat înregistrarea conversațiilor care urmau să aibă loc între colaborator și reclamant pentru o perioadă de 30 de zile. Colaboratorul s-a întâlnit cu reclamantul de mai multe ori și i-a cerut să-i furnizeze droguri. Conversațiile lor au fost înregistrate. După fiecare întâlnire cu reclamantul, ofițerul de poliție care se ocupa de legătura dintre colaborator și procurorul care se ocupa de investigație ( A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-182/03 și C-212/03, ECLI:EU:C:2006:318, punctul 41. Pe baza rapoartelor întocmite de ofițerul de legătură și a înregistrărilor conversațiilor reclamantului cu colaboratorul, la 24 octombrie 2006, DIICOT a inițiat proceduri penale împotriva reclamantului șefilor de trafic de droguri și de trafic de droguri cu risc ridicat. Pe baza rechiziționării din 19 ianuarie 2007, DICOT l-a trimis pe reclamant în fața Tribunalului departamental al șefilor de trafic de droguri cu risc ridicat și al traficului de droguri cu risc ridicat, infracțiuni pedepsite prin art. 2 alineatul (1) și art. 2 alineatul (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului ilicit de droguri. În fața tribunalului departamental, reclamantul a contestat legalitatea probelor, susținând că rapoartele ofițerului de legătură și înregistrările au fost efectuate înainte de inițierea procedurilor penale. El a cerut instanței să interogheze colaboratorul pentru a putea pune la îndoială realitatea afirmațiilor sale conținute în rapoartele întocmite de ofițerul de legătură. Tribunalul departamental a considerat că dovezile cazului fuseseră colectate în mod legal și a considerat că nu era necesar să se interogheze partenerul, deoarece activitatea sa a fost autorizată legal. 10. Pe parcursul procedurii, reclamantul a negat faptele reproșate. 11. Prin hotărârea din 18 aprilie 2007, tribunalul departamental l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 10 ani de închisoare a conducătorilor menționați mai sus. El și-a întemeiat decizia pe rapoartele științifice, rapoartele întocmite de ofițerul de legătură și pe înregistrările convorbirilor telefonice obținute prin intermediul colaboratorului. 12. Reclamantul a răspuns la apelul în fața Tribunalului din Oradea, solicitând realizarea unei contraexperții cu privire la substanțele pe care le-ar fi vândut colaboratorului și verificarea realității conținutului rapoartelor realizate de ofițerul de legătură. De asemenea, s-a constatat că, deși legea impune anchetatorilor obligația de a păstra eșantioane de substanțe pentru realizarea contraexperimentelor, în speță, pentru drogurile cu risc ridicat, nu au fost păstrate probe. 13. Parchetul a răspuns că, având în vedere cantitatea foarte redusă de substanță achiziționată de colaborator, aceaceasta a fost utilizată în întregime la realizarea de experiență, astfel încât contracompetența nu mai putea fi realizată. 14. Curtea de apel a făcut parțial dreptul la cererea reclamantului și l-a condamnat la o pedeapsă de cinci ani și șase luni de închisoare. Ea a considerat că rapoartele făcute de ofițerul de legătură cu colaboratorul constituiau mijloace de probă atipice care trebuiau să fie combinate cu alte dovezi. Ea a menționat că esența chiar a activității unui colaborator impunea o anumită discreție a acestuia din urmă în relațiile sale cu autoritățile judiciare. În cele din urmă, instanța de apel a considerat că conținutul acestor rapoarte a fost în conformitate cu înregistrările convorbirilor reclamantului cu colaboratorul și cu concluziile competenței științifice. 15. Reclamantul a formulat o cale de atac, susținând că acuzațiile colaboratorilor prezentate în rapoartele n a fost neconfirmată de alte dovezi și că nu a avut posibilitatea de a contesta înregistrările și conținutul rapoartelor. printr-o hotărâre definitivă din 20 În ianuarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins acțiunea reclamantului și a confirmat temeinicia hotărârii pronunțate de instanță. GRIEF 16. Invocând art. 6 alineatele (1) și (3) din Convenție, reclamantul se plânge că, în timpul procedurii penale împotriva sa, nu a avut posibilitatea de a contesta declarațiile colaboratorilor consemnate în rapoartele ofițerului de legătură care constituiau dovada esențială în procedură. De asemenea, se plânge de ceea ce nu a avut ocazia să pună sub semnul întrebării o dovadă științifică care și-a întemeiat condamnarea, susținând că nu a putut obține realizarea unei contraexperți privind substanțele pe care colaboratorul pretindea că i le-a cumpărat. Întrebările adresate părților Procedura penală în litigiu a fost echitabilă? • În special, în cazul reclamantului de a pune sub semnul întrebării concluziile raportului de expertiză științifică a adus atingere, în circumstanțele speței, principiilor egalității de arme și contradicției garantate de art. 6 alin. (1) din Convenție De asemenea, faptul că reclamantul a fost condamnat penal pe baza depozițiilor unui colaborator al poliției pe care nu a putut să o interogheze sau să o interogheze este compatibil cu cerințele art. 1 și 3 lit. (d) din Convenție?
Communiquée le 16 septembre 2014
Requête n
o
35689/09
Iosif SZIRAKI
contre la Roumanie
introduite le 10 juin 2009
1.
Le requérant, M. Iosif Sziraki, est un ressortissant roumain né en 1980 et résidant à Redhill (Royaume Uni).
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
À une date non précisée en 2006, la Direction d’enquête sur les infractions liées au crime organisé et au terrorisme (
Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism
, ci-après «
le DIICOT
») fonctionnant dans le cadre du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice mena une enquête concernant l’implication du requérant dans des infractions liées au trafic de drogue.
4.
Pour réaliser l’enquête, le 11 janvier 2006, le tribunal départemental de Satu Mare («
le tribunal départemental
») autorisa l’intervention auprès du requérant d’un collaborateur qui devait acheter de la drogue à l’intéressé. Sur demande du DIICOT, par une décision du 12 janvier 2006, le tribunal départemental autorisa l’enregistrement des conversations qui allaient avoir lieu entre le collaborateur et le requérant pendant une période de trente jours.
5.
Le collaborateur rencontra le requérant plusieurs fois et lui demanda de lui procurer de la drogue. Leurs conversations furent enregistrées. Après chaque rencontre avec le requérant, l’officier de police qui assurait la liaison entre le collaborateur et le procureur en charge de l’enquête («
l’officier de liaison
») dressait des rapports pour présenter la manière dont l’opération s’était déroulée et résumer leurs conversations. Les substances achetées par le collaborateur du requérant furent soumises à des expertises scientifiques qui révélèrent qu’il s’agissait d’une drogue à haut risque.
6.
Se fondant sur les rapports dressés par l’officier de liaison et les enregistrements des conversations du requérant avec le collaborateur, le 24
octobre
2006, le DIICOT entama des poursuites pénales contre le requérant des chefs de trafic de drogue et de trafic de drogue à haut risque.
7.
Sur réquisitoire du 19 janvier 2007, le DIICOT renvoya le requérant en jugement devant le tribunal départemental des chefs de trafic de drogue à risque et trafic de drogue à haut risque, crimes punis par l’article 2 §§ 1 et 2 de la loi n
o
143/2000 sur la prévention et la lutte contre le trafic et la consommation illicite de drogue.
8.
Devant le tribunal départemental, le requérant remit en cause la légalité des preuves, en arguant du fait que les rapports de l’officier de liaison et les enregistrements avaient été réalisés avant l’ouverture des poursuites pénales. Il demanda au tribunal de faire interroger le collaborateur afin de pouvoir remettre en cause la réalité de ses allégations contenues dans les rapports rédigés par l’officier de liaison.
9.
Le tribunal départemental jugea que les preuves du dossier avaient été légalement recueillies et jugea qu’il n’était pas nécessaire de faire interroger le collaborateur, son activité ayant été légalement autorisée.
10.
Tout au long de la procédure, le requérant nia les faits reprochés.
11.
Par un jugement du 18 avril 2007, le tribunal départemental condamna le requérant à une peine de dix ans de prison des chefs susmentionnés. Il fonda sa décision sur les rapports scientifiques, les rapports dressés par l’officier de liaison et sur les enregistrements des conversations téléphoniques obtenus par le biais du collaborateur.
12.
Le requérant interjeta appel devant la cour d’appel d’Oradea, en demandant la réalisation d’une contre-expertise sur les substances qu’il aurait vendues au collaborateur et la vérification de la réalité du contenu des rapports dressés par l’officier de liaison. Il releva également que, bien que la loi impose aux enquêteurs l’obligation de garder des échantillons des substances pour la réalisation des contre-expertises, en l’espèce, pour la drogue à haute risque, aucun échantillon n’avait été gardé.
13.
Le parquet répliqua que, étant donné la quantité très réduite de substance achetée par le collaborateur, celle-ci avait été entièrement utilisée lors de la réalisation de l’expertise, de sorte que la contre-expertise ne pouvait plus être réalisée.
14.
La cour d’appel fit partiellement droit à l’appel du requérant et le condamna à une peine de cinq ans et six mois de prison. Elle jugea que les rapports dressés par l’officier de liaison avec le collaborateur constituaient des moyens de preuves atypiques qui devaient être combinés avec d’autres preuves. Elle nota que l’essence même de l’activité d’un collaborateur imposait une certaine discrétion de ce dernier dans ses rapports avec les autorités judiciaires. La cour d’appel jugea ensuite que le contenu de ces rapports était corroboré par les enregistrements des conversations du requérant avec le collaborateur et les conclusions de l’expertise scientifique.
15.
Le requérant forma un recours, en soutenant que les allégations du collaborateur présentées dans les rapports n’étaient pas confirmées par d’autres preuves et qu’il n’avait pas eu la possibilité de contester les enregistrements et le contenu des rapports. Par un arrêt définitif du 20
janvier 2009, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le recours du requérant et confirma le bien-fondé de l’arrêt rendu par la cour d’appel.
GRIEF
16.
Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce que pendant la procédure pénale engagée contre lui, il n’a pas eu la possibilité de remettre en cause les déclarations du collaborateur consignées dans les rapports de l’officier de liaison qui constituaient la preuve essentielle dans la procédure. Il se plaint également de ce qu’il n’a pas eu la possibilité de remettre en cause une preuve scientifique qui a fondé sa condamnation, en faisant valoir qu’il n’a pas pu obtenir la réalisation d’une contre-expertise sur les substances que le collaborateur prétendait lui avoir acheté.
1.
La procédure pénale litigieuse était-elle équitable
? En particulier, l’impossibilité pour le requérant de remettre en cause les conclusions du rapport d’expertise scientifique a-t-elle porté atteinte, dans les circonstances de l’espèce, aux principes de l’égalité des armes et du contradictoire garantis par l’article 6 § 1 de la Convention
?
2.
De même, le fait que le requérant a été condamné pénalement sur le fondement des dépositions d’un collaborateur de la police qu’il n’a pas pu interroger ou faire interroger est-il compatible avec les exigences de l’article
6
§§
1 et 3 d) de la Convention
?