ÅBERG v. SWEDEN

Reclamantul, dl Lars Åberg, este un național suedez, care s-a născut în 1947 și trăiește în Landskrona. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl O. Lekander, un avocat practicant în Limhamn. Guvernul suedez (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentii lor, dna I. Kalmerborn, dna H. Kristiansson și dl Rönquist, Ministerul pentru Afaceri Externe. Prin deciziile din 4 octombrie 2002 și 7 octombrie 2004, Agenția fiscală (Skatteverket) a revizuit impozitarea reclamantului pentru veniturile primite în anii 2000, 2001 și 2002 (adică: anii de impozitare 2001, 2002 și 2003) și au constatat că plățile efectuate de consilii județului suedezi și districtele de îngrijire a sănătății către o societate înregistrată în Gibraltar și 90% deținute de solicitant ar trebui considerate ca salariu pentru munca efectuată ca medic pentru care a fost responsabil să plătească impozitul pe venit în Suedia. Veniturile sale au fost revizuite cu aproximativ 1,9 milioane, 2,8 milioane și, respectiv, 3,7 milioane de coroane suedeze (SEK), timp de trei ani. În plus, deoarece reclamantul nu a reușit să contabilizeze sumele în cauză în declarațiile sale fiscale anuale și a furnizat astfel agenției fiscale informații incorecte, agenția i-a ordonat să plătească suplimente fiscale (skattetillägg), în valoare de 40% din majorarea răspunderii fiscale. În urma apelurilor reclamantului, Agenția fiscală a efectuat revizuiri obligatorii ale deciziilor sale, dar nu le-a schimbat. Prin hotărârile din 11 noiembrie 2004 și 27 aprilie 2006 Curtea Administrativă a Județeanului (länsrätten) din Skåne a susținut hotărârile Agenției Fiscale. Nu este clar dacă reclamantul a apelat împotriva hotărârii din 11 noiembrie 2004, însă el a făcut acest lucru împotriva hotărârii din 27 aprilie 2006 privind veniturile primite în 2001 și 2002. La 26 februarie 2008, Curtea Administrativă de Apel (kammar-rätten) din Göteborg a fost de acord cu principalele considerații din decizia Agenției Fiscale, dar a redus sumele în cauză – după informațiile noi obținute de agenție – la aproximativ 1,8 milioane și 1,2 milon SEK pentru cei doi ani (în total 330.000 euro (EUR)). Prin hotărârea din 3 noiembrie 2008, Curtea Administrativă Supremă (Regeringsrätten) a refuzat să recurgă. Se pare că Agenția fiscală și, prin recurs, instanțele administrative au efectuat revizuiri fiscale similare pentru veniturile primite în 2003 și 2004. 10. Acțiunea penală a fost inițiată împotriva reclamantului la 11 februarie 2008 în ceea ce privește comportamentul de mai sus. 11. Prin hotărârea din 30 septembrie 2008, Tribunalul districtual Lund (Tingsrätt) a condamnat reclamantul unei infracțiuni fiscale agravate (Grovt skattebrott) și l-a condamnat la doi ani și șase luni de închisoare. Condamnarea s-a referit la perioada 2000-2004, care corespunde tuturor celor cinci ani care au fost supuse revizuirilor fiscale și, prin urmare, la cei trei ani – 2000-2002 – care sunt relevante în cazul în cauză în fața Curții. Curtea a constatat că reclamantul a dat în mod sistematic și intenționat Agenției Fiscale informații înșelătoare în ceea ce privește locul în care a trăit și a lucrat. Deși a trăit și a lucrat în Suedia în timpul anilor în cauză, el a afirmat în mod incorect că a părăsit țara și a lucrat în străinătate. Revenuul total nedeclarat a constituit peste 6 milioane SEK și impozitul de venit evadat a ajuns la aproximativ 2,9 milioane SEK. În condamnarea reclamantului, instanța a luat în considerare că a trecut mult timp de când au fost comise infracțiunile. 12. La 28 aprilie 2009, Curtea de Apel (hovrätt) din Skåne și Blekinge a susținut hotărârea Curții de District. În timp ce instanța de apel nu a constatat că timpul dintre comisia infracțiunilor și acuzarea a dat motive pentru a reduce durata condamnării la închisoare, a constatat că taxele considerabile impuse reclamantului constituie un astfel de motiv. Cu toate acestea, Curtea nu a furnizat detalii cu privire la modul în care sentința a fost redusă din cauza suprataxărilor. În concluzie, a susținut sentința pronunțată de Curtea de District. 13. Curtea Supremă (Högsta Domstolen) a acordat permisiunea de a face recurs cu privire la întrebarea dacă, în conformitate cu art. 4 din Protocolul nr. Prin decizia din 31 martie 2010, Curtea Supremă a constatat, cu o majoritate de 3 voturi împotrivă 2, că, în general, nu exista niciun motiv pentru a invalida sistemul suedez cu o dublă procedură în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (publicat în Nytt juriskt arkiv (NJA), p. 168). Curtea a considerat că, în urma hotărârii din Sergey Zolotukhin c. RusiaÎn cazul în care procedurile ulterioare se referă la fapte identice sau, în esență, la aceleași fapte ca cele anterioare ale procedurii, aceasta a fost o chestiune de procedură cu privire la aceeași infracțiune. Cu toate acestea, Curtea Supremă a remarcat că jurisprudența de la Strasbourg a lăsat unele spațiu pentru mai multe pedepsele pentru aceeași infracțiune care ar putea fi hotărâte de organe separate în diferite momente și menționate prin exemplu, printre altele, condamnarea pentru o infracțiune de trafic și retragerea licenței de conducere a infractorului. Curtea Supremă a constatat, de asemenea, că invalidarea unui sistem suedez reglementat de dreptul intern cu referire la convenție impune ca fie Convenția însuși, fie jurisprudența Curții să ofere un sprijin clar pentru această concluzie și consideră că nici art. 4 din Protocolul nr. 7 nici jurisprudența să furnizeze un astfel de sprijin în această chestiune. Nu au existat alte motive pentru a constata că art. 4 din Protocolul nr. 7 a împiedicat procesul sau condamnarea reclamantului din cauza faptului că i s-au impus suplimentare fiscale. În aceste circumstanțe, nu exista niciun motiv pentru a acorda permisiunea de recurs în ceea ce privește condamnarea și sentința reclamantului. Hotărârea Curții de Apel a fost, în consecință, susținută. 15. Reclamantul a început să-și îndeplinească condamnarea la 28 aprilie 2011. A fost eliberat la 17 ianuarie 2013. 16. La 23 octombrie 2013, la cererea reclamantului, Curtea Supremă a hotărât să redeschidă procedurile penale în ceea ce privește răspunderea reclamantului pentru infracțiuni fiscale în anii 2000-2002 (corespondent anilor de impozitare 2001-2003) și condamnarea stabilită de Curtea de Apel. În aceste privințe, cazul a fost remis la instanța de apel pentru o nouă examinare. Referindu-se la art. 4 din Protocolul nr. 7 și la hotărârile sale din 11 iunie și 16 iulie 2013 (a se vedea încă punctele 26 și 27 de mai jos), Curtea Supremă a remarcat că reclamantul a fost condamnat de către Curtea de Apel după hotărârea Serghei Zolotukhin din 10 februarie 2009 și că taxele suplimentare impuse anterior îl privesc cu privire la aceeași conduită ca acuzația penală. Cu toate acestea, instanța a respins petiția de deschidere a cauzei penale în măsura în care se referă la infracțiunile comise în 2003 și 2004, deoarece, în aceste privințe, condamnarea a avut loc înainte de deciziile agenției fiscale cu privire la suprataxe. 17. La 1 iulie 2014, Curtea de Apel și-a anulat hotărârea din 28 aprilie 2009 în ceea ce privește partea care a fost redeschisă de Curtea Supremă (în anii 2000-2002) și a respins acuzația în acest sens. Pedeapsa pentru încălcările fiscale, comise în 2003 și 2004, a fost stabilită la opt luni de închisoare. 18. Reclamantul a apelat la Curtea Supremă împotriva sentinței stabilite de Curtea de Apel. Astfel, recursul său nu se referă la anii relevante în cazul în cauză. Avocatul este în prezent în așteptare. 19. La 17 septembrie 2013, reclamantul a instituit o procedură pentru daune împotriva statului în fața Curții de District de Stockholm. El a susținut că SEK 347.500 (aproximativ 38.000 EUR) a suferit din cauza încarcerării sale în urma procedurilor duble care au încălcat art. 4 din Protocolul nr. Procedura de compensare a fost suspendată până la rezultatul procedurii penale deschise. 20. Normele privind impozitele și taxele suplimentare relevante pentru cazul în cauză au fost stabilite în principal în ceea ce privește impozitul pe venit, Legea de evaluare a impozitelor (Taxeringslagen, 1990:324) și, în ceea ce privește TVA, Legea privind plata impozitului (Skattebetalningslagen, 1997:483). Ambele legi au fost de atunci înlocuite cu Legea de procedură fiscală (Skatteförfarandelagen; 2011:1244). 21. O suprataxă fiscală ar putea fi impusă unui contribuabil în două situații: dacă acesta, într-o declarație fiscală sau în orice altă declarație scrisă, a prezentat informații de relevanță pentru evaluarea fiscală care se constată că este incorectă (capitolul 5, secțiunea 1 din Legea privind evaluarea fiscală și capitolul 15, secțiunea 1 din Legea privind plata fiscală) sau dacă, în urma unei evaluări discreționale, Agenția fiscală decide să nu se bazeze pe declarația fiscală (capitolul 5, secțiunea 2 și respectiv capitolul 15, secțiunea 2,). Nu numai declarațiile exprimate care pot duce la impunerea unei surse suplimentare; ascunderea, în întregime sau în parte, a faptelor relevante poate fi, de asemenea, considerată drept informații incorecte. O evaluare fiscală discrețională se efectuează dacă contribuabilul a prezentat informații care sunt atât de inadecvate încât agenția fiscală nu poate baza evaluarea fiscală pe aceasta sau dacă nu a depus o declarație fiscală în ciuda obligației de a face acest lucru. În anumite circumstanțe, suplimentele fiscale pot fi scutite. 22. O persoană care furnizează în mod intenționat informații incorecte unei autorități sau care nu depune o declarație fiscală sau alte informații necesare, provocând astfel un risc că taxele vor fi respinse de la trezoreriea publică sau creditate sau rambursate în mod incorect, este responsabilă penal în temeiul articolului 2-4 din Legea privind infracțiunile fiscale (Skattebrottslagen, 1971:69). Pedeapsa posibilă variază de la o amendă pentru o infracțiune fiscală (skatteförseelse) la o închisoare de maximum șase ani pentru o infracțiune fiscală agravată. Secțiunea 5 prevede că o persoană care nu este considerată a furnizat informații incorecte cu intenție, dar care a fost extrem de negligent în acest sens (vårdslös skatteuppdon) poate fi condamnată la o amendă sau la un maxim de un an de închisoare. Termenul „informații necorespunzătoare” din Legea privind infracțiunile fiscale este considerat a avea același sens ca și în dispozițiile de mai sus privind suprataxele fiscale (Proiectul de lege 2010/11:165, p. 1110. 23. Într-o hotărâre din 29 noiembrie 2000, Curtea Supremă a examinat dacă o persoană ar putea fi condamnată pentru o infracțiune fiscală în cadrul procedurilor penale în urma impunerii unei taxe suplimentare în cadrul procedurilor fiscale (NJA 2000, p. 622). Având în vedere faptul că, în temeiul legislației interne suedeze, o suprataxă nu este considerată o penală și nu prevenește procesul și condamnarea pentru o infracțiune fiscală legată de același act, Curtea Supremă a continuat să examineze această chestiune în temeiul Convenției. Acesta a considerat în primul rând, având în vedere jurisprudența Curții, că au existat argumente serioase în ceea ce privește art. 6 ca fiind aplicabile în temeiul capului său penal la procedurile care implică o taxă suplimentară. Chiar și presupunând că acest lucru este cazul, el a susținut, totuși, că principiul ne bis in idem, astfel cum este prevăzut la art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție presupune că condamnarea inițială sau achitarea au fost emise în conformitate cu procedura penală a statului. Prin urmare, principiul nu a împiedicat să fie interzisă procedurile penale împotriva cuiva pentru un act pentru care s-a perceput deja o suprataxă. Acest punct de vedere a fost confirmat în hotărârile ulteriore din Curtea Supremă. 24. La 17 septembrie 2009, Curtea Administrativă Supremă a examinat situația inversă, adică, în cazul în care a apărut problema impunerii surselor fiscale după o condamnare penală pentru o infracțiune fiscală (alegerea publicată în Regeringsrättens årsbok (RÅ) 2009, ref. 94). În evaluarea faptului că a existat o încălcare a interdicției privind pedeapsa dublă în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, instanța a menționat faptul că dispozițiile suedeze relevante care vizează asigurarea că sancțiunile combinate – condamnarea penală și impunerea de surse fiscale – sunt în proporție rezonabilă cu comportamentul pentru care a fost considerată responsabilă persoana. De asemenea, a remarcat că sistemul juridic suedez conține caracteristicile speciale ale instanțelor generale și ale instanțelor administrative separate. În opinia instanței, art. 4 din Protocolul nr. 7 a fost interpretat în funcție de aceste caracteristici speciale din sistemele juridice naționale. Deși recunoaște că recentele hotărâri ale Curții în Sergey Zolotukhin c. Rusia (citate mai sus) și Ruotsalainen c. Finlanda (n. 13079/03, hotărârea din 16 iunie 2009) a sugerat o modificare a jurisprudenței din Strasbourg, Curtea Supremă de Administrație a remarcat că nu se referă la sistemul juridic suedez și a concluzionat că acest sistem, care permite atât o condamnare pentru o infracțiune fiscală, cât și o impunere de taxe suplimentare, este în conformitate cu Convenția. 25. La 31 martie 2010, în decizia sa privind prezentul caz, Curtea Supremă a examinat din nou și din nou această chestiune a constatat că, în general, nu exista niciun motiv pentru invalidarea sistemului suedez cu o dublă procedură în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea punctul 14 mai sus). 26. Prin decizia plenară din 11 iunie 2013 (NJA 2013, p. 502) Curtea Supremă și-a anulat concluziile anterioare. În conformitate cu decizia sa din 2010, instanța a susținut că impunerea taxelor suplimentare și condamnarea pentru o infracțiune fiscală pe baza aceleași informații furnizate într-o declarație fiscală se bazează pe circumstanțe de fapt identice și, prin urmare, procedura relevantă se referă la aceeași infracțiune în sensul articolului 4 din Protocolul nr. Cu toate acestea, în cazul în care instanța din 2010 a constatat că invalidarea sistemului suedez necesită sprijin clar în convenția în sine sau în jurisprudența din Strasbourg, instanța a remarcat că hotărârea Curții Europene de Justiție în cazul Åkerberg Fransson (26 februarie 2013, cauza nr. C-617/10) a interzis deja dublul proces și pedepsele în ceea ce privește TVA. Întrucât sistemul suedez a fost în mod parțial invalidat, consecințele juridice și practice ale schimbărilor suplimentare nu au fost atât de radicale încât să impună intervenția legislativă. Curtea a luat în considerare, de asemenea, faptul că nu au fost introduse modificări legislative în ciuda evoluției jurisprudenței din 2009 din Strasbourg și că ar fi inexpedibil și dificil să se aplice norme diferite privind contravenții similare în cadrul unui sistem care să fie coerent. Prin urmare, instanța a susținut că există un sprijin suficient pentru a concluziona că sistemul suedez al taxelor suplimentare și al infracțiunilor fiscale era incompatibil cu art. 4 din Protocolul nr. Această concluzie se aplică nu numai TVA, ci și impozitului pe venit, contribuțiile angajatorului și plățile similare. Curtea Supremă a constatat, de asemenea, că protecția în temeiul legii suedeze împotriva dublelor proceduri și pedepselor a fost valabilă și în cazurile în care statul a impus răspunderea personală asupra unei persoane fizice pentru taxele suplimentare impuse unei persoane juridice. Având în vedere conexiunea puternică și sistematică din legislația suedeză între principiile res judicata și lis pendens, instanța a deținut, de asemenea, deși jurisprudența Curții nu era clară în acest sens, faptul că procedurile în curs și nu finalizate privind sursele fiscale nu excludeau o acuzație penală cu privire la aceleași circumstanțe de fapt. Obligația procedurală împotriva unei acuzații materializată atunci când Agenția fiscală și-a luat decizia de a impune taxe suplimentare. Cu toate acestea, în timp ce impunerea de taxe suplimentare și condamnarea pentru o infracțiune fiscală bazată pe aceleași circumstanțe factuale a avut legătură cu aceeași infracțiune și a fost, prin urmare, interzisă, situația a fost diferită atunci când condamnarea penală a avut ca obiect o infracțiune de contabilitate. Potrivit Curții Supreme, care a avut în vedere jurisprudența Curții, circumstanțele factuale concrete care constituie baza unei infracțiuni de contabilizare nu ar putea fi considerate, în mod inextricabil, legate de circumstanțele factuale care conduc la impunerea taxelor suplimentare. În plus față de încălcarea obligațiilor de contabilitate în temeiul Legii contabile, impunerea unei surse fiscale implică un alt element de fapt, și anume prezentarea unor informații incorecte într-o declarație fiscală. În cazul în cauză, care a implicat impunerea taxelor suplimentare împotriva unui individ în noiembrie 2009 și acuzarea penală a acestuia în iunie 2010 pentru, printre altele, infracțiuni fiscale agravate și o infracțiune de contabilitate agravată, Curtea Supremă a anulat hotărârea apelată a Curții de Apel în măsura în care a încheiat infracțiunile fiscale referitoare la impozitul său personal și a respins acuzația în acest sens. Cu toate acestea, nimic nu a împiedicat examinarea infracțiunii de contabilitate sau a infracțiunilor fiscale referitoare la TVA și contribuțiile angajatorului. În acest sens, concluzia a fost datorată taxelor suplimentare referitoare la TVA și contribuțiile angajatorului care au fost impuse societății de răspundere limitată a recurentei și nu la el personal. 27. Într-o altă decizie, luată la 16 iulie 2013 (NJA 2013, p. 746), Curtea Supremă a examinat întrebarea dacă un fost acuzat ar putea fi reluat o procedură penală (revocare) în temeiul capitolului 58, secțiunea 2 din Codul de Procedură Judicială (Rättegångsbalken) dacă a fost condamnat pentru o infracțiune în temeiul Legii privind infracțiunile fiscale într-un mod incompatibil cu art. 4 din Protocolul nr. 7, astfel cum a interpretat prin decizia din 11 iunie 2013. Curtea a concluzionat că, pe baza Convenției, în special a articolului 13, o instanță suedeză poate decide, în anumite situații, că un caz trebuie reușit în ciuda condițiilor speciale menționate la capitolul 58 secțiunea 2. Curtea a luat, de asemenea, poziția că incompatibilitatea legislației suedeze în ceea ce privește sancțiunile pentru infracțiuni legate de impozitare în conformitate cu art. 4 din Protocolul nr. 7 a apărut în temeiul hotărârii Serghei Zolotukhin (citată mai sus), astfel la 10 februarie 2009 decizia Curții Supreme a condus la deschiderea procedurilor penale în ceea ce privește condamnarea unei persoane pentru o infracțiune în temeiul Legii privind infracțiunile fiscale. În consecință, posibilitatea de a fi acordată o reapertura a procedurilor penale se aplică retroactiv hotărârilor care au fost pronunțate în cadrul procedurilor penale începând cu 10 februarie 2009. 28. La 25 iulie 2013, Curtea Supremă a luat o altă decizie de relevanță (NJA 2013, p. 780). Acesta a afirmat că, în cazul în care procedurile penale au început înaintea Agenției Fiscale au hotărât să impună suplimente fiscale, interdicția împotriva ne bis in idem nu poate duce la o hotărâre penală care a devenit finală a fost redeschisă și anulată. În schimb, este al doilea set de proceduri care urmează să fie inițiat – procedura fiscală care implică suplimente – care este contrar legii. Prin urmare, încălcarea dreptului de a nu fi judecat sau pedepsită de două ori pentru aceeași infracțiune este o chestiune pentru instanțele administrative. 29. Prin hotărârea plenară din 29 octombrie 2013 (HFD 2013 ref. 71), Curtea Supremă Administrativă (în prezent Högsta förvaltningsdomstolen) a anulat poziția adoptată în hotărârea sa din 17 septembrie 2009 și a confirmat într-o hotărâre din 21 decembrie 2010 (RÅ 2010 ref. 117). În conformitate cu concluziile formulate de Curtea Supremă, Curtea Supremă a constatat că aceleași principii ar trebui să se aplice atunci când ordonanța fiscală și procedura penală este diferită, adică atunci când procedurile fiscale vor fi inițiate mai târziu. În consecință, o acuzație penală constituie un obstacol de procedură împotriva impunerii de surse fiscale pe baza aceleiași depuneri a informațiilor incorecte. În cazul în care persoana a fost inculpată în februarie 2005 și a fost impusă suplimentare de către Agenția fiscală în aprilie 2005, Curtea Supremă de Administrație a concluzionat că această ultimă decizie a încălcat art. 4 din Protocolul nr. Curtea Administrativă Supremă a examinat de atunci mai multe cereri de deschidere a procedurilor fiscale în care s-au impus suplimente fiscale. Într-o hotărâre din 2 decembrie 2013 (cazurile nos. 5850-13 și 5851-13) a respins petiția, declarând că procedura penală anterioară nu a condus la o inculpare a persoanei, ci la o decizie a procurorului de a întrerupe ancheta preliminară și că, în consecință, nu s-a constatat nicio încălcare a interdicției împotriva dublei proceduri. Într-o hotărâre din 5 iunie 2014 (cazul nos. 1112-14 și 1113-14) a acordat o reapertura, menționând că, în conformitate cu hotărârea Curții Supreme din 16 iulie 2013, reclamantul ar fi avut dreptul de a redeschide procedura penală dacă decizia privind suprataxa fiscală ar fi precedat acuzația și de a constata că situația în cauză, care este invers, nu ar trebui tratată diferit. În consecință, Curtea Supremă Administrativă a redeschis procedura fiscală și a anulat suplimentele fiscale în cauză. Acesta din urmă a fost deja examinată de Curtea Supremă Administrativă ca parte a procedurii fiscale inițiale în decembrie 2010 – înainte de evoluția recentă a jurisprudenței suedeze – și, după aceea, s-a considerat că nu implică încălcarea articolului 4 din Protocolul nr. 31. În hotărârea din 19 iunie 2014 (cazurile nos 7110-13 și 7111-13), Curtea administrativă Supremă a examinat o situație diferită în cazul în care taxele au fost impuse unei persoane prin decizia Agenției Fiscale în mai 2011, susținută de Curtea Administrativă a Județeanului în februarie 2012. În cursul examinării ulterioare la Curtea Administrativă de Apel, persoana în cauză a fost, în cadrul unei proceduri penale separate, inculpată pentru o infracțiune fiscală, dar achitată de o hotărâre a Curții de District în aprilie 2013, care, la scurt timp după ce a dobândit forța juridică. Prin urmare, Curtea Administrativă de Apel, în septembrie 2013, a anulat suplimentele impuse. Curtea Administrativă Supremă a fost de acord cu acest mod de acțiune, menționând că Curtea a instituit în mai multe hotărâri (inclusiv Nykänen c. Finlanda, nr. 11828/11, 20 mai 2014) că, în cazul în care una dintre două seturi de proceduri concomitente devine finală, art. 4 din Protocolul nr. 7 impune suspendarea celuilalt set de proceduri. Hotărârea Curții Supreme de Administrație a fost pronunțată în cadrul procedurilor ordinare care nu au implicat o reluare. În plus, toate hotărârile și hotărârile din acest caz au fost pronunțate după hotărârea Serghei Zolotukhin. 32. În urma modificărilor judiciare de mai sus, Procurorul general (Riksåklagaren) și Autoritatea pentru Crimea Economică (Ekobrotts-mindigheten) au hotărât să examineze toate cazurile fiscale în cazul în care ar putea fi avut loc pedeapse duble în conformitate cu concluziile celor două instanțe supreme. Ori de câte ori s-au îndeplinit condițiile, procurorul ar depune o cerere de deschidere a procedurii penale, cu condiția ca persoana să fie de acord cu acest curs de acțiune și nu ar fi căutat deja o re-deschidere a procedurii. Întreprinderea, care se preconizează că va fi finalizată până la jumătatea lunii martie 2014, trebuia să acopere toate cazurile care se încheie cu o hotărâre, o ordine de pedeapsă sumară (strafföreläggande) sau o decizie de a nu urmări (stalsunderlåtelse) începând cu 10 februarie 2009. La 25 aprilie 2014, ziarul suedez Dagens Nyheter, bazat pe informații furnizate de Autoritatea pentru Crimea Economică, a raportat că aproape de 3.000 de cazuri referitoare la infracțiuni fiscale au fost examinate. Din peste 110 de persoane care îndeplineau condamnare la închisoare, 42 au fost eliberate. Cei care nu au fost eliberați au fost condamnați și pentru alte infracțiuni decât infracțiuni fiscale. Un alt număr de persoane care erau pe cale să înceapă să îndeplinească condamnarea la închisoare nu a trebuit să facă acest lucru. 800 de persoane care și-au îndeplinit deja condamnările au fost întrebate dacă doresc să depună asistență în depunerea cererilor de reluare a procedurilor și, până acum, 541 dintre ele au fost acceptate și 128 de cazuri au fost redeschise. În unele cazuri deschise, condamnările au fost anulate în întregime; în altele, care implică mai multe infracțiuni, procedurile trebuie repetate. 33. Secțiunea 4 din Legea privind compensarea pentru privarea libertății și a altor măsuri coercitive (Lagen om ersättning vid frihetsberövande och andra tvångsåtgärder; 1998:714) prevede că persoana care a efectuat o condamnare la închisoare are dreptul la compensare dacă, în urma unui recurs sau a unei redeschidere a procedurii, este achitată sau conferită o sentință mai puțin severă sau se anulează hotărârea care conține condamnarea. În temeiul articolului 7 din respectiva lege, se acordă compensație pentru costurile, pierderea veniturilor, interferența în activitățile de afaceri și suferința. În mod normal, în conformitate cu practica Cancelarului Justiției, compensarea pentru suferință este stabilită la o rată de 30.000 SEK (aproximativ 3.300 EUR) pentru prima lună, 20.000 SEK (2.200 EUR) pentru fiecare lună suplimentară până la și inclusiv a șasea lună și 15.000 SEK (1.600 EUR) pe lună după aceea. Unele circumstanțe pot duce la o rată mai mare de compensare. Acest lucru este în primul rând cazul în care suspiciunile au implicat o crimă deosebit de gravă sau în cazul în care problema a atras o atenție extensă a mass-media. 34. O acțiune de daune poate fi, de asemenea, bazată pe Legea privind răspunderea Tort (Skadeststandslagen, 1972:207), în conformitate cu capitolul 3, secțiunea 2 din această lege, se acordă compensații pentru daune cauzate de vină sau neglijență de către o autoritate publică. Cererea poate fi depusă la Cancelarul Justiției. Dacă nu este de acord cu decizia Cancelarului, individul are posibilitatea de a aduce o acțiune pentru daune împotriva statului în instanța generală. De asemenea, poate iniția o astfel de procedură directă fără a fi făcut o cerere la Cancelarul. 35. În plus, Curtea Supremă a dezvoltat jurisprudența care prevede că, pentru a asigura repararea victimelor încălcării Convenției, compensarea poate fi acordată fără sprijin direct în legislația suedeză. Pe baza acestei jurisprudențe, Cancelarul Justiției a acordat compensații în multe cazuri în urma cererilor de persoane fizice. Curtea a avut în vedere această dezvoltare și a concluzionat că, în urma hotărârii Curții Supreme din 3 decembrie 2009 (NJA 2009 N 70), există un remediu accesibil și eficace de aplicabilitate generală, capabil de a permite soluționare în ceea ce privește presupusele încălcări ale Convenției (a se vedea, de exemplu, Eriksson c. Suedia, nr. 60437/08, §§ 48-52, 12 aprilie 2012, și Marinkovic c. Suedia (dec.), nr. 43570/10, § 43, 10 decembrie 2013, și – în ceea ce privește evoluția jurisprudenței interne – ultima decizie, §§ 21-31.