AFFAIRE MEHMET FİDAN c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 64969/10) îndreptată împotriva Republicii Turcia și prin care un cetățean al acestui stat, d-l Mehmet Fidan („reclamantul"), a sesizat Curtea la 20 octombrie 2010 în virtutea articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de d-na V. Vesek, avocat în Șırnak. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

La 22 martie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

La 14 februarie 2009, la ora 12, a fost arestat în timp ce participa la o manifestație în Șırnak, apoi a fost plasat în arest la dispoziție de forțele de securitate.

În momentul arestării, reclamantul era în posesia unui catapult și a patruzeci și unu de bile pe care le folosea ca arme.

Făcea parte dintr-un grup de simpatizanți ai PKK care plasase barnade pe drum, incendiase anvelope și aruncased pietre și cocktail-uri Molotov asupra forțelor de securitate.

Un proces-verbal de incident și arestare a fost întocmit în aceeași zi; a fost semnat de polițiștii precum și de reclamant.

În el se menționase că reclamantul încercase să fugă, dar fusese arestat.

Nu se notase că interessatul opusese rezistență în momentul arestării.

Tot pe 14 februarie 2009, la ora 12.26, reclamantul a fost transferat la spitalul public din İdil pentru întocmirea unui raport medical de inițiere a arestului la dispoziție. Concluziile acestui raport întocmit de doctorul M.E. pot fi rezumate după cum urmează: „Examinarea fizică a pacientului arată că acesta este conștient și cooperant și se orientează bine. Sensibilitate pe omoplatul stâng al pacientului. Răni pe ambii cotezi. Răni pe partea stângă a gâtului. Nici o altă urmă de lovituri sau răniri nu a fost observată. Leziunile prezente sunt de natură să fie tratate prin simplă intervenție medicală."

Raportul nu menționase care erau durerile pacientului.

La 15 februarie 2009, reclamantul a suferit două noi examinări medicale la spitalul public din İdil.

Raportul medical nr. 109 întocmit în aceeași zi de doctorul A.K. poate fi rezumat după cum urmează în părțile sale relevante pentru cauza de față: „Răni în jurul cotului drept. Edem dureros pe omoplatul stâng. Pacientul se plânge de pierdere auditivă. Perforație a timpanului drept. Tulburările în cauză sunt de natură să fie tratate prin simplă intervenție medicală."

Raportul medical nr. 112 întocmit în aceeași dată de doctorul A.K. preciza că examinarea medicală a pacientului nu relevase nici o urmă de lovituri, de înroșire sau de ecchimoză pe urechea reclamantului. De asemenea, se notase că raportul medical anterior nu conținea informații detaliate privind examinarea clinică a urechii pacientului din cauza supraîncărcării serviciului de urgență la momentul consultației.

În declarațiile sale din 15 februarie 2009 înaintea procuraturii din İdil („procuratura"), reclamantul a declarat că polițiștii i-au dat pumni în momentul arestării: se plângea în special că a primit lovituri în urechea dreaptă, care i-ar fi cauzat tulburări auditive. Avocatul reclamantului a cerut procurorului să-și permită clientului să consulte un oto-rino-laringolog. Cererea sa nu a fost aprobată.

În aceeași zi, asistat de avocatul său, reclamantul a fost audiat de judecătorul tribunalului penal de primă instanță din İdil. Se plânse în special că a primit lovituri în urechea dreaptă în momentul arestării, care ar fi avut ca rezultat o scădere a auzului său.

Judecătorul a ordonat plasarea în arest preventiv a reclamantului pe motiv că era acuzat de a fi membru al unei organizații teroriste înarmate și de a face propagandă pentru aceasta.

La 23 februarie 2009, reclamantul a depus plângere înaintea procuraturii împotriva polițiștilor și medicului A.K., care redactase rapoartele medicale din 15 februarie 2009, respectiv pentru tratament abuziv și pentru abuz de putere.

Procurorul general a deschis o anchetă penală.

În cadrul acestei anchete, l-a audiat pe doctorul A.K. care a declarat următoarele: „Lucrez ca medic la spitalul public din İdil. Pacientul d-l Mehmet Fidan se plânguse de o scădere a auzului. L-am examinat și am constatat o perforație a timpanului la nivelul urechii sale drepte. Perforația timpanului poate fi cauzată de o infecție avansată sau de un traumatism. Nu am observat nici o leziune, nici urmă de lovituri sau violență în regiunea auriculară. În acest spital, nu există oto-rino-laringolog. Darul meu este să efectuez o consultație generală și nu un bilanț de sănătate aprofundat. Apropiații acestui pacient m-au amenințat. Cu toate acestea, am întocmit un raport medical în mod obiectiv."

Mărturia doctorului M.E., care redactase raportul medical din 14 februarie 2009, a fost colectată. Pasajele relevante pentru cauza de față din această mărtură se citesc după cum urmează: „Pacientul d-l Mehmet Fidan s-a plânit de o durere în ureche. La examinare, nu am observat nici urmă de lovituri sau violență. Examinarea noastră medicală rămâne superficială. Permite doar să se stabilească lovituri și răniri. Am estimat că problema la urechea pacientului era veche și că trebuia o examinare mai aprofundă de către un specialist. Din această cauză, nu am menționat-o în raportul meu."

La 27 ianuarie 2010, institutul medico-legal a emis, la cererea procuraturii, un raport privind starea de sănătate a reclamantului. Acest raport se poate citi după cum urmează: „Controlul medical al pacientului a fost efectuat de comisia noastră pe 11 ianuarie 2010. [Pacientul] spune că a fost lovit violent de forțele de ordine în momentul arestării. În special, ar fi primit o palma în ureche și ar fi fost tras pe pământ. Spune că de acum are teamă de polițiști și a făcut coșmaruri pentru o vreme după ce a fost bătut (...) Crede că a fost plasat în arest preventiv pe nedrept. Incapacitatea de a-și ajuta frații și surorile îl face depresiv. Examinarea oto-rino-laringologică arată că timpanul drept a fost tratat prin plasarea unui timpan artificial și că nu mai există pierdere auditivă (...) În măsura în care caracteristicile dimensionale ale perforației nu sunt menționate în rapoartele medicale anterioare, și în abența precizării dacă perforația era însoțită sau nu de scurgere de sânge, nu este posibil din punct de vedere medical să se spună dacă rănirea urechii d-lui Mehmet Fidan era într-adevăr rezultatul loviturilor care i-au fost infligite [acestuia] după cum el susține, sau dacă era o rănire veche datând de dinaintea arestării sale. Concluzie: (...) Perforația timpanului drept nu a pus în pericol viața pacientului. [Consecințele sale] asupra pacientului nu erau de natură să [permită tratament] printr-o simplă intervenție medicală (...)"

La 12 martie 2010, procurorul a emis o ordonanță de clasare privind medicul A.K. pentru insuficiență de probe. A notat că nu fusese posibil să se determine de când datează rănirea urechii reclamantului.

Reclamantul a făcut opoziție la această ordonanță de clasare prin intermediul avocatului său. Susținea în special că, chiar dacă depusese plângere nu doar împotriva medicului, ci și împotriva polițiștilor responsabili de arestul la dispoziție, procuratura nu fuseră condus o anchetă pentru a determina responsabilitatea polițiștilor.

La 13 aprilie 2010, instanța de apel a respins opoziția, considerând că decizia atacată era în conformitate atât cu regulile procedurale, cât și cu dispozițiile legislative. Nu s-a pronunțat asupra responsabilității polițiștilor puși în cauză de reclamant.

La 21 aprilie 2010, această decizie a fost notificată avocatului reclamantului. ÎN DREPT I.

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul denunță ineficiența anchetei conduse împotriva polițiștilor, reprochând autorităților care au condus ancheta o lipsă de independență. Sub aceelași unghi de vedere, se plânge de asemenea de absența motivării ordinanței de clasare a procuraturii și de lipsa identificării polițiștilor responsabili de arestarea și arestul la dispoziție.

Guvernul contrazice acuzațiile și pozițiile reclamantului.

Ținând seama de formularea greșelilor reclamantului, Curtea consideră că ar fi potrivit să examineze cererea doar sub unghiul articolului 3 din Convenție. Această prevedere este redactată în felul următor: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante." A. Asupra admisibilității

Guvernul nu ridică nici o excepție de inadmisibilitate.

Constatând că cererea nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Asupra fondului

Reclamantul se plânge în esență de o violare a articolului 3 din Convenție atât în aspectul său material, cât și în aspectul său procedural.

Guvernul susține că, cu excepția rănării urechii reclamantului, alte răniri infligite acestuia erau minime și nu atingeau pragul minim de gravitate cerut pentru a cădea sub aplicarea articolului 3 din Convenție.

Observă că reclamantul a fost arestat de forțele de ordine în posesia unui catapult pe care îl folosea ca armă împotriva acestor forțe în timp ce încerca să fugă.

De asemenea, este de opinie că este cu totul posibil să se conceapă că rănile în cauză ar fi putut fi infligite de orice agresor în fugă și, mai mult, în cursul unei arestări de poliție.

Privind leziunea la urechea reclamantului, Guvernul consideră că ar fi probabil cauzată de o infecție apărută înainte de data evenimentelor litigioase. În acest sens, precizează că rapoartele medicale nu au găsit nici urmă de lovituri sau violență pe urechea reclamantului.

Privind ancheta desfășurată la nivel național, susține că autoritățile au reacționat rapid și efectiv la acuzațiile reclamantului: autorităților respective ar fi condus o anchetă în conformitate cu dispozițiile naționale și cu cerințele articolului 3 din Convenție prin colectarea tuturor probelor și aplicarea tuturor garanțiilor procedurale.

Curtea amintește că, atunci când un individ susține în mod defensabil că a suferit, din partea poliției sau a altor servicii comparabile ale statului, un tratament contrare articolului 3 din Convenție, această prevedere, combinată cu datorită generală impusă statului de art. 1 al Convenției de a „recunoaște oricărei persoane care se află sub [sua] jurisdicție drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție", cere, prin implicare, să existe o anchetă oficială efectivă (Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, §§ 102-103, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1998-VIII, Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96 și 57834/00, §§ 134-137, CEDH 2004-IV, Abdülsamet Yaman c. Turcia, nr. 32446/96, § 54, 2 noiembrie 2004, Khachiev și Akaïeva c. Rusia, nr. 57942/00 și 57945/00, § 177, 24 februarie 2005 și Menecheva c. Rusia, nr. 59261/00, § 67, CEDH 2006-III).

Deschiderea promptă a unei anchete și conducerea diligentă a acesteia sunt într-adevăr capitală pentru a menține încrederea publicului și aderența acestuia la statul de drept și pentru a preveni orice apariție de toleranță a actelor ilegale sau de conivență în perpetrarea lor (Necati Yılmaz c. Turcia, nr. 15380/09, § 61, 12 februarie 2013, și Nurgül Doğan c. Turcia, nr. 72194/01, § 61, 8 iulie 2008).

În cauza de față, Curtea observă mai întâi că, conform procesului-verbal de incident întocmit pe 14 februarie 2009, reclamantul a fost arestat în aceeași zi la ora 12 de forțele de ordine. Observă că nimic nu indică în acest document că interessatul a avut o conduită care să justifice într-un fel folosirea forței împotriva lui. Procesul-verbal nu indica în special nici o rezistență la arestare (§10 mai sus).

Observă apoi că reclamantul a fost examinat de medici după arestare și că s-a plânge de lovituri: rapoartele medicale întocmite menționează într-adevăr existența unor răniri corespunzând acuzațiilor reclamantului. Aceste răniri ating pragul minim de gravitate cerut pentru a intra în domeniul de aplicare a articolului 3 din Convenție. Este deci sarcina Guvernului să furnizeze o explicație plauzibilă că rănile reclamantului aveau o origine alta decât tratamentul suferit de acesta în momentul arestării (Salman c. Turcia [Marea Cameră], nr. 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII).

Ținând seama de carențele din dosarul anchetei privind natura sau gradul forței utilizate în momentul arestării reclamantului, Curtea consideră că Guvernul nu poate fi considerat ca având furnizat o explicație plauzibilă asupra originii acestor răniri.

Într-adevăr, privind în special leziunea urechii interessatului, observă că rapoartele medicale nu au fost întocmite în bună și debita formă, ceea ce a fost de altfel evidențiat de institutul medico-legal (§23 mai sus): medicii nu au menționat caracteristicile dimensionale ale perforației și nu au precizat dacă aceasta era însoțită sau nu de scurgere de sânge; devenise deci imposibil să se determine unsprezece luni mai târziu originea exactă a acestei răniri a urechii.

Curtea observă de asemenea că procuratura nu a realizat nici un act de investigație privind acțiunile forțelor de securitate care au arestat reclamantul și că polițiștii implicați în evenimente nu au fost nici măcar identificați.

În plus, Curtea observă că procurorul general însărcinat cu examinarea plângerii reclamantului nu a auzit niciodată pe interessatul, în timp ce acesta ar fi putut furniza versiunea sa a faptelor. Or, în acest sens, trebuie amintit că, atunci când evenimentele în cauză, în totalitate sau pentru o parte considerabilă, sunt cunoscute exclusiv de autorități – ca în cazul persoanelor aflate sub controlul lor –, povestirea plângătorilor constituie un element fundamental pentru a determina cauzele rănilor constatate. Astfel, autoritățile de anchetă pot verifica veridicitatea acuzațiilor de tratament abuziv comparând conținutul dovezilor documentare medicale, cât despre urmare constatate, cu povestirea care se face din ele de plângători (Altay c. Turcia, nr. 22279/93, 22279/93, § 55, 22 mai 2001).

Or, în circumstanțe similare celor din cauza de față, autoritățile naționale trebuiau să ia toate măsurile pozitive necesare pentru a acționa cu suficientă prontitudine și diligență rezonabilă, în așa fel încât autorii tratamentelor contrare articolului 3 din Convenție să nu se bucure de o cvasi-impunitate.

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că în cauza de față absența promptitudinii și diligența în conducerea anchetei a avut ca rezultat acordarea unei cvasi-impunități agenților forțelor de securitate implicați în evenimente, autori presupuși ai actelor de violență împotriva reclamantului, și a a făcut ineficace plângerea penală a acestuia.

Prin urmare, a existat violare a articolului 3 din Convenție. II.

Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacție echitabilă în termenul care îi era acordat. Prin urmare, Curtea consideră că nu e cazul să-i acorde o sumă în această privință. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat violare a articolului 3 din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 16 decembrie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului Curții. Stanley Naismith Guido Raimondi Grefier Președinte La această hotărâre se găsește anexată, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei separate a judecătorilor P. Lemmens și J.F. Kjølbro. G.R.A. S.H.N.

Le requérant a été représenté par M e V. Vesek, avocat à Șırnak. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le 22 mars 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT

Le 14 février 2009, à 12 heures, il fut arrêté lors d’une manifestation à Șırnak, puis placé en garde à vue par les forces de sécurité.

Lors de son arrestation, le requérant était en possession d’un lance-pierre et de quarante et une billes qu’il utilisait comme armes.

Il faisait partie d’un groupe de sympathisants du PKK qui avait placé des barricades sur la route, brûlé des pneus et lancé des pierres ainsi que des cocktails Molotov sur les forces de sécurité.

Un procès-verbal d’incident et d’arrestation fut dressé le même jour ; il fut signé par les policiers ainsi que par le requérant.

Il y était mentionné que le requérant avait tenté de s’enfuir mais qu’il avait été arrêté.

Il n’y était pas noté que l’intéressé avait opposé de la résistance lors de son arrestation.

Toujours le 14 février 2009, à 12 h 26, le requérant fut transféré à l’hôpital public d’İdil pour l’établissement d’un rapport médical de début de garde à vue. Les conclusions de ce rapport établi par le docteur M.E. peuvent se résumer comme suit : « Le contrôle physique du patient révèle que celui-ci est conscient [et] coopératif et [qu’il arrive à bien s’orienter]. Sensibilité de l’omoplate gauche du patient. Écorchures aux deux coudes. Écorchure sur la partie gauche du cou. Aucune autre [trace de] coups ou blessure n’a été observée. Les présentes lésions sont de nature à être traitées par simple intervention médicale. »

Le rapport ne mentionnait pas quelles étaient les doléances du patient.

Le 15 février 2009, le requérant subit deux nouveaux examens médicaux à l’hôpital public d’İdil.

Le rapport médical n o 109 établi le même jour par le docteur A.K. peut se résumer comme suit en ses parties pertinentes en l’espèce : « Écorchure autour du coude droit. Œdème douloureux sur l’omoplate gauche. Le patient se plaint d’une perte auditive. Perforation du tympan droit. Les troubles concernés sont de nature à être traités par simple intervention médicale. »

Le rapport médical n o 112 établi à la même date par le docteur A.K. précisait que l’examen médical du patient n’avait révélé aucune trace de coups, de rougeurs ou d’ecchymoses sur l’oreille du requérant. Il était également noté que le précédent rapport médical ne comportait pas d’informations détaillées relatives à l’examen clinique de l’oreille du patient en raison de la surcharge de travail dans le service des urgences lors de la consultation.

Dans ses dépositions du 15 février 2009 devant le parquet d’İdil (« le parquet »), le requérant déclara que les policiers lui avaient porté des coups lors de son arrestation : il se plaignait notamment d’avoir reçu des coups à l’oreille droite, lesquels lui auraient causé des troubles de l’audition. L’avocat du requérant demanda au procureur de permettre à son client de consulter un oto-rhino-laryngologiste. Sa demande ne fut pas accueillie favorablement.

Le même jour, assisté de son avocat, le requérant fut entendu par le juge du tribunal d’instance pénal d’İdil. Il se plaignit notamment d’avoir reçu des coups à l’oreille droite lors de son arrestation, qui auraient eu pour conséquence une baisse de son audition.

Le juge ordonna le placement en détention provisoire du requérant au motif qu’il était accusé d’être membre d’une organisation terroriste armée et de faire la propagande de celle-ci.

Le 23 février 2009, le requérant porta plainte devant le parquet à l’encontre des policiers et du médecin A.K., qui avait rédigé les rapports médicaux du 15 février 2009, respectivement pour mauvais traitements et pour abus de fonction.

Le procureur de la République ouvrit une enquête pénale.

Dans le cadre de cette enquête, il entendit le docteur A.K. qui déclara ce qui suit : « Je travaille en tant que médecin à l’hôpital public d’İdil. Le patient M. Mehmet Fidan s’était plaint d’une baisse d’audition. Je l’ai examiné et [j’ai] constaté une perforation tympanique au niveau de son oreille droite. La perforation du tympan peut être due à une infection avancée ou à un traumatisme. Je n’ai pas remarqué de lésion, de trace de coups ou de violence dans la région auriculaire. Dans cet hôpital, il n’y a pas d’oto-rhino-laryngologiste. Mon devoir est d’effectuer une consultation générale et non de faire un bilan de santé approfondi. Les proches de ce patient m’ont menacé. Malgré cela, j’ai établi un rapport médical de manière objective. »

Le témoignage du docteur M.E., qui avait rédigé le rapport médical du 14 février 2009, fut recueilli. Les passages pertinents en l’espèce de cette déposition se lisent comme suit : « Le patient M. Mehmet Fidan s’est plaint d’une douleur à l’oreille. À l’examen, je n’ai pas remarqué de trace de coups ou de violence. Notre examen médical reste superficiel. Il permet juste d’établir [l’existence de] coups et blessures. J’ai estimé que le problème à l’oreille [du patient] était ancien et qu’il fallait un examen plus approfondi par un spécialiste. C’est pour cela que je n’en ai pas parlé dans mon rapport ».

Le 27 janvier 2010, l’institut médicolégal délivra, à la demande du parquet, un rapport relatif à l’état de santé du requérant. Ce rapport peut se lire comme suit : « Le contrôle médical du patient a été effectué par notre commission le 11 janvier 2010. [Le patient] dit avoir été violemment battu par les forces de l’ordre lors de son arrestation. Il aurait notamment reçu une gifle à l’oreille et aurait été traîné par terre. Il dit avoir désormais peur des policiers et avoir fait des cauchemars pendant quelque temps après avoir été battu (...) Il estime avoir été placé en détention provisoire à tort. Le fait de ne pas pouvoir aider ses frères et sœurs le rend dépressif. L’examen oto-rhino-laryngologique montre que le tympan droit a été traité par la mise en place d’un tympan artificiel et qu’il n’y a plus de perte auditive (...) Dans la mesure où les caractéristiques dimensionnelles de la perforation ne sont pas mentionnées dans les précédents rapports médicaux, et en l’absence de précision sur la question de savoir si oui ou non la perforation était accompagnée d’un écoulement de sang, il n’est pas médicalement possible de dire si la blessure à l’oreille de M. Mehmet Fidan était bien le résultat de coups qui avaient été infligés [à ce dernier] comme il le prétend ou s’il s’agissait d’une ancienne blessure datant d’avant son arrestation. Conclusion : (...) La perforation du tympan droit n’a pas engagé le pronostic vital du patient. [Ses conséquences] sur le patient n’étaient pas de nature à [permettre un traitement] par une simple intervention médicale (...) »

Le 12 mars 2010, le procureur rendit une ordonnance de non-lieu concernant le médecin A.K. pour insuffisance de preuves. Il nota qu’il n’avait pas été possible de déterminer de quand datait la blessure à l’oreille du requérant.

Le requérant fit opposition contre cette ordonnance de non-lieu par l’intermédiaire de son avocat. Il alléguait notamment que, alors même qu’il avait porté plainte non seulement contre ledit médecin mais également contre les policiers responsables de sa garde à vue, le parquet n’avait pas mené d’enquête pour déterminer la responsabilité des policiers.

Le 13 avril 2010, la cour d’assises rejeta l’opposition, estimant que la décision attaquée était conforme tant aux règles procédurales qu’aux dispositions législatives. Elle ne se prononça pas sur la responsabilité des policiers mis en cause par le requérant.

Le 21 avril 2010, cette décision fut notifiée à l’avocat du requérant. EN DROIT I.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant dénonce l’ineffectivité de l’enquête menée à l’encontre des policiers, reprochant aux autorités ayant mené l’enquête un manque d’indépendance. Sous l’angle du même article, il se plaint en outre de l’absence de motivation de l’ordonnance de non-lieu du parquet et de l’absence d’identification des policiers responsables de son arrestation et de sa garde à vue.

Le Gouvernement conteste les allégations et thèses du requérant.

Eu égard à la formulation des griefs du requérant, la Cour estime qu’il convient d’examiner la requête uniquement sous l’angle de l’article 3 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement ne soulève aucune exception d’irrecevabilité.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant se plaint en substance d’une violation de l’article 3 de la Convention tant en son volet matériel qu’en son volet procédural.

Le Gouvernement soutient que, à l’exception de la blessure à l’oreille du requérant, les autres blessures infligées à ce dernier étaient minimes et n’atteignaient pas le seuil de gravité requis pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention.

Il fait remarquer que le requérant a été arrêté par les forces de l’ordre en possession d’un lance-pierre dont il se servait comme arme contre lesdites forces alors qu’il tentait de s’enfuir.

De plus, il est d’avis qu’il est tout à fait possible de concevoir que les blessures en question auraient pu être infligées à n’importe quel agresseur en fuite et, qui plus est, au cours d’une arrestation policière.

S’agissant de la lésion à l’oreille du requérant, le Gouvernement estime qu’elle serait probablement due à une infection survenue avant la date des évènements litigieux. À cet égard, il précise que les rapports médicaux n’ont relevé aucune trace de coups ou de violence sur l’oreille du requérant.

En ce qui concerne l’enquête menée en droit interne, il affirme que les autorités ont réagi de façon rapide et effective aux allégations du requérant : lesdites autorités auraient mené une enquête conforme aux dispositions nationales et aux exigences de l’article 3 de la Convention en recueillant toutes les preuves et en mettant en application toutes les garanties procédurales.

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d’autres services comparables de l’État, un traitement contraire à l’article 3 de la Convention, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’État par l’article 1 de la Convention de « reconnaître à toute personne relevant de [sa] juridiction les droits et libertés définis (...) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, §§ 102 ‑ 103, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, §§ 134-137, CEDH 2004 ‑ IV, Abdülsamet Yaman c. Turquie , n o 32446/96, § 54, 2 novembre 2004, Khachiev et Akaïeva c. Russie, n os 57942/00 et 57945/00, § 177, 24 février 2005 et Menecheva c. Russie , n o 59261/00, § 67, CEDH 2006 ‑ III).

La prompte ouverture d’une enquête et la conduite diligente de celle-ci sont en effet capitales pour maintenir la confiance du public et son adhésion à l’État de droit et pour prévenir toute apparence de tolérance d’actes illégaux ou de collusion dans leur perpétration ( Necati Yılmaz c. Turquie , n o 15380/09, § 61, 12 février 2013, et Nurgül Doğan c. Turquie , n o 72194/01, § 61, 8 juillet 2008).

En l’espèce, la Cour observe d’abord que, selon le procès-verbal d’incident établi le 14 février 2009, le requérant a été arrêté le même jour à 12 heures par les forces de l’ordre. Elle note que rien n’indique dans ce document que l’intéressé ait eu un comportement ayant justifié d’une quelconque façon le recours à la force contre lui. Le procès-verbal n’indiquait notamment aucune résistance à l’arrestation (paragraphe 10 ci-dessus).

Elle relève ensuite que le requérant a été examiné par des médecins après son arrestation et qu’il s’est plaint auprès d’eux d’avoir reçu des coups : les rapports médicaux établis mentionnent effectivement l’existence de certaines blessures correspondant aux allégations du requérant. Ces blessures atteignent le seuil minimum de gravité requis pour entrer dans le champ d’application de l’article 3 de la Convention. Il appartient dès lors au Gouvernement de fournir une explication plausible que les blessures du requérant avaient une origine autre que les traitements subis par celui-ci lors de son arrestation ( Salman c. Turquie [GC], n o 21986/93, § 100, CEDH 2000-VII).

Compte tenu des carences du dossier d’enquête sur la nature ou le degré de la force employée lors de l’arrestation du requérant, la Cour estime que le Gouvernement ne saurait passer pour avoir fourni une explication plausible sur l’origine de ces blessures.

En effet, s’agissant notamment de la lésion à l’oreille de l’intéressé, elle note que les rapports médicaux n’ont pas été établis en bonne et due forme, ce qui a d’ailleurs été souligné par l’institut médicolégal (paragraphe 23 ci-dessus) : les médecins n’ont pas mentionné les caractéristiques dimensionnelles de la perforation et ils n’ont pas précisé si celle-ci était accompagnée ou non d’un écoulement de sang ; il était dès lors devenu impossible de déterminer onze mois après l’origine exacte de cette lésion à l’oreille.

La Cour observe par ailleurs que le parquet n’a réalisé aucun acte d’investigation sur les agissements des forces de sécurité qui ont arrêté le requérant et que les policiers impliqués dans les évènements n’ont même pas été identifiés.

En outre, la Cour note que le procureur de la République chargé d’examiner la plainte du requérant n’a jamais entendu l’intéressé, alors que celui-ci aurait pu fournir sa version des faits. Or, à cet égard, il convient de rappeler que, lorsque les évènements en cause, dans leur totalité ou pour une large part, sont connus exclusivement des autorités – comme dans le cas des personnes soumises à leur contrôle –, le récit des plaignants constitue un élément fondamental pour déterminer les causes des blessures constatées. Ainsi, les autorités d’enquête peuvent vérifier la véracité des allégations de mauvais traitements en comparant le contenu des preuves documentaires médicales, quant aux séquelles constatées, avec le récit qui en est fait par les plaignants ( Altay c. Turquie , n o 22279/93, 22279/93, § 55, 22 mai 2001).

Or, dans des circonstances similaires à celles de la présente espèce, les autorités nationales devaient prendre toutes les mesures positives nécessaires pour agir avec une promptitude suffisante et une diligence raisonnable, de sorte que les auteurs de traitements contraires à l’article 3 de la Convention ne jouissent pas d’une quasi-impunité.

A la lumière de ce qui précède, la Cour considère qu’en l’espèce l’absence de promptitude et de diligence dans la conduite de l’enquête a eu pour conséquence d’accorder une quasi-impunité aux agents des forces de sécurité impliqués dans les évènements, auteurs présumés d’actes de violence contre le requérant, et de rendre la plainte pénale de ce dernier ineffective.

Partant, il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. II.

Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai qui lui était imparti. Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 decembre 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée des juges P. Lemmens et J.F. Kjølbro. G.R.A. S.H.N.