AFFAIRE PELTEREAU-VILLENEUVE c. SUISSE

AFFAIRE PELTEREAU-VILLENEUVE c. SUISSE (CtEDO, 2014)

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ PELTEAU-VILLENEUVE c. ELVEȚIA (solicitarea nr. 60101/09) HOTĂRÂREA STRASBURG 28 octombrie 2014 DEFINITIVF 28/01/2015 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Petereau-Villeneuve c. Elveția, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (AII secțiunea), care se află într-o cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Ișel Karakaș, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lummens, Egidijus Kūris, Robert Spano, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune, După ce a intenționat în camera consiliului la 7 octombrie 2014, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptat la această dată de procedură La originea cauzei se află o hotărâre (n 60101/09) îndreptat împotriva Confederației Elvețiane și al cărei resortisant al acestui stat, dl Benoit Pelteau-Villeneuve, a sesizat Curtea la 22 octombrie 2009, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La data de 1 iulie, Tribunalul a emis un aviz cu privire la decizia de inițiere a procedurii, prin care a informat Comisia cu privire la decizia de inițiere a procedurii cu privire la decizia de inițiere a procedurii, în conformitate cu art. 6 alineatul (2) din convenție. În octombrie 2013, cererea a fost comunicată guvernului. La 21 ianuarie 2008, Ministerul Diocesei de Lausanne, Geneva și Fribourg l-a informat pe procurorul general că a fost deschisă o anchetă canonic împotriva reclamantului, preot arhipretru, pentru suspiciunea de abuz sexual. De asemenea, acesta l-a suspendat pe reclamant din funcție. A fost inițiată o procedură împotriva reclamantului de către procurorul general, în special pentru constrângere sexuală, viol și acte de ordin sexual comise asupra persoanelor incapabile de discernământ și rezistență, iar poliția judiciară a primit declarațiile celor două presupuse victime. De asemenea, aceasta a efectuat audierea reclamantului în cursul căreia, în lipsa unui avocat, el a recunoscut faptele înainte de a se retrage două zile mai târziu. Prin Ordonanța din 25 septembrie 2008, procurorul general al cantonului de Geneva a clasat procedura. El a considerat că cel puțin reclamantul a comis, asupra a două persoane, acte de agresiune, dar că, faptele care datează din 1991 și 1992, acțiunea penală a fost prescrisă. În motivarea ordonanței de clasificare, procurorul general a indicat că Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se considere că [reclamantul] a comis cel puțin asupra persoanelor din [victima nr. 1] și [victima nr. 2] acte de abuz al suferinței (...). În consecință, există în mod clar o legătură de subordonare și de dependență, de care [reclamantul] a profitat în mod necugetat pentru a comite actele descrise de victime. Acțiunea penală (...) nu va putea fi aplicată din cauza prescripției, chiar dacă faptele duc la constatarea faptului că o infracțiune a fost comisă asupra victimelor. La ordonanță a fost preluată în presa în care se putea citi că reclamantul a comis și a mărturisit că a comis actele pentru care fusese acuzat. 10. Recurentul apelează la Camera de Acuzare Genevoise, concluzionând la pronunțarea unui refuz și, în subsidiar, la trimiterea cauzei la procurorul general pentru a rezindica o nouă decizie de clasificare care se limitează la a constata că faptele denunțate erau prescrise. 11. Prin ordonanța din 5 noiembrie 2008, camera de acuzare a declarat recursul inadmisibil. Pe scurt, aceasta a considerat că, neinculpat, recurentul nu avea dreptul să solicite un refuz și că aceasta nu avea în plus competența de a da procurorului general instrucțiuni cu privire la redactarea și la motivarea unui ordin de clasificare. 12. Recurentul a formulat o acțiune în materie penală în fața Tribunalului Federal prin care solicita anularea ordonanței atacate ca atare a refuzat să dea curs concluziei sale de a pronunța o nouă decizie de clasificare. 13. printr-o hotărâre din 19 martie 2009, Tribunalul Federal a respins acțiunea reclamantului. Curtea Supremă a ajuns la concluzia că nu a fost, în orice caz, arbitrar decăzută o acțiune care tinde pur și simplu să obțină o motivație diferită față de decizia atacată, fără ca acest lucru să nu aducă o modificare a sistemului acesteia din urmă. În ceea ce privește încălcarea prezumției de nevinovăție a reclamantului, Tribunalul Federal a Procedura deschisă împotriva apelantului a fost clasată pe baza prescripției. Cu toate acestea, constatarea că aceasta din urmă a avut o existență suficientă pentru prevenirea comisiei de declarații care putea fi pedepsită, care ar fi trebuit căutată pentru a stabili care sunt infracțiunile, pentru a determina care erau pedepsele, durata acestora trebuind să fie cunoscută pentru a judeca intervenția prescripției. Ca atare, aceasta arată, la rândul său, că prevenirea abuzului de securitate este suficientă, dar că o clasificare trebuia totuși să fie pronunțată din cauza vechimii lor, decizia atacată nu încalcă așadar garanția invocată. 14. Potrivit Tribunalului Federal, decizia atacată nu conținea nimic care să depășească ceea ce este necesar pentru a justifica motivul clasificării. Din ianuarie 2008 până în decembrie 2012, reclamantul a făcut obiectul unei proceduri canonice. Termenii ordonanței din 25 septembrie 2008 au fost menționați în mai multe acte ale acestei proceduri, printre care și actul de acuzare. La 4 februarie 2011, a fost pronunțată o pedeapsă cu demisie de la statul-cheie împotriva reclamantului. Această condamnare a fost anulată la 13 decembrie. 2012 printr-un decret al congregației căruia îi aparținea recurentul și, printr-o decizie din 13 martie 2013, tribunalul pentru prudești a condamnat Biserica Romano-Catolică de la Geneva să plătească reclamantului o despăgubire pentru eroare morală de 1 franci elvețieni (CHF). II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 16.L. 116 al. 1 din Codul de procedură penală al statului Geneva din 29 septembrie 1977 (CPP/GE), care nu mai este în vigoare de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală al Elveției la 1 ianuarie 2011, dar a fost aplicat în speță prevede că: În cazul în care există un obstacol în calea exercitării acțiunii publice, în cazul în care faptele nu sunt reglementate de o infracțiune sau în cazul în care circumstanțele nu justifică exercitarea acțiunii publice, procurorul general clasază cazul, sub rezerva unor fapte noi sau a unor circumstanțe noi 17. Clasificarea pe baza acestei dispoziții are loc înainte de deschiderea unei inculpări penale, care îi aparține instanței judecătorești. El poate face obiectul unei căi de atac. 18. La art. 198 al. 2 CPP/GE prevede că În cazul unei căi de atac, camera poate returna procedura instanței de judecată, menține clasificarea sau dispune procurorului general să ia rechiziții motivate. Recurentul susține că termenii ordonanței de clasificare a procurorului general și hotărârile instanțelor în cauză au încălcat principiul prezumției de nevinovăție. În ceea ce privește admisibilitatea 20, guvernul afirmă că reclamantul nu mai poate fi considerat ca fiind victimă, din cauza hotărârii de prescripție a acțiunii penale, guvernul afirmă că, recunoscând că a comis faptele care i-au fost reproșate, reclamantul ar fi renunțat la protecția reputației sale. 21. Reclamantul se opune acestor teze. 22. Curtea ia notă de faptul că guvernul nu poate susține în mod valabil că clasificarea urmăririlor penale ar retrage calitatea de victimă a reclamantului, chiar dacă aceasta este tocmai ordonanța de clasificare care se află la originea încălcării menționate. 23. În ceea ce privește eventualele consecințe ale unei avuții, Curtea constată că acesta a fost pronunțat în lipsă a unui avocat, că reclamantul a revenit asupra acestor aspecte la două zile după audiere (a se vedea, printre altele, Imbrioscia c. Elveția, 24 noiembrie 1993, seria A n 275 John Murray c. Regatul Unit, 8 februarie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-I Brennan c. Regatul Unit, n 39846/96, § 45, CEDH 2001-X Salduz Turcia [GC], n 36391/02, § 55, CEDO 2008) și că numai instanța competentă avea dreptul să deducă vina reclamantului. În aceste circumstanțe, nu se poate concluziona nicio consecință a statutului de victimă al reclamantului. 24. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția reținută de către guvernul de absență a statutului de victimă. 25. Curtea constată că Tribunalul nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond Teze ale părților (a) Reclamantul 26. Recurentul susține că ordonanța procurorului constituie o condamnare în măsura în care analizează toate condițiile în care a fost comisă infracțiunea și concluzionează că această infracțiune a fost efectuată în cazurile de mai sus. Procurorul general prezintă faptele ca fiind stabilite fără a se putea începe un proces contradictoriu din cauza prescrierii acțiunii penale. Prin urmare, hotărârea din 25 septembrie 2008 nu s-ar limita la a descrie o stare de suspiciune. 27. Reclamantul susține cu atât mai mult prin refuzul de a modifica sau de a solicita modificarea motivării ordonanței de clasificare, camera de acuzare și-a încălcat, de asemenea, dreptul de a respecta prezumția de nevinovăție. În cele din urmă, Tribunalul Federal ar fi fost de acord cu deciziile luate de procurorul general și de camera de judecată și, prin urmare, ar fi încălcat cerințele de respectare a prezumției de nevinovăție. (b) Guvernul 28. Guvernul susține că motivarea ordonanței din 25 septembrie 2008 nu contravine cerințelor articolului 6 alineatul (2). Acesta afirmă că, în conformitate cu art. 116 al. 1 din Codul de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, prescripția era de natură procedurală și nu se aplica unei achitari. În plus, menționează că o prevenire suficientă a comisiei de judecată pedepsită este o condiție indispensabilă pentru clasificarea unei proceduri penale ca urmare a prescripției. Procurorul general a estimat faptele întemeiate pe declarațiile celor două pretinse victime și pe reclamant și s-ar fi limitat apoi să le califice din punct de vedere juridic fără a se pronunța asupra vinovăției reclamantului și acest lucru ar fi esențial pentru stabilirea pedepselor efectuate. ; durata acestora care trebuie să fie cunoscută pentru judecarea intervenției prescripției. L a ordonanței de clasificare nu ar face decât să descrie o stare de suspiciune. 29. El susține, de asemenea, că nici ordonanța camerei de acuzare, nici hotărârea Tribunalului Federal nu se pronunța asupra vinovăției reclamantului. Aprecierea Curții 30. Curtea amintește că prezumția de nevinovăție consacrată la alineatul (2) din art. 6 figurează printre elementele procesului penal echitabil prevăzut la alineatul (1) (a se vedea Deweer c. Belgia, 27 februarie 1980, § 56, seria A n 35, și Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, § 27, seria A n 62). 31. Aceasta nu este cunoscută dacă o declarație oficială cu privire la un inculpat reflectă sentimentul de vinovăție, în timp ce vinovăția sa nu a fost stabilită în prealabil (a se vedea în special Allenet de Ribemont, 10 februarie 1995, §§ 35-36 Daktaras c. Lituania, nr 4990/98, § 41-42, CEDH 2000 Moullet c. Franța (dec.), nr 27521/04, 13 September 2007). Chiar și în lipsa unei constatări formale, este suficientă o motivație care să sugereze că magistratul îl consideră pe acesta vinovat (a se vedea Daktaras c. Lituania , menționat anterior, ê 41). În plus, o încălcare a prezumției de nevinovăție poate fi adusă nu numai de un judecător sau de un tribunal, ci și de alte autorități publice, inclusiv de procurori (a se vedea Allenet de Ribemont c. Franța (interpretare), 7 august 1996, § 36, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-III, și Daktaras c. Lituania, citată anterior, § 42. Ceea ce este, de asemenea, în joc după încheierea procedurii penale, este reputația de la Õ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, Curtea amintește că trebuie făcută o distincție între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată și cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele violează prezumția de nevinovăție, în timp ce cele două au fost considerate în repetate rânduri ca fiind conforme cu spiritul articolului 6 din convenție (a se vedea Marziano c. Italia , nr. 45313/99, § 31, 28 noiembrie 2002) . Există într-adevăr o diferență fundamentală între faptul de a spune că persoana în cauză este pur și simplu acuzat de comiterea unei infracțiuni și a unei declarații judiciare fără echivoc care, în lipsa unei condamnări definitive, a dus la comiterea infracțiunii în cauză (a se vedea Matijašević c. Serbia , 23037/04, § 48, CEDH 2006-X). 33. În consecință, Curtea trebuie să stabilească dacă, în speță, la sfârșitul procedurii penale pune la îndoială nevinovăția reclamantului, chiar dacă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În acest caz, acuzațiile împotriva reclamantului au fost clasate de procurorul general din cauza prescrierii acțiunii penale. Este adevărat, după cum subliniază guvernul, că calificarea faptelor invocate era necesară pentru a determina care erau pedepsele și, prin urmare, intervenția prescrierii. Cu toate acestea, Curtea ia notă de faptul că: aplicarea articolului 116 al. 1 CPP/GE nu presupune și nici nu impune certitudinea că a fost comisă încălcarea (a se vedea, a contrao Virabyan c. Armenia, citată anterior, § 191). 35. Cu toate acestea, examinarea termenilor în care a fost săvârșită ordonana din 25 noiembrie 2001. Septembrie 2008 a fost redactată fără dubii cu privire la decizia procurorului general cu privire la vinovăția reclamantului. În special, după ce a considerat că faptele au fost stabilite și examinate condițiile de constituire a dreptului de proprietate, procurorul general concluzionează că: Acțiunea penală (...) nu va putea fi aplicată din cauza prescripției, chiar dacă faptele duc la constatarea faptului că o infracțiune a fost comisă asupra victimelor. În plus, folosirea expresiilor superfetaice este adăugată la aceste constatări. Astfel, se face că o infracțiune a fost comisă de către reclamant în cel mai puțin cazul celor două victime. Prin urmare, nu există nicio îndoială că Ordonanța din 25 septembrie 2008 exprimă sentimentul procurorului general de vinovăție al reclamantului și nu se limitează la a descrie o stare de suspiciune, însă, în cazul în care calificarea faptelor pretinse ar fi necesară, nimic din dispozițiile aplicabile nu l-ar obliga pe procurorul general să stabilească realitatea. Procurorul general nu trebuie decât să aleagă termenii care se limitează la a descrie o stare de suspiciune în ceea ce privește vinovăția reclamantului. 36. Atât camera de judecată, cât și Tribunalul Federal au respins acțiunile reclamantului, fără a dezaproba conținutul ordonanței. Deși analizabil conținutul afirmațiilor procurorului general, Tribunalul Federal a considerat că ordonanța nu conținea nimic care depășește ceea ce este necesar pentru a justifica motivul clasificării 37. În plus, conținutul ordonanței din 25 septembrie 2008 a fost preluat în presă și a avut o greutate semnificativă în procedura canonica. Dacă se poate considera că publicul are un interes în a fi informat, un astfel de interes nu avea totuși nevoie de o opinie cu privire la vinovăția reclamantului. Cu toate acestea, nu există nicio îndoială că reputația reclamantului a fost puternic afectată de faptul că ordinul de clasificare a fost făcut public (a se vedea hotărârea Allen Regatul Unit [GC], citată anterior, § 94). 38. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că motivarea ordonanței de clasificare din 25 septembrie 2008, confirmată în esență de camera de judecată și de Tribunalul Federal, a încălcat principiul prezumției de nevinovăție. 39. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (2) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 40. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 349,60 franci elvețieni (CHF), adică aproximativ 115 898,33 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit. Această sumă ar fi reprezentat salariile pe care ar fi trebuit să le atingă între octombrie 2008, după ce procurorul general a luat ordin de clasificare, și iunie 2013, când a putut să ia din nou în considerare reinserția profesională. 42. 393,44 EUR) pentru prejudiciul moral suferit deoarece conținutul ordonanței din 25 septembrie 2008 ar fi responsabil pentru o deteriorare a stării sale de sănătate în măsura în care ar fi cauzat o stare de epuizare fizică și psihică cronică. 43. Guvernul susține că nu există nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și prejudiciul material și moral invocat și invită Curtea să respingă cererea formulată în acest sens de solicitant. 44. Curtea arată că concedierea reclamantului a fost anterioară ordonanței din 25 septembrie 2008 și că procedura canonică se bazează pe o decizie a congregației din care face parte, prin urmare, reclamantul, a unei decizii canonice independente. Prin urmare, și fără a aduce atingere faptului că au existat trimiteri la ordonanță în anumite acte care intră sub incidența procedurii canonice, Curtea nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material invocat și respinge această cerere. În schimb, aceasta consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 EUR pentru prejudiciul moral. Taxa și cheltuielile de judecată 45. Reclamantul solicită, de asemenea, 49 000 CHF (aproximativ 204,72 EUR) pentru cheltuielile și cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne și în fața Curții. El susține că avocatul său a consacrat cazul său 95 de ore. Rata orară în mod obișnuit a unui avocat genevois s-ar ridica la 500 CHF. În acest sens, ar adăuga diverse cheltuieli în valoare de 1 500 CHF. 46. Guvernul consideră că suma de 9 060 CHF ar acoperi toate cheltuielile și cheltuielile aferente procedurii inițiate la nivel național și în fața Curții. 47. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Comisia consideră că cererea reclamantului este exagerată. În speță, având în vedere documentele aflate în posesia sa și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 15 000 EUR în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată și acordul reclamantului. Interese moratorii 48. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume, care urmează să fie convertite în franci elvețieni la rata aplicabilă la data regulamentului) 12 000 EUR (doisprezece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale (ii) 15 000 EUR (cinsprezece mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de către solicitant, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată decât de la data expirării termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 28 octombrie 2014, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Guido Raimondi Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

PELTEREAU-VILLENEUVE c. SUISSE

(Requête n

o

60101/09)

ARRÊT

STRASBOURG

28 octobre 2014

DÉFINITIF

28/01/2015

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Peltereau-Villeneuve c. Suisse,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Guido Raimondi,

président,

Ișıl Karakaș,

Nebojša Vučinić,

Helen Keller,

Paul Lemmens,

Egidijus Kūris,

Robert Spano,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 octobre 2014,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

60101/09) dirigée contre la Confédération suisse et dont un ressortissant de cet État, M.

Benoit

Peltereau-Villeneuve («

le requérant

»), a saisi la Cour le 22

octobre 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le requérant a été représenté par M

e

Barth, avocat à Genève. Le gouvernement suisse («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. F. Schürmann, de l’Office fédéral de justice.

3.

Invoquant l’article 6 § 2 de la Convention, le requérant allègue que les termes employés par le procureur général dans son ordonnance de classement des poursuites pour prescription de l’action pénale ont méconnu son droit au respect de la présomption d’innocence.

4.

Le 1

er

octobre 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Le requérant est né en 1958 et réside à Juvigny-En-Perthois.

6.

Le 21 janvier 2008, l’Official du Diocèse de Lausanne, Genève et Fribourg informa le procureur général qu’une enquête canonique avait été ouverte contre le requérant, curé archiprêtre, pour soupçons d’abus sexuels. Il suspendit également le requérant de ses fonctions.

7.

Une procédure fut ouverte contre le requérant par le procureur général, notamment pour contrainte sexuelle, viol et actes d’ordre sexuel commis sur des personnes incapables de discernement et de résistance. La police judiciaire reçut les témoignages des deux prétendues victimes. Elle procéda également à l’audition du requérant au cours de laquelle, en l’absence d’un avocat, il reconnut les faits avant de se rétracter deux jours plus tard.

8.

Par ordonnance du 25 septembre 2008, le procureur général du canton de Genève classa la procédure. Il considéra que le requérant avait à tout le moins commis, sur deux personnes, des actes d’abus de détresse, mais que, les faits remontant à 1991 et 1992, l’action pénale était prescrite. Dans la motivation de l’ordonnance de classement, le procureur général indiqua que

:

«

Au vu de ce qui précède, il doit être considéré comme établi que [le requérant] a commis à tout le moins sur les personnes de [victime n

o

1] et [victime n

o

2] des actes d’abus de la détresse, (...).

»

«

Il en découle qu’il existait manifestement un lien de subordination et de dépendance, dont [le requérant] a profité de manière éhontée pour commettre les actes décrits par les victimes.

»

«

L’action pénale (...) ne pourra s’exercer en raison de la prescription même si les faits conduisent au constat qu’une infraction a bel et bien été commise sur les victimes.

»

9.

L’ordonnance fut reprise dans la presse où on put lire que le requérant avait commis et avoué avoir commis les actes pour lesquels il avait été poursuivi.

10.

Le requérant recouru à la Chambre d’accusation genevoise, concluant au prononcé d’un non-lieu et, subsidiairement, au renvoi de la cause au procureur général pour qu’il rédige une nouvelle décision de classement se limitant à constater que les faits dénoncés étaient prescrits.

11.

Par ordonnance du 5 novembre 2008, la chambre d’accusation déclara le recours irrecevable. En bref, elle considéra que, n’ayant pas été inculpé, le requérant n’était pas habilité à requérir un non-lieu et qu’elle n’avait au surplus pas la compétence de donner au procureur général des instructions quant à la rédaction et à la motivation d’une ordonnance de classement.

12.

Le requérant forma un recours en matière pénale devant le Tribunal fédéral demandant l’annulation de l’ordonnance attaquée en tant qu’elle refusait de donner suite à sa conclusion tendant à la rédaction d’une nouvelle décision de classement.

13.

Par un arrêt du 19 mars 2009, le Tribunal fédéral rejeta le recours du requérant. La cour suprême conclut qu’il n’était en tous cas pas arbitraire d’écarter un recours qui tend simplement à obtenir une motivation différente de la décision attaquée, sans que cela n’emporte de modification du dispositif de cette dernière. Quant à la violation de la présomption d’innocence alléguée par le requérant, le Tribunal fédéral observa

:

«

La procédure ouverte contre le recourant a été classée à raison de la prescription. Or, le constat de cette dernière impliquait l’existence d’une prévention suffisante de la commission d’actes punissables, dont il y avait lieu de rechercher de quelles infractions ils pouvaient être constitutifs, afin de déterminer quelles étaient les peines encourues, la durée de celles-ci devant être connue pour juger de l’intervention de la prescription. En tant qu’elle relève à son tour que la prévention d’abus de détresse est suffisante, mais qu’un classement devait néanmoins être prononcé en raison de leur ancienneté, la décision attaquée ne viole donc pas la garantie invoquée.

»

14.

Selon le Tribunal fédéral, la décision attaquée ne contenait rien qui aille au-delà de ce qui est nécessaire pour justifier le motif du classement.

15.

De janvier 2008 à décembre 2012, le requérant fit l’objet d’une procédure canonique. Les termes de l’ordonnance du 25 septembre 2008 furent cités dans plusieurs actes de cette procédure dont l’acte d’accusation. Le 4 février 2011, une peine de démission de l’état clérical fut prononcée à l’encontre du requérant. Cette condamnation fut annulée le 13

décembre

2012 par un décret de la congrégation à laquelle appartenait le requérant et, par une décision du 13 mars 2013, le tribunal des prud’hommes condamna l’Église catholique romaine de Genève à verser au requérant une indemnité pour tort moral de 1 franc suisse (CHF).

II.

LE DROIT INTERNE PERTINENT

16.

L’article 116 al. 1 du Code de procédure pénale de l’État de Genève du 29

septembre

1977 (CPP/GE), qui n’est plus en vigueur depuis l’entrée en vigueur du Code de procédure pénale suisse le 1

er

janvier 2011, mais fut appliqué en l’espèce dispose que

:

«

Lorsqu’il existe un obstacle à l’exercice de l’action publique, que les faits ne sont pas constitutifs d’une infraction ou que les circonstances ne justifient pas l’exercice de l’action publique, le procureur général classe l’affaire, sous réserve de faits nouveaux ou de circonstances nouvelles.

»

17.

Le classement fondé sur cette disposition intervient avant l’ouverture d’une instruction pénale, laquelle ressortit au juge d’instruction. Il peut faire l’objet d’un recours à la chambre d’accusation.

18.

L’article 198 al. 2 CPP/GE prévoit que

:

«

En cas de recours, la chambre peut renvoyer la procédure au juge d’instruction, maintenir le classement ou ordonner au procureur général de prendre des réquisitions motivées.

»

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 2 DE LA CONVENTION

19.

Le requérant allègue que les termes de l’ordonnance de classement du procureur général puis les décisions des tribunaux y afférentes ont méconnu le principe de la présomption d’innocence. Il invoque l’article

6

§

2 dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit

:

«

Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.

»

A.

Sur la recevabilité

20.

Le gouvernement allègue que le requérant ne peut plus être considéré comme «

victime

» en raison du prononcé de la prescription de l’action pénale

.

Le gouvernement affirme par ailleurs qu’en avouant avoir commis les faits qui lui étaient reprochés, le requérant aurait renoncé à la protection de sa réputation.

21.

Le requérant s’oppose à ces thèses.

22.

La Cour note que le Gouvernement ne saurait valablement arguer de ce que le classement des poursuites retirerait la qualité de victime du requérant alors même que c’est précisément l’ordonnance de classement qui se trouve à l’origine de la violation alléguée.

23.

Quant aux éventuelles conséquences d’un aveu, la Cour note que celui-ci a été prononcé en l’absence d’un avocat, que le requérant est revenu sur ces propos deux jours après son audition (voir, entre autres,

Imbrioscia

c. Suisse

, 24 novembre 1993, série A n

o

275

;

John Murray c.

Royaume-Uni

, 8 février 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-I

;

Brennan c. Royaume-Uni

, n

o

39846/98, § 45, CEDH 2001-X

;

Salduz

c.

Turquie

[GC], n

o

36391/02, § 55, CEDH 2008) et que seule la juridiction compétente était fondée à en déduire la culpabilité du requérant.

En ces circonstances, on ne saurait conclure à une quelconque conséquence sur le statut de victime du requérant.

24.

Partant, il convient de rejeter l’exception tirée par le Gouvernement de l’absence alléguée de qualité de victime.

25.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

(a)

Le requérant

26.

Le requérant allègue que l’ordonnance du procureur constitue une condamnation en ce qu’elle analyse toutes les conditions de l’infraction d’abus de détresse et conclut que cette infraction était réalisée dans les cas d’espèce. Le procureur général présente les faits comme établis sans qu’un procès contradictoire ait pu être débuté en raison de la prescription de l’action pénale. L’ordonnance du 25 septembre 2008 ne se bornerait donc pas à décrire un état de suspicion.

27.

Le requérant soutient de plus qu’en refusant de modifier ou de solliciter la modification de la motivation de l’ordonnance de classement, la chambre d’accusation a également méconnu son droit au respect de la présomption d’innocence. Enfin, le Tribunal fédéral aurait fait siennes les décisions prises par le procureur général et la chambre d’accusation et aurait ainsi contrevenu aux exigences du respect de la présomption d’innocence.

(b)

Le Gouvernement

28.

Le Gouvernement avance que la motivation de l’ordonnance du 25

septembre 2008 ne contrevient pas aux exigences de l’article 6 § 2. Il affirme qu’en vertu de l’article 116 al. 1 du Code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits, la prescription était de nature procédurale et n’aboutissait pas à un acquittement. En outre, il maintient qu’une prévention suffisante de la commission d’acte punissable est une condition indispensable pour classer une procédure pénale en raison de la prescription. Le procureur général a estimé les faits établis en raison des déclarations des deux prétendues victimes et du requérant et se serait ensuite borné à les qualifier juridiquement sans se prononcer sur la culpabilité du requérant. Cette démarche serait indispensable pour déterminer les peines encourues

; la durée de celles-ci devant être connue pour juger de l’intervention de la prescription. L’ordonnance de classement ne ferait que décrire un état de suspicion.

29.

Il soutient en outre que ni l’ordonnance de la chambre d’accusation, ni l’arrêt du Tribunal fédéral ne s’exprimaient sur la culpabilité du requérant.

2.

Appréciation de la Cour

30.

La Cour rappelle que la présomption d’innocence consacrée par le paragraphe 2 de l’article 6 figure parmi les éléments du procès pénal équitable exigé par le paragraphe 1 (voir

Deweer c. Belgique

, 27

février

1980, § 56, série A n

o

35, et

Minelli c. Suisse

, 25 mars 1983, § 27, série A n

o

62).

31.

Elle se trouve méconnue si une déclaration officielle concernant un prévenu reflète le sentiment qu’il est coupable, alors que sa culpabilité n’a pas été préalablement légalement établie (voir en particulier

Allenet de Ribemont

, 10 février 1995, §§ 35-36

;

Daktaras c. Lituanie

, n

o

42095/98, §§

41-42, CEDH 2000

‑

X

;

Moullet c. France

(déc.), n

o

27521/04, 13

septembre 2007). Il suffit, même en l’absence de constat formel, d’une motivation donnant à penser que le magistrat considère l’intéressé comme coupable (voir

Daktaras c. Lituanie

, précité, §

41). Par ailleurs, une atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge ou d’un tribunal mais aussi d’autres autorités publiques, y compris de procureurs (voir

Allenet de Ribemont c. France

(interprétation), 7 août 1996, § 36,

Recueil des arrêts et décisions

1996-III, et

Daktaras c. Lituanie

, précité, §

42). Ce qui est également en jeu une fois la procédure pénale achevée, c’est la réputation de l’intéressé et la manière dont celui-ci est perçu par le public (voir

Allen c. Royaume-Uni

[GC], n

o

25424/09, § 94, CEDH 2013).

32.

En outre, la Cour rappelle qu’

une distinction doit être faite entre les décisions qui

reflètent le sentiment que la personne concernée est coupable et celles qui se bornent à décrire un état de suspicion. Les premières violent la présomption d’innocence, tandis que les deuxièmes ont été à plusieurs reprises considérées comme conformes à l’esprit de l’article 6 de la Convention (voir

Marziano c. Italie

, n

o

45313/99, § 31, 28 novembre

2002)

. Il y a en effet une différence fondamentale entre le fait de dire que quelqu’un est simplement soupçonné d’avoir commis une infraction pénale et une déclaration judiciaire sans équivoque avançant, en l’absence de condamnation définitive, que l’intéressé a commis l’infraction en question (voir

Matijašević c. Serbie

, n

o

23037/04, § 48, CEDH 2006-X).

33.

Par conséquent, la Cour doit déterminer si, en l’espèce, l’issue de la procédure pénale met en doute l’innocence du requérant alors même qu’il n’a pas été déclaré coupable (voir

Virabyan c. Arménie

, n

o

40094/05, § 187, 2 octobre 2012).

34.

En l’espèce, les poursuites contre le requérant ont été classées par le procureur général en raison de la prescription de l’action pénale. Il est vrai, comme le souligne le Gouvernement, que la qualification des faits allégués était nécessaire afin de déterminer quelles étaient les peines encourues et donc l’intervention de la prescription. La Cour note toutefois que l’application de l’article 116 al. 1 CPP/GE ne présuppose ni n’exige la certitude que l’infraction a été commise (voir,

a contrario

,

Virabyan c.

Arménie

, précité, § 191).

35.

Pour autant, l’examen des termes en lesquels l’ordonnance du 25

septembre 2008 a été rédigée ne laisse aucun doute sur l’opinion du procureur général quant à la culpabilité du requérant. En particulier, après avoir estimé que les faits été établis et examiné les conditions de constitution de l’infraction, le procureur général conclut que «

l’action pénale (...) ne pourra s’exercer en raison de la prescription même si les faits conduisent au constat qu’une infraction a bel et bien été commise sur les victimes

». En outre, l’emploi d’expressions superfétatoires vient ajouter à ces constatations. Ainsi en va-t-il de la «

manière éhontée

» dont le requérant aurait commis l’infraction «

à tout le moins

» sur les deux prétendues victimes. Par conséquent, il ne fait aucun doute que l’ordonnance du 25 septembre 2008 exprime le sentiment du procureur général sur la culpabilité du requérant et ne se borne pas à décrire un état de suspicion. Or, si la qualification des faits allégués était nécessaire, rien dans les dispositions applicables n’obligeait le procureur général à en établir la réalité. Il ne tenait qu’au procureur général de choisir des termes se bornant à décrire un état de suspicion quant à culpabilité du requérant.

36.

La chambre d’accusation et le Tribunal fédéral ont tous deux rejeté les recours du requérant sans désapprouver le contenu de l’ordonnance. Bien qu’aillant analysé la teneur des propos du procureur général, le Tribunal fédéral a considéré que l’ordonnance ne contenait «

rien qui aille au-delà de ce qui est nécessaire à justifier le motif du classement

».

37.

En outre, le contenu de l’ordonnance du 25 septembre 2008 a été repris dans la presse et a eu un poids important dans la procédure canonique. S’il peut être considéré que le public a un intérêt à être informé, un tel intérêt ne nécessitait pas pour autant d’émettre une quelconque opinion quant à la culpabilité du requérant. Or, il ne fait pas de doute que la réputation du requérant a été lourdement affectée par le fait que l’ordonnance de classement a été rendue publique (voir l’arrêt

Allen

c.

Royaume-Uni

[GC], précité, § 94).

38.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la motivation de l’ordonnance de classement du 25 septembre 2008, confirmée en substance par la chambre d’accusation et le Tribunal fédéral, a méconnu le principe de la présomption d’innocence.

39.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

40.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

41.

Le requérant réclame 141

349,60 francs suisses (CHF), soit environ

115

898,33 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il aurait subi. Cette somme représenterait les salaires qu’il aurait dû toucher entre octobre 2008, après que le procureur général a pris l’ordonnance de classement, et juin 2013, lorsqu’il put à nouveau envisager une réinsertion professionnelle.

42.

Il réclame également 20 000 CHF (soit environ 16

393,44 EUR) au titre du dommage moral subi du fait que le contenu de l’ordonnance du 25

septembre 2008 serait responsable d’une dégradation de son état de santé en ce qu’elle aurait causé un état d’épuisement physique et psychique chronique.

43.

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas de lien de causalité entre la violation alléguée et le préjudice matériel et moral invoqué et invite la Cour à rejeter la demande faite à ce titre par le requérant.

44.

La Cour relève que le licenciement du requérant était antérieur à l’ordonnance du 25 septembre 2008 et que la procédure canonique dérive d’une décision de la congrégation dont relevait le requérant donc, d’une décision canonique indépendante. Par conséquent, et nonobstant le fait qu’il y a eu des références à l’ordonnance dans certains actes relevant de la procédure canonique, la Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12

000

EUR au titre du préjudice moral.

B.

Frais et dépens

45.

Le requérant demande également 49

000 CHF (soit environ

40

204,72 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour. Il soutient que son avocat a consacré à son affaire 95 heures. Le taux horaire habituel d’un avocat genevois s’élèverait à 500 CHF. À cela s’ajouterait des frais divers s’élevant à 1

500

CHF.

46.

Le Gouvernement estime que la somme de 9 060 CHF couvrirait l’ensemble des frais et dépens pour la procédure engagée sur le plan national et devant la Cour.

47.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Elle considère comme exagérée la demande du requérant. En l’espèce, et compte tenu des documents en sa possession et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 15 000 EUR au titre des frais et dépens et l’accorde au requérant.

C.

Intérêts moratoires

48.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention

;

3.

Dit

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44

§

2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en francs suisses au taux applicable à la date du règlement)

:

i)

12 000 EUR (douze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral

;

ii)

15 000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

28 octobre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Stanley Naismith

Guido Raimondi

Greffier

Président