Çoraman împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 16585/08) îndreptată împotriva Republicii Turciei și cu privire la care un cetățean al acestui stat, D. Yusuf Çoraman („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 25 martie 2008 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de D-na G.R. Yılmaz, avocat la Antalya. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia.

Reclamantul susține în esență că a suferit rele tratamente în momentul arestării sale și invocă art. 3 din Convenție.

Pe 7 noiembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FAPT I.

Pe 28 ianuarie 2007, pe la miezul nopții, reclamantul, în timp ce se ducea la munca de noapte cu mașina, a fost urmărit de o patrulă de poliție pe o șosea la Manavgat (district al Antalyei). Din procesul-verbal întocmit rezultă că reclamantul trecuse linia albă de la marginea șoselei spre dreapta și nu s-a oprit în ciuda somațiilor prin megafon și al girofurilor. După o urmărire cu mașina și, constatând că reclamantul era devenit periculos pentru circulația din oraș, polițiștii au deschis focul vizând anvelopele vehiculului acestuia. Cu anvelopa eclipsată, reclamantul s-a oprit pe marginea șoselei. Reclamantul a încercat să fugă și a fost subjugat cu forța. El atacase polițistul, D. Ök., și-l rănise la gât. A fost dus la secție. Conform spuselor reclamantului, înainte de imobilizarea vehiculului, telefonase de urgență patronului A.A., pentru a-i cere ajutorul, spunând că necunoscuți îi trag focuri. Polițistul D. Ök. l-a tras pe pământ și insultat. Patronul A.A. sosise la fața locului în compania lui A.Ö.

Raportul medical întocmit pe 28 ianuarie 2007 la ora 1:12 la spitalul civil de Manavgat a consemnat o sensibilitate în urechea stângă a reclamantului și a recomandat un examen de serviciile oto-rino-laringologie (ORL). Raportul nota de asemenea că reclamantul refuzase să sufle în alcoolimetru, dar starea lui generală era dovadă că era sub influența unei alcoolemii puternice. A fost eliberat pe la 4 ore dimineața.

Pe 29 ianuarie 2007, un specialist în ORL al spitalului civil de Manavgat a diagnosticat o perforație a timpanului din urechea dreaptă de 2,5 mm în cadranul postero-inferior și a indicat că aceasta nu ar putea fi vindecată printr-o simplă intervenție medicală. A. Procedura penală pornită împotriva polițiștilor.

Pe 3 aprilie 2007, reclamantul a depus plângere pentru rele tratamente și abuz de putere împotriva polițiștilor D. Ök., D. Ön. și V.A. Pe 11 aprilie 2007, a fost audiat de procuror. A declarat în esență următoarele: – O mașină fără niciun semn distinctiv îl urmărea pe șoseaua plajei și deschisese focul asupra lui. Avusese timp să sune la patronul A.A. pentru a cere ajutor. Se oprise și un polițist îl trăsese de guler și forțase să se culce la pământ în timp ce-l insulta. I se fusesera portat lovituri de picior la cap. Alți doi polițiști îi blocaseră brațele în timp ce al treilea îl lovea. A.A. și A.Ö. sosiseră la fața locului și îl salvaseră de lovituri de la polițiști. Cel care îi purtase lovituri la cap era D. Ök.

Martorii incidentului A.A. și A.Ö. au fost audiați de procuratură. Au declarat în esență următoarele: – Atunci când reclamantul îi subase, se aflau la 500 de metri de el, și când ajunseseră la fața locului, văzuseră polițistul D. Ök. extrăgând-ul din mașina și lovind-ul în față; reclamantul căzuse apoi la pământ și D. Ök. îi dăduseră lovituri de picior. Ei (A.A. și A.Ö.) interveniseră pentru a-i despărți. Anvelopa mașinii eclipsaseră, așteptaseră o remorcare. Mai târziu, doar reclamantul fusese dus la secție.

Pe 10 mai 2007, procuratura s-a adresat prefecturii din Manavgat pentru a cere autorizarea deschiderii unei investigate împotriva polițiștilor.

Pe 15 iunie 2007, prefectul a refuzat autorizarea deschiderii unei investigate penale împotriva polițiștilor cu privire la acuzațiile de rele tratamente ale reclamantului. În motivele sale, prefectul expunea următoarea versiune a faptelor: – Reclamantul comisese un delict de fugă după ce trecuse pe roșu. O echipă de poliție în serviciu se lansase în urmărire și procedase la somații prin megafon. Reclamantul nedovedindu-se dispus, polițiștii neutralizaseră mașina sa, și în cursul urmăririi pe jos care urmase, reclamantul căzuse la pământ. Atunci când polițistul D. Ök. vroia să ridice reclamantul, acesta îl apucă la gât. Fusese arestat cu ajutorul forței. O altă echipă de poliție fusese chemată în sprijin. Se dovedise că reclamantul era sub influența alcoolului. Guvernul depuse în dosar un raport medical constatând „ușoare roșeturi pe gât și pe brațe" ale polițistului D. Ök.

Pe 29 iunie 2007, reclamantul s-a opus acestei decizii în fața tribunalului administrativ din Antalya.

Pe 12 iulie 2007, procuratura a emis o decizie de neîncepere a urmăririi, referindu-se la refuzul prefecturii de a autoriza deschiderea unei acțiuni penale.

Pe 26 septembrie 2007, tribunalul administrativ a respins opoziția formulată de reclamant. B. Procedura civilă de indemnizare pornită de reclamant.

Pe 4 aprilie 2007, reclamantul a intentat o acțiune civilă în fața tribunalului de circumscripție al Manavgatulu împotriva polițistului D. Ök. și a cerut reparația daunei materiale și morale pe care o estima că suferit.

În cursul procedurii, tribunalul de circumscripție l-a audiat pe polițiști, reclamantul și martorii citați și a depus în dosar raportul medical din 29 ianuarie 2007 constatând că rănirea reclamantului nu ar putea fi vindecată printr-o simplă intervenție medicală. Martorii A.A. și A.Ö. au reitetat depozițiile lor deja recoltate de procuratură.

Pe 9 iunie 2009, tribunalul de circumscripție a condamnat pe D. Ök. să indemnizeze reclamantul cu suma de 500 de lire turcești (TRY) (aproximativ 232 euro (EUR)) pentru daune materiale și 5 000 TRY (aproximativ 2 325 EUR) pentru daune morale. În motivele judecății, tribunalul de circumscripție a recunoscut responsabilitatea polițiștilor, criticând-i pentru „a fi urmărit ca pe un mare criminal reclamantul, care doar trecuse pe roșu, tras focuri în anveloplele mașinii sale". Pentru executarea judecății, D. Ök. plăti reclamantului în mod lunar o sumă proporțională salariului său. C. Deschiderea ulterioară a unei investigate penale împotriva agentului de poliție D. Ök.

Pe 19 ianuarie 2012, după comunicarea cererii Guvernului, procuratura din Manavgat a redeschis dosarul, reamintind că de la modificarea legii nr. 4483 privind urmărirea funcționarilor, plângerile privind relele tratamente și abuzul de putere în exercitarea funcțiunilor publice nu mai erau supuse unei cereri de autorizare. Reclamantul și polițiștii acuzați, precum și martorii au fost din nou audiați de procuratură.

Printr-un act de acuzare din 23 iulie 2012, procurorul a deschis o acțiune publică împotriva D. Ök. pentru abuz de putere în exercitarea funcțiunilor pe baza articolelor 256, 86/1 și 53/1 din codul penal. Această procedură este încă în curs. II.

Curtea consideră că este util să examineze aceste reclamații sub unghi din art. 3 din Convenție, formulate după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante." A. Privind admisibilitatea

Guvernul invită Curtea să respingă prezenta cerere pentru neepuizarea căilor de atac, referindu-se la deschiderea recentă a unei procedure penale împotriva D. Ök. El observă de asemenea că reclamantul a câștigat cauza în procedura de indemnizare și că polițistul incriminat i-a plătit daune. Consideră deci că reclamantul a pierdut calitatea de victimă.

Curtea observă că după plângerea reclamantului, pe 12 iulie 2007, procuratura a emis o decizie de neîncepere pentru a se conforma refuzului prefecturii de a autoriza deschiderea unei investigate împotriva polițiștilor. Observă apoi că, efectiv, ca urmare a comunicării cererii Guvernului, procuratura a deschis o procedură penală împotriva D. Ök. pe 23 iulie 2012. Această procedură este încă în curs.

Privind problema epuizării căilor de atac interne, Curtea constată că reclamantul a depus, pe 3 aprilie 2007, o plângere în fața procurorului Republicii împotriva polițiștilor responsabili de arestarea sa. Această plângere a făcut obiectul unei decizii de neîncepere emise de procuratură pe 12 iulie 2007 și deveni definitivă ca urmare a respingerii opoziției de tribunalul administrativ pe 26 septembrie 2007. De asemenea, deschisese o procedură civilă pentru indemnizare. În consecință, Curtea consideră că reclamantul epuizase căile de atac care-i erau accesibile (a se vedea, mutatis mutandis, Assenov și alții c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 86, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII).

Privind deschiderea unei investigate penale în 2012, examinarea efectivității acestei noi procedure pare prematură și nu ar trebui să fie examinată în prezenta cauză. Curtea respinge deci excepția de inadmisibilitate ridicată de Guvern.

Privind problema calității de victimă, Curtea reamintește că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu poate în principiu să-i retragă calitatea de „victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în esență, apoi a remediat încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 69, seria A nr. 51, Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Colecția 1996-III, Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI, Jensen c. Danemarca (decizie), nr. 48470/99, CEDO 2001-X, și Torreggiani și alții c. Italia, nr-ele 57875/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 și 37818/10, § 38, 8 ianuarie 2013). În speță, privind aspectul material al articolului 3, Curtea observă că reclamantul a câștigat într-adevăr cauza la sfârșitul procedurii civile și a obținut indemnizații. Cu toate acestea, suma acordată (aproximativ 2 325 EUR, §18 mai sus) și plătită în tranșe deduse din salariul polițistului condamnat D. Ök. nu poate fi considerată suficientă pentru a-i retrage calitatea de victimă. Deci, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului privind absența calității de victimă a reclamantului privind aspectul material al articolului 3 din Convenție.

Privind aspectul procedural, aceasta reamintește că Statul are obligația pozitivă de a conduce o „investigație oficială și efectivă" potrivită să ducă la identificarea și pedeapsa responsabililor atunci când un individ afirmă în mod apărabil că a suferit un tratament contrar articolului 3 din Convenție (Slimani c. Franța, nr. 57671/00, §§ 30 și 31, CEDO 2004-IX, și Assenov și alții, citat mai sus, § 102). Curtea consideră deci că excepția Guvernului în această privință ridică probleme strâns legate de acelea privind binele-fondat al reclamației formulate de reclamant pe baza articolului 3 din Convenție. O unește deci cu fondul.

Curtea constată că reclamația nu este manifestă neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Privind fondul 1. Privind acuzațiile de rele tratamente

Guvernul nu contestă acuzațiile reclamantului cu privire la conținutul rapoartelor medicale. Cu toate acestea, reamintește că o procedură penală este în curs împotriva polițistului incriminat.

Curtea reamintește mai întâi că, pentru a cădea sub incidenția articolului 3, relele tratamente trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență; depinde de ansamblul circumstanțelor proprii cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele sale fizice sau psihologice și, în unele cazuri, de genul, vârsta și starea de sănătate a victimei. Reamintește apoi că, atunci când un individ se găsește privat de libertatea sa sau, mai general, se confruntă cu agenți ai forțelor de ordine, de exemplu în momentul arestării, folosirea împotriva sa a forței fizice excesive și nejustificate în raport cu comportamentul său constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (a se vedea, printre altele, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 120, CEDO 2000-IV)

Curtea reamintește că acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute de elemente de probă corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas c. Germania, 22 septembrie 1993, § 30, seria A nr. 269). Pentru stabilirea faptelor, ea foloseșit criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă", o asemenea probă putând rezulta dintr-un ansamblu de indici, sau presupuneri neinfirmate, suficient de grave, precise și concordante (Irlanda c. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, § 161, seria A nr. 25).

În circumstanțele în care este vorba de recurs la forță strictă necesară pentru a proceda la arestare, trebuie cercetată dacă folosirea acestei forțe a fost proporțională (Altay c. Turcia, nr. 22279/93, § 54, 22 mai 2001, și Hulki Güneș c. Turcia, nr. 28490/95, § 70, CEDO 2003-VII). La acest capitol, Curtea reamintește că acordă importanță deosebită leziunilor sau urmărilor care au fost cauzate și circumstanțelor în care s-au produs (R.L. și M.-J.D. c. Franța, nr. 44568/98, § 68, 19 mai 2004, și Gülizar Tuncer c. Turcia, nr. 23708/05, § 31, 21 septembrie 2010).

În speță, Curtea observă că raportul medical întocmit cu câteva ore după arestarea reclamantului constată o leziune în urechea stângă care nu ar putea fi vindecată prin simplă intervenție medicală. Observă de asemenea că relele tratamente infligite reclamantului de polițistul D. Ök. au făcut obiectul unei acțiuni civile de despăgubire din partea reclamantului și acesta a câștigat în fața tribunalului de circumscripție. Pe lângă aceasta, sentința pronunțată de acest tribunal subliniază, în motivele sale, responsabilitatea polițiștilor și caracterul excesiv al recurului la forță împotriva reclamantului (§18 mai sus). Din piesele dosarului rezultă că alte elemente vorbesc în favoarea versiunii reclamantului. Într-adevăr, cei doi martori citați de reclamant la introducerea plângerii inițiale în 2007 și în cursul procedurii civile în fața tribunalului de circumscripție, A.A. și A.Ö., confirmaseră versiunea reclamantului în fața magistraților spunând că văzuseră pe D. Ök. lovind reclamantul cu picioarele (paragrafele 10 și 17 mai sus).

Luând în considerare ansamblul elementelor prezentate aprecierii sale, Curtea, ca și tribunalul de circumscripție, consideră stabilit că leziunea relevată pe corpul reclamantului în raportul medical din 29 ianuarie 2007 avea o gravitate anumită și avea originea într-un tratament pentru care Guvernul poartă responsabilitatea.

Deci, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în aspectul său material. 2. Privind caracterul efectiv al investigațiilor efectuate

Curtea reamintește că, atunci când un individ afirmă în mod apărabil că agenți de stat i-au infligit un tratament contrar articolului 3, autoritățile competente se datorează să desfășoare o „investigație oficială și efectivă", potrivită să permită stabilirea faptelor, precum și identificarea și pedeapsa responsabililor (Assenov și alții, citat mai sus, § 102). Dacă nu ar fi așa, interzicția legală generală a torturii și pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante ar fi, în ciuda importanței sale fundamentale, ineficace în practică, și ar fi posibil în anumite cazuri agenților de stat să-și sfideze, bucurând-se de o cvasi-impunitate, drepturile celor care sunt supuși controlului lor (Caloc c. Franța, nr. 33951/96, § 89, CEDO 2000-IX, și Batı și alții c. Turcia, nr-ele 33097/96 și 57834/00, § 134, CEDO 2004-IV).

Curtea reamintește de asemenea că nu este vorba de o obligație de rezultat, ci de mijloace. Autoritățile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pe care le aveau la dispoziție pentru a obține dovezi privind faptele în cauză. În caz de deficiență slăbind capacitatea să stabilească cauza leziunilor relevate pe corpul reclamantului sau responsabilitățile în acest sens, investigația riscă să nu corespundă acestei norme (Batı și alții, citat mai sus, § 134).

În speță, Curtea observă că procurorul din Manavgat, după ce a audiat reclamantul, s-a adresat prefecturii din Manavgat pentru a cere autorizarea de a urmări polițiștii incriminați (§11 mai sus). Prefectul refuzând autorizarea, procuratura într-o primă etapă emise o decizie de neîncepere pe 12 iulie 2007. Dar, în prezenta cauză, abia cinci ani mai târziu, pe 19 ianuarie 2012, procuratura sfârșit prin a redeschide investigate și a deschide urmărire penală împotriva polițistului D. Ök. Curtea constată de asemenea că, din 1 ianuarie 2003, din cauza modificării intervenite prin legea nr. 4778 la data de 2 ianuarie 2003, plângerile privind acuzațiile de rele tratamente nu ar mai trebui să facă obiectul unei cereri de autorizare deschiderii investigate (paragrafele 19 și 21 mai sus).

Pentru Curtea, durata trecută între plângerea inițială și deschiderea unei investigate nu poate fi compatibilă cu cerințele de promptitudine impuse de jurisprudența relativă la art. 3 din Convenție (a contrario, Çelik și İmret c. Turcia, nr. 44093/98, §§ 54-60, 26 octombrie 2004, și Amine Güzel c. Turcia, nr. 41844/09, §§ 42-43, 17 septembrie 2013).

Aceasta ajunge Curții pentru a respinge excepția preliminară a Guvernului privind absența calității de victimă privind aspectul procedural al articolului 3 și pentru a spune că a existat o încălcare a aspectului procedural al articolului 3 din Convenție. II.

Guvernul invocă că reclamația este tardivă și trebuie respinsă.

Curtea observă că arest preventiv al reclamantului a luat sfârșit pe 27 ianuarie 2007 cu punerea în libertate a acestuia, în timp ce cererea a fost introdusă doar pe 25 martie 2008. Ea reamintește că a concluzionat, în numeroase cauze privind situații similare, că termenul de șase luni lua naștere la data sfârșitului arestului preventiv (a se vedea, printre altele, Ersoy și Aslan c. Turcia, nr. 16087/03, § 27, 28 aprilie 2009, și Bağrıyanık c. Turcia, nr. 43256/04, § 23, 5 iunie 2007). Observă de asemenea că examinarea prezentei cauze nu permite discernerea nicio circumstanță particulară care ar fi putut întrerupe sau suspenda termenul de șase luni stabilit de art. 35 § 1 din Convenție. Această parte a cererii este deci tardivă și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție. III.

Reclamantul solicită 100 000 euro (EUR) la titlul prejudiciilor materiale și morale pe care susține că le-a suferit.

Guvernul nu se pronunță în acest sens.

Curtea nu zărește nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele materiale pretinse și respinge această cerere. Totuși, consideră că se cuvine să acorde reclamantului 7 500 EUR pentru daune morale. B. Frais și dépens

Reclamantul cere 10 000 EUR pentru frais și dépens suportate în fața Curții. Nu prezintă nicio piesă justificativă.

Guvernul nu se pronunță în acest sens.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea frais și dépens doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora (Nevruz Bozkurt c. Turcia, nr. 27335/04, § 76, 1 martie 2011). În speță și ținând cont de absența documentelor justificative și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea reclamantului privind frais și dépens. C. Dobândă moratorie

Curtea consideră că este potrivit să bazeze rata dobânzii moratorie pe rata de dobândă a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA: 1. Unește, cu unanimitate, la fond excepția preliminară a Guvernului pentru atât cât se referă la aspectul procedural al articolului 3 din Convenție și o respinge; 2. Declară, cu unanimitate, cererea admisibilă privind reclamațiile privind relele tratamente și inadmisibilă pentru restul; 3. Spune, cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în aspectul său material și în aspectul procedural; 4. Spune, cu șase voturi împotriva uneia, a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni, de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 7 500 EUR (șapte mii cinci sute euro), de convertit în moneda Statului pârât, la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care poate fi datorată sub formă de impozit, pentru daune morale; b) că din momentul expirării acestui termen și până la versare, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 5. Respinge, cu unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 iulie 2014, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith, grefier Guido Raimondi, președinte Anexată prezentei hotărâri se găsește, în conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din regulament, expunerea opiniei separate a judecătorului Kūris. G.R.A. S.H.N.

Le requérant a été représenté par M e G.R. Yılmaz, avocat à Antalya. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant allègue en substance d’avoir subi des mauvais traitements lors de son arrestation et invoque l’article 3 de la Convention.

Le 7 novembre 2011, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 28 janvier 2007, vers 0 h 30, le requérant, alors qu’il se rendait à son travail de nuit en voiture, fut pris en chasse par une patrouille de police sur une route à Manavgat (district d’Antalya). Il ressort du procès-verbal établi que le requérant avait franchi la ligne blanche de la chaussée vers la droite et ne s’était pas arrêté malgré les sommations par haut-parleur et les gyrophares. Après une poursuite de voiture et, ayant constaté que le requérant était devenu dangereux pour la circulation de la ville, les policiers ouvrirent le feu en visant les pneus de son véhicule. Le pneu éclaté, le requérant s’arrêta au bord de la route. Le requérant tenta de s’enfuir et fut maîtrisé par la force. Il avait attaqué le policier, M.Ök., et l’avait blessé au cou. Il fut conduit au commissariat. Quant aux dires du requérant, avant l’immobilisation du véhicule, il avait téléphoné dans l’urgence à son patron A.A., pour lui demander du secours en lui disant que des inconnus lui avait tiré dessus. Le policier M.Ök. l’avait traîné par terre et insulté. Son patron A.A., était arrivé sur les lieux en compagnie de A.Ö.

Le rapport médical établi le 28 janvier 2007 à 1 h 12 à l’hôpital civil de Manavgat fit état d’une sensibilité dans l’oreille gauche du requérant et préconisa un examen par les services d’oto-rhino-laryngologie (ORL). Le rapport notait en outre que le requérant avait refusé de souffler dans l’éthylomètre mais que son état général témoignait qu’il était sous l’emprise d’une forte alcoolémie. Il fut relâché vers 4 h 00 du matin.

Le 29 janvier 2007, un spécialiste en ORL de l’hôpital civil de Manavgat fit un diagnostic de perforation tympanique de l’oreille droite de 2,5 mm dans le quadrant postéro-inférieur, et indiqua que celle-ci ne pourrait pas être guérie par une simple intervention médicale. A. La procédure pénale entamée à l’encontre des policiers.

Le 3 avril 2007, le requérant porta plainte pour mauvais traitements et abus de pouvoir contre les policiers M.Ök., M.Ön. et V.A. Le 11 avril 2007, il fut entendu par le procureur. Il déclara en substance ceci : – Une voiture sans aucun signe distinctif le poursuivait sur la route de la plage, et avait ouvert le feu sur lui. Il avait eu le temps d’appeler son patron A.A. pour demander de l’aide. Il s’était arrêté et un policier l’avait tiré par son col et obligé à se coucher au sol tout en l’insultant. On l’avait frappé à coups de pied à la tête. Deux autres policiers lui avaient bloqué les bras pendant que le troisième le frappait. A.A. et A.Ö. étaient arrivés sur les lieux et l’avaient sauvé des coups des policiers. Celui qui lui avait porté des coups à la tête était M.Ök.

Les témoins de l’incident A.A. et A.Ö. furent entendus par le parquet. Ils déclarèrent en substance ceci : – Quand le requérant les avait appelés, ils se trouvaient à 500 mètres de lui, et quand ils étaient arrivés sur place, ils avaient vu le policier M.Ök. l’extraire de sa voiture et le frapper au visage ; le requérant était alors tombé par terre et M.Ök. lui avait donné des coups de pied. Ils (A.A. et A.Ö) étaient intervenus pour les séparer. Le pneu de la voiture ayant éclaté, ils avaient attendu une remorque. Par la suite, seul le requérant avait été conduit au commissariat.

Le 10 mai 2007, le parquet s’adressa à la préfecture de Manavgat pour demander l’autorisation d’ouverture d’une instruction à l’encontre des policiers.

Le 15 juin 2007, le préfet refusa l’autorisation de l’ouverture d’une instruction pénale à l’encontre des policiers au sujet des allégations de mauvais traitements du requérant. Dans ses motifs, le préfet exposait la version des faits suivante : – Le requérant avait commis un délit de fuite après avoir grillé un feu rouge. Une équipe de police en service s’était lancée à sa poursuite et avait procédé à des sommations par mégaphone. Le requérant n’ayant pas obtempéré, les policiers avaient neutralisé sa voiture, et lors de la course poursuite à pied qui avait suivi, le requérant était tombé par terre. Lorsque le policier M.Ök. avait voulu soulever le requérant, ce dernier l’avait attrapé à la gorge. Il avait été arrêté au moyen de la force. Une autre équipe de police avait été appelée en renfort. Il s’était avéré que le requérant était sous l’emprise de l’alcool. Le Gouvernement versa dans le dossier un rapport médical constatant « des rougeurs légers sur le cou et sur les bras » du policier M.Ök.

Le 29 juin 2007, le requérant s’opposa à cette décision devant le tribunal administratif d’Antalya.

Le 12 juillet 2007, le parquet rendit une décision de non-lieu en se référant au refus d’autorisation d’ouverture d’une action pénale rendu par la préfecture.

Le 26 septembre 2007, le tribunal administratif rejeta l’opposition formulée par le requérant. B. La procédure civile en indemnisation entamée par le requérant

Le 4 avril 2007, le requérant engagea une action civile auprès du tribunal de grande instance de Manavgat contre le policier M.Ök. et demanda réparation du dommage matériel et moral qu’il estimait avoir subi.

Lors de la procédure, le tribunal de grande instance entendit les policiers, le requérant et les témoins cités et versa dans le dossier le rapport médical du 29 janvier 2007 constatant que la blessure du requérant ne pourrait pas être soignée par une simple intervention médicale. Les témoins A.A. et A.Ö. réitérèrent leurs dépositions déjà recueillies par le parquet.

Le 9 juin 2009, le tribunal de grande instance condamna M.Ök. à indemniser le requérant à hauteur de 500 livres turques (TRY) (environ 232 euros (EUR)) pour dommage matériel et 5 000 TRY (environ 2 325 EUR) pour dommage moral. Dans les motifs de son jugement, le tribunal de grande instance retint la responsabilité des policiers en les critiquant pour « avoir poursuivi comme un grand criminel le requérant, qui avait seulement grillé un feu rouge, en tirant des coups de feu dans les pneus de sa voiture ». Pour l’exécution du jugement, M.Ök. paya au requérant de façon mensuelle un montant proportionnel à son salaire. C. L’ouverture ultérieure d’une instruction pénale à l’encontre de l’agent de police M.Ök.

Le 19 janvier 2012, après la communication de la requête au Gouvernement, le parquet de Manavgat a rouvert le dossier, en rappelant que depuis la modification de la loi n o 4483 relative aux poursuites des fonctionnaires (paragraphe 21 ci-dessous), les plaintes concernant les mauvais traitements et abus de pouvoir dans l’exercice de la fonction publique n’étaient pas soumises à une demande d’autorisation. Le requérant et les policiers accusés, ainsi que les témoins furent de nouveau entendus par le parquet.

Par un acte d’accusation du 23 juillet 2012, le procureur ouvrit une action publique à l’encontre de M.Ök. pour abus de pouvoir dans l’exercice de ses fonctions sur le fondement des articles 256, 86/1 et 53/1 du code pénal. Cette procédure est toujours en cours. II.

La Cour estime opportun d’examiner ces griefs sous l’angle de l’article 3 de la Convention, ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la présente requête pour non ‑ épuisement des voies de recours, en se référant à l’ouverture récente d’une procédure pénale à l’encontre de M.Ök. Il fait également observer que le requérant a obtenu gain de cause dans la procédure d’indemnisation et que le policier incriminé lui a payé des dommages. Il estime ainsi que le requérant a perdu la qualité de victime.

La Cour note qu’après la plainte du requérant, le 12 juillet 2007, le parquet avait rendu une décision de non-lieu pour se conformer au refus de la préfecture d’autoriser l’ouverture d’une instruction à l’encontre des policiers. Elle observe ensuite, qu’effectivement, à la suite de la communication de la requête au Gouvernement, le parquet a bien entamé une procédure pénale à l’encontre de M.Ök. le 23 juillet 2012. Cette procédure est toujours pendante.

Quant à la question de l’épuisement des recours internes, la Cour relève que le requérant a déposé, le 3 avril 2007, une plainte devant le procureur de la République contre les policiers responsables de son arrestation. Cette plainte avait fait l’objet d’une décision de non-lieu rendue par le parquet le 12 juillet 2007 et devenue définitive faisant suite au rejet de l’opposition par le tribunal administratif, le 26 septembre 2007. Il avait également ouvert une procédure civile pour indemnisation. Par conséquent, la Cour considère que le requérant avait épuisé les voies de recours qui lui étaient accessibles (voir, mutatis mutandis , Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, § 86, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII).

Pour ce qui est de l’ouverture d’une instruction pénale en 2012, l’examen de l’effectivité de cette nouvelle procédure apparaît prématuré et ne saurait être examiné dans la présente affaire. La Cour rejette donc l’exception d’irrecevabilité soulevée par le Gouvernement.

Sur la question de la qualité de victime, la Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (voir, par exemple, Eckle c. Allemagne , 15 juillet 1982, § 69, série A n o 51, Amuur c. France , 25 juin 1996, § 36, Recueil 1996-III, Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999-VI, Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001-X, et Torreggiani et autres c. Italie , n os 57875/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 et 37818/10, § 38, 8 janvier 2013). En l’espèce, s’agissant le volet matériel de l’article 3, la Cour observe que le requérant a effectivement eu gain de cause à la fin de la procédure civile et obtenu des indemnités. Toutefois, le montant accordé (environ 2 325 EUR, paragraphe 18 ci-dessus) et payé par des mensualités déduites du salaire du policier condamné M.Ök. ne saurait être considéré suffisante pour ôter la qualité de victime du requérant. Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement relative à l’absence de qualité de victime du requérant concernant le volet matériel de l’article 3 de la Convention.

S’agissant du volet procédural, elle rappelle que l’État a une obligation positive de conduire une « enquête officielle et effective » propre à mener à l’identification et à la punition des responsables lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi un traitement contraire à l’article 3 de la Convention ( Slimani c. France , n o 57671/00, §§ 30 et 31, CEDH 2004-IX, et Assenov et autres , précité, § 102). La Cour estime donc que l’exception du Gouvernement à cet égard soulève des questions étroitement liées à celles se rapportant au bien-fondé du grief formulé par le requérant sur le terrain de l’article 3 de la Convention. Elle la joint donc au fond.

La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Sur les allégations de mauvais traitements

Le Gouvernement ne conteste pas les allégations du requérant quant au contenu des rapports médicaux. Toutefois, il rappelle qu’une procédure pénale est en cours à l’encontre du policier mis en cause.

La Cour rappelle d’abord que, pour tomber sous le coup de l’article 3, les mauvais traitements doivent atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des circonstances propres à l’affaire, telles que la durée du traitement ou ses effets physiques ou psychologiques et, dans certains cas, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime. Elle rappelle ensuite que, lorsqu’un individu se trouve privé de sa liberté ou, plus généralement, se trouve confronté à des agents des forces de l’ordre, par exemple lors d’une arrestation, l’utilisation à son égard de la force physique excessive et injustifiée par rapport à son comportement constitue, en principe, une violation du droit garanti par l’article 3 (voir, parmi d’autres, Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 120, CEDH 2000 ‑ IV)

La Cour rappelle que des allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (voir, mutatis mutandis , Klaas c. Allemagne , 22 septembre 1993, § 30, série A n o 269). Pour l’établissement des faits, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 161, série A n o 25).

Dans les circonstances où il est question de recours à la force rendu strictement nécessaire pour procéder à l’arrestation, il échet de rechercher si cet usage de la force a été proportionné ( Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 54, 22 mai 2001, et Hulki Güneș c. Turquie , n o 28490/95, § 70, CEDH 2003 ‑ VII). À cet égard, la Cour rappelle attacher une importance particulière aux lésions ou séquelles qui ont été occasionnées et aux circonstances dans lesquelles elles l’ont été ( R.L. et M.-J.D. c. France , n o 44568/98, § 68, 19 mai 2004, et Gülizar Tuncer c. Turquie , n o 23708/05, § 31, 21 septembre 2010).

En l’espèce, la Cour observe que le rapport médical établi quelques heures après l’arrestation du requérant fait état d’une lésion dans l’oreille gauche qui ne pouvait pas être soignée par simple intervention médicale. Elle note également que le mauvais traitement infligé au requérant par le policier M.Ök. a fait l’objet d’une action civile en dédommagement de la part du requérant et que ce dernier a obtenu gain de cause devant le tribunal de grande instance. Par ailleurs, le jugement rendu par ce tribunal met en exergue, dans ses motifs, la responsabilité des policiers et le caractère excessif du recours à la force à l’égard du requérant (paragraphe 18 ci ‑ dessus). Il ressort des pièces du dossier que d’autres éléments plaident en faveur de la version du requérant. En effet, les deux témoins cités par le requérant lors de l’introduction de sa plainte initiale en 2007 et pendant la procédure civile devant le tribunal de grande instance, A.A. et A.Ö., avaient confirmé la version du requérant devant les magistrats en affirmant qu’ils avaient vu M.Ök. battre le requérant à coups de pied (paragraphes 10 et 17 ci-dessus).

Au vu de l’ensemble des éléments soumis à son appréciation, la Cour, à l’instar du tribunal de grande instance, juge établi que la lésion relevée sur le corps du requérant dans le rapport médical du 29 janvier 2007 avait une gravité certaine et a pour origine un traitement dont le Gouvernement porte la responsabilité.

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet matériel. 2. Sur le caractère effectif des investigations menées

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable que des agents de l’État lui ont fait subir un traitement contraire à l’article 3, les autorités compétentes se doivent de conduire une « enquête officielle et effective », propre à permettre l’établissement des faits ainsi que l’identification et la punition des responsables ( Assenov et autres , précité, § 102). S’il n’en allait pas ainsi, l’interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait, nonobstant son importance fondamentale, inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l’État de fouler aux pieds, en jouissant d’une quasi-impunité, les droits de ceux qui sont soumis à leur contrôle ( Caloc c. France , n o 33951/96, § 89, CEDH 2000 ‑ IX, et Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, § 134, CEDH 2004 ‑ IV).

La Cour rappelle également qu’il ne s’agit pas d’une obligation de résultat, mais de moyens. Les autorités doivent avoir pris les mesures raisonnables dont elles disposaient pour obtenir les preuves relatives aux faits en question. En cas de déficience affaiblissant sa capacité à établir la cause des blessures relevées sur le corps du plaignant ou les responsabilités à cet égard, l’enquête risque de ne pas répondre à cette norme ( Batı et autres , précité, § 134).

En l’espèce, la Cour note que le procureur de la République de Manavgat, après avoir entendu le requérant, s’est adressé à la préfecture de Manavgat pour demander l’autorisation de poursuivre les policiers incriminés (paragraphe 11 ci-dessus). Le préfet ayant refusé l’autorisation, le parquet a dans un premier temps rendu une décision de non-lieu le 12 juillet 2007. Or, dans la présente affaire, ce n’est que cinq ans plus tard, le 19 janvier 2012, que le parquet a fini par rouvrir l’instruction et engager des poursuites pénales à l’encontre du policier M.Ök. La Cour constate par ailleurs, que depuis l’amendement intervenu par la loi n o 4778 en date du 2 janvier 2003, les plaintes concernant des allégations de mauvais traitements ne devraient plus faire l’objet d’une demande d’autorisation d’ouverture d’instruction (paragraphes 19 et 21 ci-dessus).

Pour la Cour, le temps écoulé entre la plainte initiale et l’ouverture d’une instruction ne saurait être compatible avec les exigences de promptitude posées par la jurisprudence relativement à l’article 3 de la Convention ( a contrario , Çelik et İmret c. Turquie , n o 44093/98, §§ 54 ‑ 60, 26 octobre 2004, et Amine Güzel c. Turquie , n o 41844/09, §§ 42 ‑ 43, 17 septembre 2013).

Cela suffit à la Cour pour rejeter l’exception préliminaire du Gouvernement relative à l’absence de qualité de victime s’agissant du volet procédural de l’article 3 et pour dire qu’il y a eu violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention. II.

Le Gouvernement excipe que le grief est tardif et doit être rejeté.

La Cour observe que la garde à vue du requérant a pris fin le 27 janvier 2007 avec la remise en liberté de celui-ci, alors que la requête n’a été introduite que le 25 mars 2008. Elle rappelle avoir, dans maintes affaires portant sur des situations similaires, conclu que le délai de six mois prenait naissance à la date de la fin de la garde à vue (voir, parmi d’autres, Ersoy et Aslan c. Turquie , n o 16087/03, § 27, 28 avril 2009, et Bağrıyanık c. Turquie , n o 43256/04, § 23, 5 juin 2007). Elle relève en outre que l’examen de la présente affaire ne permet de discerner aucune circonstance particulière qui aurait pu interrompre ou suspendre le délai de six mois établi par l’article 35 § 1 de la Convention. Cette partie de la requête est donc tardive et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Le requérant sollicite 100 000 euros (EUR) au titre des préjudices matériels et moraux qu’il aurait subis.

Le Gouvernement ne se prononce pas à ce sujet.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 7 500 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande 10 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Il ne présente aucune pièce justificative.

Le Gouvernement ne se prononce pas à ce sujet.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux ( Nevruz Bozkurt c. Turquie , n o 27335/04, § 76, 1 er mars 2011). En l’espèce et compte tenu de l’absence de documents justificatifs et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande du requérant relative aux frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.