Karahan împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 11117/07) dirigită împotriva Republicii Turcia și cu privire la care un cetățean al acestui stat, dl. Fuat Karahan („reclamantul"), a sesizat Curtea la 9 martie 2007 în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Conventia").

Reclamantul a fost reprezentat de maestra R. Yalçındağ Baydemir, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul se plânge în special de o violare a art. 3 din Convenție.

La 14 mai 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. FAPTE

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. A. Manifestația din 2 aprilie 2006 și spitalizarea reclamantului

La 2 aprilie 2006, au avut loc adunări și manifestații ilegale la Nusaybin. Potrivit Guvernului, în cursul acestor evenimente, manifestanții au ridicat baricate în străzi și unii dintre ei au aruncat cocktail-uri Molotov asupra polițiștilor și vehiculelor acestora.

În aceeași zi, conform procesului-verbal întocmit și cosemnat de un agent de poliție și medicul de gardă, reclamantul a primit îngrijiri de urgență la serviciul de urgență al spitalului de stat din Nusaybin și a fost transferat la spitalul de stat din Mardin. Părțile relevante ale procesului-verbal în acest caz se citesc după cum urmează: „Fuat Karahan, 30 de ani, fiul lui Hüseyin (...), care a fost internat la spitalul de stat din Nusaybin din cauza evenimentelor care s-au desfășurat în circumscripția noastră la 02/04/2006, în jurul orei 13, a primit raportul medical provizoriu, în urma îngrijirilor inițiale [pe care le-a primit]. Nu a fost posibil să se ridice declarația sa din cauza transferului la M.D.H. [Mardin Devlet Hastanesi: spitalul de stat din Mardin]. Prezentul proces-verbal a fost întocmit și cosemnat de noi, [la] 02/04/2006 (...) [la] 13 ore, M.A.T., agent de poliție, [și] Dr M.A., medic de gardă."

Raportul medical întocmit în urma examinării medicale a reclamantului la spitalul din Nusaybin indica că acesta prezenta numeroase leziuni, și anume: contuzie pe față și pe partea dreaptă a bărbiei, ecchimoză de 5 cm deasupra genunchiului stâng, ecchimoză de 2 cm deasupra genunchiului drept, contuzie de 2 cm la glezna dreaptă – precum și o rană, potrivit reclamantului – și o plagă de 2 cm la cap.

La 3 aprilie 2006, poliția a ridicat declarația reclamantului, ca victimă și suspect, în prezența unui avocat desemnat din oficiu. Potrivit acestei declarații, în ziua incidentului, în străzile Nusaybin se desfășurau manifestații. Reclamantul a declarat că în acea zi, în jurul orei 13, în timp ce era la domiciliul său și priveau o emisiune a prezentatorului H.K. la televizor, un grup de polițiști i-a spart geamurile ferestrelor cu aruncări de piatră. El a adăugat că a privit apoi pe fereastra, a recunoscut pe İ.K. printre acești polițiști și le-a spus acestora că va deschide ușa. El a indicat că polițiștii, în uniformă oficială, au intrat apoi în casa sa cu armele lor, l-au tras afară în fața ușii, și apoi l-au bătut cu ciocul pușcii și cu picioarele. El a precizat că unul dintre polițiști i-a spus colegilor că îl cunoaște, indicând că era tâmplar și nu ar face „acest fel de lucruri". El a declarat în sfârșit că a pierdut cunoștința sub lovituri, că ar fi fost transportat de vecini la spital, și că nu-și amintește dacă agentul İ.K. a cerut celorlalți polițiști să înceteze loviturile sau dacă l-a bătut și el. B. Plângerea reclamantului și urmările acesteia

La 5 aprilie 2006, reclamantul a depus o plângere pentru lovituri și răniri împotriva polițiștilor. În plângerea sa, a indicat că în ziua incidentului, polițiștii, printre care a identificat pe unul și pe care cunoscui de față pe alții, i-au spart geamurile și l-au bătut atât de grav încât l-au rănit. El a precizat că nu a participat în niciun fel la manifestații și că a fost victimă a violenței gratuite din partea polițiștilor. El a susținut de asemenea că, în cursul „arestării preventive", unii polițiști l-au maltratat și insultat. El a susținut în sfârșit că a avut și multă pagubă materială și că nu a putut relua munca din cauza rănilor sale.

În aceeași zi, procurorul Republicii Nusaybin s-a prezentat la domiciliul reclamantului pentru o constatare a stării locului. În cursul acesteia, a fost relevată prezența unor mici fragmente de sticlă la fereastra care dădea spre stradă. În plus, procurorul a constatat că nu a existat infiltrație de apă în interiorul casei în timpul ploilor torențiale din 4 aprilie 2006, deși nu existau măsuri de protecție pentru aceasta în fața ferestrei. El a concluzionat că geamurile nu par să fi fost sparte la 2 aprilie 2006 de polițiști cum susținea reclamantul; potrivit procurorului, aceste geamuri fuseseră sparte după ploaia din 4 aprilie 2006 și înainte de vizita sa la locul faptei.

La o dată nespecificată, procurorul Republicii Nusaybin a transferat dosarul la subprefectura din Nusaybin în scopul autorizării deschiderii urmăririi penale împotriva polițiștilor.

La 6 iunie 2006, la cererea subprefecturii din Nusaybin, prefectura din Mardin l-a numit pe inspectorul de poliție C.Ç. ca și anchetator.

La 21 iunie 2006, declarația reclamantului a fost ridicată în cadrul unei anchete preliminare. Interessatul și-a reiterat pretențiile anterioare.

În aceeași zi, declarația polițistului İ.K. a fost de asemenea ridicată. Acesta a susținut că fusese trimis la alt loc decât la domiciliul reclamantului, pentru a face o constatare referitoare la magazine ale căror proprietari au inițiat o acțiune colectivă de închidere (kepenk kapama eylemi). El a explicat că manifestanți cu fețele acoperite au scandat lozinci ilegale și au ars pneuri în stradă în timp ce el efectua constatarea menționată, că a intervenit atunci și a fost rănit de pietre aruncate de manifestanți, că colegii săi l-au transportat la spital și că a fost pus în concediu medical pentru trei zile de medic din cauza rănilor sale.

La 23 iunie 2006, mărturisirile a doi alți polițiști, N.A. și E.G., au fost ridicate, de asemenea în cadrul anchetei preliminare. Acești doi agenți au confirmat declarațiile polițistului İ.K.

Printr-o decizie din 30 iunie 2006, subprefectura din Nusaybin nu a autorizat deschiderea urmăririi penale împotriva polițiștilor implicați, pe motiv că alegerile reclamantului erau contradictorii. În decizia sa, a indicat că nu au existat incidente în apropierea domiciliului reclamantului, că agentul de poliție İ.K. – care se afla ar fi fost printre polițiștii care au intervenit la domiciliul reclamantului potrivit acestuia – era poziționat la alt loc în timpul evenimentelor, și că acest polițist a fost rănit de aruncări de piatră și internat.

La 10 iulie 2006, reclamantul a contestat această decizie în fața tribunalului administrativ regional din Diyarbakır.

La 17 iulie 2006, procurorul Republicii Nusaybin, pe baza deciziei subprefecturii, a luat o decizie de neîncepere a urmăririi.

La 13 septembrie 2006, tribunalul administrativ regional din Diyarbakır a confirmat decizia subprefecturii. C. Acțiune împotriva reclamantului pentru participare la manifestație

La o dată neidentificată în documentele produse, procurorul Republicii Nusaybin a intentat o acțiune penală împotriva douăzeci și opt de persoane, inclusiv reclamantul, pentru participare la manifestație ilegală. La 11 aprilie 2006, a transmis dosarul de anchetă referitor la interesat procurorului Republicii Diyarbakır.

La 10 mai 2006, procurorul Republicii Diyarbakır a luat o decizie de neîncepere a urmăririi în cadrul acțiunii penale intentate împotriva reclamantului, în special pentru acuzațiile de participare la manifestație ilegală comanditată de o organizație armată ilegală și outraj la funcționar public.

Legea nr. 4483 privind procedura de urmărire a funcționarilor publici și altor agenți ai serviciului public, care a intrat în vigoare la 2 decembrie 1999, dispune în art. 9 că deciziile luate de organele administrative competente cu privire la cererile de deschidere a anchetelor penale formulate de procuraturi și care vizează un funcționar public sunt pasibile de contestare în termen de zece zile. Ea prevede de asemenea că instanțele administrative sunt singurele competente să cunosc de asemenea contestații și că deciziile acestora sunt definitive.

În cazul unei decizii a unui organ administrativ de refuz de deschidere a anchetei, aceeași lege prevede că, după confirmarea acestei decizii de către judecătorii administrativi, procuratorul este obligat de poziția judecătorilor și nu poate decât să claseze dosarul fără urmărire; aceasta este o actiune pur formală, care se limitează la ratificarea deciziei definitive a organului administrativ. În practică, se întâmplă ca procuraturile să emită „ordine de neîncepere a urmăririi" după refuzul unei cereri de deschidere a urmăririi împotriva unui funcționar public. Astfel de ordine sunt caduci și calea penală de contestare, teoretic deschisă împotriva acestora, nu poate duce la deschiderea urmăririi penale în pofida deciziei de refuz de deschidere a anchetei luate de organul administrativ. Poziția camerelor penale ale Curții de Casație confirmă această practică (vezi, de exemplu, hotărârile nr. 2006/14865 din 4 octombrie 2006 și 2006/10703 din 10 mai 2006 ale înaltei curți): „Deschiderea urmăririi penale împotriva funcționarilor publici pentru infracțiuni care cad sub incidența legii nr. 4483 (...) necesită o „autorizare". Potrivit art. 4 din legea nr. 4483, procurorii republicani sesizați cu o plângere sau o denunțare referitoare la asemenea infracțiuni (...) cer autorizarea de deschidere a instrucțiunii și se limitează la administrarea dovezilor susceptibile de a dispărea (...) Dacă autorizarea cerută este refuzată, procuratorul poate lua o decizie de „clasare fără urmărire" a plângerii sau denunțării (...) dar nu poate emite o „ordine de neîncepere a urmăririi", în sensul art. 172 din codul de procedură penală (...) deoarece nu se presupune că vreo instrucțiune penală ar fi fost deschisă anterior. Faptul că instanța penală chemată să cunoască de o contestare formată împotriva unei asemenea ordine se pronunță asupra fondului recursului în loc să concluzioneze o „clasare fără urmărire" este contrar legii (...)"

Până la promulgarea legii de amendare nr. 4778 la 2 ianuarie 2003, procedura menționată se aplica oricărei forme de infracțiune comise în exercitarea funcțiunii publice, cu excepția cazurilor de flagrant delict pasibile de pedeapse cu închisoare. De la această dată, potrivit art. 2 din legea nr. 4483, urmărirea pentru maltratare (art. 243 din codul penal anterior și art. 94 și 95 din noul cod penal din 26 septembrie 2004) și pentru abuz de forță (art. 245 din codul penal anterior și art. 256 din noul cod penal) de către agenții statului este exclusă din domeniul de aplicare al legii nr. 4483 (Çamçı și alții împotriva Turciei, nr. 25172/02, §§ 21-22, 24 februarie 2009).

În prezent, urmărirea unor astfel de acte se supune dreptului comun, deci competenței procurorilor republicani. ÎN DREPT

Având în vedere formularea pretențiilor reclamantului, Curtea consideră că trebuie să examineze absența unei anchete efective cu privire la maltratarile susținute sub aspectul procedural al art. 3 din Convenție (vezi, printre multe altele, Karaman și alții împotriva Turciei, nr. 60272/08, § 37, 31 ianuarie 2012). Această dispoziție este redactată după cum urmează: „Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inhumane sau degradante."

Guvernul contestă această teză. A. Cu privire la susținerile privind maltratarea

Reclamantul și-a reiterat susținerile.

Guvernul indică faptul că reclamantul exponează că nu a participat la manifestația în cauză și că ordinul de neîncepere a urmăririi al procurorului Republicii Diyarbakır atestă această versiune.

Referindu-se la declarația agentului de poliție İ.K., Guvernul declară că nu există niciun fundament pentru afirmația reclamantului de utilizare a forței împotriva sa. În plus, consideră că, pentru o persoană care susține că a fost grav bătută, interesat nu prezenta răniri grave. Referindu-se la jurisprudența Curții în cauza Irlanda împotriva Regatului Unit (18 ianuarie 1978, § 162, seria A nr. 25), susține că rănile constatate pe corpul reclamantului nu ating gradul minim de gravitate pentru a cădea sub incidența art. 3 din Convenție.

De asemenea, Guvernul nu ridică obiecții cu privire la constatarea rănilor figurând în raportul medical al reclamantului. Cu toate acestea, potrivit acestuia, din cauza motivelor menționate mai sus, este imposibil să se afirme că aceste rănuri au fost cauzate de forțele de securitate.

Chiar dacă Guvernul nu pune în cauză veridicitatea raportului medical al reclamantului și existența rănilor constatate, Curtea constată că interesat nu prezintă suficiente dovezi pentru a susține pretențiile sale privind maltratarea și pentru a elimina îndoielile cu privire la originea rănilor sale.

Din aceasta rezultă că pretensiunea reclamantului cu privire la aspectul material al art. 3 din Convenție este evident neîntemeiată și trebuie respingă, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la caracterul efectiv al investigațiilor efectuate

Reclamantul și-a reiterat susținerile.

Guvernul observă că decizia subprefecturii din Nusaybin a făcut obiectul unui control judiciar în fața tribunalului administrativ regional din Diyarbakır și susține că investigațiile efectuate cu privire la pretențiile reclamantului privind violența suferite eram efective. El indică cu toate acestea că este conștient de posibila influență a inspectorului de poliție C.Ç., care a condus ancheta administrativă, din cauza poziției sale, asupra caracterului efectiv al investigațiilor. Cu toate acestea, consideră că nu mai existau baze pentru a cere autorităților investigații mai aprofundate la aceasta, atunci când, potrivit acestuia, pretențiile reclamantului privind maltratarea au rămas neîntemeiate. 1. Cu privire la admisibilitate

Guvernul nu ridică excepție de inadmisibilitate.

Constatând că pretensiunea privind aspectul procedural al art. 3 din Convenție nu este evident neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. 2. Cu privire la fond

Curtea amintește că, atunci când o persoană afirmă într-un mod apărabil că a suferit, din mâinile poliției sau ale altor servicii comparabile ale statului, sânge sevice ilegale și contrare art. 3 din Convenție, această dispoziție, combinată cu datornicul general impus statului de art. 1 din Convenție de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa, drepturile și libertățile definite (...) [în] Convenție", necesită, prin implicație, existența unei anchete oficiale efective (Assenov și alții împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, §§ 102-103, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, și Ay împotriva Turciei, nr. 30951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005). Această anchetă trebuie să poată duce la identificarea și pedepsirea responsabililor. Dacă nu ar fi așa, în ciuda importanței sale fundamentale, interzicerea legală generală a torturii și a pedepselor sau tratamentelor inhumane sau degradante ar fi ineficace în practică, și ar fi posibil în anumite cazuri pentru agenții statului să calce în picioare, bucurându-se de o cvasi-impunitate, drepturile persoanelor aflate sub controlul lor (Khachiev și Akaïeva împotriva Rusiei, nr. 57942/00 și 57945/00, § 177, 24 februarie 2005, și Menecheva împotriva Rusiei, nr. 59261/00, § 67, CEDH 2006-III).

În prezenta cauză, Curtea a remarcat bine că există o anumită confuzie cu privire la originea rănilor reclamantului; având în vedere elementele supuse aprecierii sale, consideră că nu este în măsură să determine cu exactitate dacă aceste rănuri au fost cauzate de polițiști, nici măcar dacă aceștia s-au prezentat efectiv la domiciliul interesat la 2 aprilie 2006. Cu toate acestea, constată că reclamantul a fost într-adevăr internat la spitalul din Nusaybin, că un medic a constatat rănile sale, că acest medic și un agent de poliție au cosemnat procesul-verbal întocmit în aceeași zi și că interesat a fost transferat la spitalul de stat din Mardin pentru îngrijiri mai adecvate.

De asemenea, constată că reclamantul a depus plângere împotriva polițiștilor la 5 aprilie 2006. Cu privire la aceasta, remarcă că procurorul Republicii Nusaybin a deschis o anchetă și s-a prezentat în aceeași zi la domiciliul reclamantului pentru a aduna dovezi, dar nu a continuat ancheta penală și a transferat dosarul subprefecturii din Nusaybin în scopul autorizării deschiderii urmăririi penale împotriva polițiștilor.

Cu privire la cererea adresată de procurorul Republicii subprefectului competent cu privire la autorizarea deschiderii urmăririi penale împotriva polițiștilor implicați, Curtea remarcă că, de la intrarea în vigoare a legii de amendare nr. 4778 la 2 ianuarie 2003, urmărirea pentru maltratare și pentru abuz de forță de către agenții statului se supune dreptului comun. Într-adevăr, în circumstanțele prezentei cauze, faptele și actele litigioase fiind desfășurate la 2 aprilie 2006, urmărirea se încadra în competența procurorilor republicani (§26 de mai sus) în conformitate cu art. 2 din legea nr. 4483, după cum a fost amendat de legea nr. 4778. Curtea consideră că această nerespectare a modificării legii nr. 4483 a împiedicat stabilirea circumstanțelor exacte în care reclamantul susține că a suferit maltratare. Cu privire la aceasta, amintește jurisprudența sa constantă potrivit căreia o anchetă efectuată cu privire la asemenea circumstanțe de organele administrative nu poate fi considerată ca o anchetă efectuată de un organ independent (vezi, de exemplu, Nazif Yavuz împotriva Turciei, nr. 69912/01, § 49, 12 ianuarie 2006, Ümit Gül împotriva Turciei, nr. 7880/02, §§ 53-57, 29 septembrie 2009, și Mete și alții împotriva Turciei, nr. 294/08, § 114, 4 octombrie 2011).

De aici, Curtea concluzionează că a existat o violare a art. 3 din Convenție sub aspectul procedural.

Curtea observă că reclamantul nu prezintă suficiente dovezi pentru a susține pretențiile sale cu privire la arestare și cu privire la pătrunderea polițiștilor în domiciliul.

Din aceasta rezultă că aceste pretenții sunt evident neîntemeiate și trebuie respinge, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul cere 3000 euro (EUR) pentru prejudiciul material și 18000 EUR pentru prejudiciul moral pe care consideră că l-a suferit.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea nu observă niciun lănț de cauzalitate între violare constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, judecând în echitate, Curtea consideră că trebuie să acorde reclamantului 5000 EUR pentru prejudiciul moral. B. Cheltuielile și costurile

Reclamantul solicită de asemenea 6383 EUR pentru cheltuielile și costurile suportate în fața Curții, sumă pe care o detaliază după cum urmează: 5968 EUR pentru onorariile avocatului și 415 EUR pentru cheltuielile poștale și traduceri suportate în cursul procedurilor în fața Curții. Pentru a-și susține pretenția, furnizează tariful baroului din Diyarbakır, o factură referitoare la cheltuielile de traducere, și un calcul al muncii și cheltuielilor întocmit de avocatul său.

Guvernul consideră că această cerere nu este justificată și invită Curtea să o respingă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor numai în măsura în care se dovedesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. Ținând cont de documentele disponibile și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 2500 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Dobândă de penalizare

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzii de penalizare la rata dobânzii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă cu privire la pretensiunea reclamantului privind aspectul procedural al art. 3 din Convenție și inadmisibilă pentru restul; 2. Declară că a existat o violare a art. 3 din Convenție sub aspectul procedural; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea devine definitivă potrivit art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în lire turce, la cursul aplicabil la data plății: i. 5000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral, ii. 2500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit de reclamant, pentru cheltuielile și costurile, b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 25 martie 2014, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Președinte

Le requérant a été représenté par M e R. Yalçındağ Baydemir, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant allègue en particulier une violation de l’article 3 de la Convention.

Le 14 mai 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. A La manifestation du 2 avril 2006 et l’hospitalisation du requérant

Le 2 avril 2006, des rassemblements et des manifestations illégaux eurent lieu à Nusaybin. D’après le Gouvernement, au cours de ces évènements, les manifestants érigèrent des barricades dans les rues et certains d’entre eux lancèrent des cocktails Molotov sur les policiers et sur leurs véhicules.

Le même jour, selon le procès-verbal établi et cosigné par un agent de police et le médecin de garde, le requérant reçut les premiers soins au service d’urgence de l’hôpital d’État de Nusaybin et il fut transféré à l’hôpital d’État de Mardin. Les parties pertinentes en l’espèce du procès-verbal se lisent comme suit : « Fuat Karahan, 30 ans, fils de Hüseyin (...), qui a été admis à l’hôpital d’État de Nusaybin en raison des évènements qui se sont déroulés dans notre circonscription le 02/04/2006, vers 13 heures, a reçu son rapport médical provisoire, à la suite des premiers soins [qu’il a reçus]. Il n’a pas été possible de recueillir sa déposition en raison de son transfert au M.D.H. [Mardin Devlet Hastanesi : hôpital d’État de Mardin]. Le présent procès-verbal a été établi et cosigné par nous, [le] 02/04/2006 (...) [à] 13 heures, M.A.T., agent de police, [et] Dr M.A., médecin de garde. »

Le rapport médical établi à la suite de l’examen médical du requérant à l’hôpital de Nusaybin indiquait que celui-ci présentait de nombreuses lésions, à savoir des contusions sur le visage et sur la partie droite du menton, une ecchymose de 5 cm au-dessus du genou gauche, une ecchymose de 2 cm au-dessus du genou droit, une contusion de 2 cm à la cheville droite – ainsi qu’une blessure, selon le requérant – et une plaie de 2 cm à la tête.

Le 3 avril 2006, la police recueillit la déposition du requérant, en tant que victime et suspect, en présence d’un avocat commis d’office. Selon cette déposition, le jour de l’incident, des manifestations se déroulaient dans les rues de Nusaybin. Le requérant déclara que, ce jour-là, vers 13 heures, alors qu’il était à son domicile et regardait une émission de l’animateur H.K. à la télévision, un groupe de policiers avait cassé les vitres de ses fenêtres à l’aide de jets de pierre. Il ajouta qu’il avait alors regardé dehors par une de ses fenêtres, qu’il avait reconnu İ.K. parmi ces policiers, et qu’il avait dit à ces derniers qu’il allait ouvrir la porte. Il indiqua que les policiers, en tenue officielle, étaient ensuite entrés chez lui avec leurs armes, qu’ils l’avaient tiré au dehors devant sa porte, et qu’ils l’avaient ensuite frappé à coups de crosse et à coups de pied. Il précisa qu’un des policiers avait dit à ses collègues qu’il le connaissait, leur indiquant qu’il était menuisier et qu’il ne ferait pas « ce genre de choses ». Il déclara enfin qu’il avait perdu connaissance sous les coups, qu’il aurait été transporté par ses voisins à l’hôpital, et qu’il ne se souvenait pas si l’agent İ.K. avait demandé aux autres policiers de cesser leurs coups ou s’il l’avait également frappé. B. La plainte du requérant et les suites données à cette plainte

Le 5 avril 2006, le requérant déposa une plainte pour coups et blessures contre les policiers. Dans sa plainte, il indiquait que, le jour de l’incident, les policiers, parmi lesquels il en avait identifié un et en connaissait d’autres de vue, avaient cassé ses vitres et l’avaient frappé au point de le blesser gravement. Il précisait qu’il n’avait aucunement pris part aux manifestations et qu’il avait fait l’objet de violence gratuite de la part des policiers. Il soutenait également que, lors de sa « garde à vue », certains policiers l’avaient maltraité et insulté. Il alléguait enfin qu’il avait également eu beaucoup de dégâts matériels et qu’il n’avait pas pu reprendre son travail en raison de ses blessures.

Le même jour, le procureur de la République de Nusaybin se rendit au domicile du requérant pour une reconnaissance des lieux. Au cours de celle-ci, l’existence de petits bris de verre sur la fenêtre qui donnait sur la rue fut relevée. Par ailleurs, le procureur constata qu’il n’y avait pas eu d’infiltration d’eau à l’intérieur de la maison lors des pluies torrentielles du 4 avril 2006 alors qu’il n’y avait aucune protection à cet effet devant la fenêtre. Il conclut que les vitres ne semblaient pas avoir été cassées le 2 avril 2006 par les policiers comme le soutenait le requérant ; d’après le procureur, ces vitres avaient été cassées après la pluie du 4 avril 2006 et avant sa visite sur les lieux. 13. À une date non précisée, le procureur de la République de Nusaybin transféra le dossier à la sous-préfecture de Nusaybin aux fins d’autoriser l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers.

Le 6 juin 2006, sur demande de la sous-préfecture de Nusaybin, la préfecture de Mardin nomma l’inspecteur de police C.Ç. en tant qu’enquêteur.

Le 21 juin 2006, la déposition du requérant fut recueillie dans le cadre d’une enquête préliminaire. L’intéressé réitéra ses précédentes allégations.

Le même jour, la déposition du policier İ.K. fut également recueillie. Celui-ci soutint avoir été envoyé à un autre endroit qu’au domicile du requérant, pour faire un constat relatif à des magasins dont les propriétaires avaient mené une action collective de fermeture ( kepenk kapama eylemi ). Il expliqua que des manifestants aux visages voilés avaient scandé des slogans illégaux et brûlé des pneus dans la rue alors qu’il procédait au constat susmentionné, qu’il était alors intervenu et avait été blessé par des pierres lancées par les manifestants, que ses collègues l’avaient transporté à l’hôpital et qu’il avait été mis en arrêt de travail pendant trois jours par le médecin en raison de ses blessures.

Le 23 juin 2006, les témoignages de deux autres policiers, N.A. et E.G., furent recueillis, également dans le cadre de l’enquête préliminaire. Ces deux agents confirmèrent les dires du policier İ.K.

Par une décision du 30 juin 2006, la sous-préfecture de Nusaybin n’autorisa pas l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers mis en cause, au motif que les allégations du requérant étaient contradictoires. Dans sa décision, elle indiquait qu’il n’y avait pas eu d’incidents près du domicile du requérant, que l’agent de police İ.K. – lequel se serait trouvé parmi les policiers intervenus au domicile du requérant selon ce dernier – était positionné à un autre endroit lors des évènements, et que ce policier avait été blessé par des jets de pierre et hospitalisé.

Le 10 juillet 2006, le requérant contesta cette décision devant le tribunal administratif régional de Diyarbakır.

Le 17 juillet 2006, le procureur de la République de Nusaybin, se fondant sur la décision de la sous-préfecture, prit une décision de non-lieu à poursuivre.

Le 13 septembre 2006, le tribunal administratif régional de Diyarbakır confirma la décision de la sous-préfecture. C. Action contre le requérant pour participation à une manifestation 22. À une date non identifiée sur les documents produits, le procureur de la République de Nusaybin intenta une action pénale contre vingt-huit personnes, dont le requérant, pour participation à une manifestation illégale. Le 11 avril 2006, il transmit le dossier d’enquête concernant l’intéressé au procureur de la République de Diyarbakır.

Le 10 mai 2006, le procureur de la République de Diyarbakır rendit une décision de non-lieu dans le cadre de l’action pénale initiée contre le requérant, en particulier pour les chefs d’accusation de participation à une manifestation illégale commanditée par une organisation armée illégale et d’outrage à fonctionnaire. II.

La loi n o 4483 sur la procédure relative à la poursuite des fonctionnaires et autres agents de la fonction publique, entrée en vigueur le 2 décembre 1999, dispose en son article 9 que les décisions rendues par les organes administratifs compétents sur les demandes d’ouverture d’enquêtes pénales formulées par les parquets et mettant en cause un fonctionnaire sont susceptibles d’opposition dans un délai de dix jours. Elle dispose en outre que les juridictions administratives sont seules compétentes pour connaître de telles oppositions et que leurs décisions sont définitives.

Dans le cas d’une décision d’un organe administratif portant refus d’ouvrir une enquête, la même loi prévoit que, après confirmation de cette décision par les juges administratifs, le parquet est lié par la position des juges et ne peut que classer l’affaire sans suite ; il s’agit là d’un acte purement formel, qui se borne à entériner la décision définitive de l’organe administratif. Dans la pratique, il arrive que les parquets rendent des « ordonnances de non-lieu » à la suite du refus opposé à une demande d’ouverture de poursuites contre un fonctionnaire. Pareilles ordonnances sont caduques et la voie pénale de l’opposition, théoriquement ouverte contre celles-ci, ne saurait entraîner l’ouverture de poursuites pénales en dépit de la décision de refus d’ouverture d’une enquête prise par l’organe administratif. La position des chambres répressives de la Cour de cassation confirme cette pratique (voir, par exemple, les arrêts nos 2006/14865 du 4 octobre 2006 et 2006/10703 du 10 mai 2006 de la haute juridiction) : « L’ouverture de poursuites pénales contre des fonctionnaires pour des délits tombant sous le coup de la loi n o 4483 (...) requiert une "autorisation". En vertu de l’article 4 de la loi n o 4483, les procureurs de la République saisis d’une plainte ou d’une dénonciation relative à de tels délits (...) demandent l’autorisation d’ouvrir une instruction et se bornent à administrer les preuves susceptibles de disparaître (...) Si l’autorisation requise est refusée, le parquet peut prendre une décision de "classement sans suite" de la plainte ou de la dénonciation (...) mais il lui est impossible de rendre une "ordonnance de non-lieu à poursuivre", au sens de l’article 172 du code de procédure pénale (...) car aucune instruction pénale n’est censée avoir été ouverte auparavant. Le fait que l’instance répressive appelée à connaître d’une opposition formée contre une telle ordonnance statue sur le bien-fondé du recours au lieu de conclure à un "classement sans suite" est contraire à la loi (...) »

Jusqu’à la promulgation de la loi d’amendement n o 4778 le 2 janvier 2003, la procédure susmentionnée s’appliquait à toute forme de délit commis dans l’exercice de la fonction publique, à l’exception des cas de flagrant délit, passibles de peines de prison ferme. Depuis cette date, selon l’article 2 de la loi n o 4483, les poursuites pour mauvais traitements (article 243 de l’ancien code pénal, et articles 94 et 95 du nouveau code pénal du 26 septembre 2004) et pour recours excessifs à la force (article 245 de l’ancien code pénal et article 256 du nouveau code pénal) par des agents de l’État sont exclues du champ d’application de la loi n o 4483 ( Çamçı et autres c. Turquie , n o 25172/02, §§ 21-22, 24 février 2009). 28. À l’heure actuelle, l’instruction de tels actes relève du droit commun, donc de la compétence des procureurs de la République. EN DROIT I.

Eu égard à la formulation des griefs du requérant, la Cour estime qu’il convient d’examiner l’absence d’une enquête effective sur les mauvais traitements allégués sous l’angle du volet procédural de l’article 3 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Karaman et autres c. Turquie , n o 60272/08 , § 37, 31 janvier 2012). Cette disposition est ainsi libellée : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur les allégations de mauvais traitements

Le requérant réitère ses allégations.

Le Gouvernement indique que le requérant expose ne pas avoir participé à la manifestation en question et que l’ordonnance de non-lieu du procureur de la République de Diyarbakır atteste cette version.

En se référant à la déposition de l’agent de police İ.K., le Gouvernement déclare qu’il n’y a aucun fondement à l’assertion du requérant d’utilisation de la force à son encontre. Par ailleurs, il considère que, pour une personne alléguant avoir été gravement battue, l’intéressé ne présentait pas de blessures sérieuses. Faisant référence à la jurisprudence de la Cour dans l’affaire Irlande c. Royaume-Uni (18 janvier 1978, § 162, série A n o 25), il soutient que les blessures constatées sur le corps du requérant n’atteignent pas un degré minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3 de la Convention. 35. ¨Par ailleurs, le Gouvernement n’émet pas d’objection quant au constat de blessures figurant dans le rapport médical du requérant. Toutefois, selon lui, en raison des motifs mentionnés ci-dessus, il est impossible d’affirmer que ces blessures aient été causées par les forces de sécurité.

Même si le Gouvernement ne met pas en cause la véracité du rapport médical du requérant et l’existence des blessures constatées, la Cour constate que l’intéressé ne présente pas suffisamment d’éléments de preuve de nature à étayer ses allégations de mauvais traitements et à dissiper les doutes quant à l’origine de ses blessures.

Il s’ensuit que le grief du requérant tiré du volet matériel de l’article 3 de la Convention est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le caractère effectif des investigations menées

Le requérant réitère ses allégations.

Le Gouvernement fait observer que la décision de la sous-préfecture de Nusaybin a fait l’objet d’un contrôle judicaire devant le tribunal administratif régional de Diyarbakır et il soutient que les investigations menées au sujet des allégations de violences subies par le requérant étaient effectives. Il indique toutefois être conscient de l’influence potentielle de l’inspecteur de police C.Ç., qui a mené l’enquête administrative, en raison de sa position, sur le caractère effectif des investigations. Cela étant, il considère qu’il n’y avait plus aucune base pour exiger des autorités des investigations plus approfondies à ce sujet étant donné que, selon lui, les allégations du requérant de mauvais traitements étaient restées infondées. 1. Sur la recevabilité 40 . Le Gouvernement ne soulève aucune exception d’irrecevabilité.

Constatant que le grief tiré du volet procédural de l’article 3 de la Convention n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. 2. Sur le fond

La Cour rappelle que, lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi, aux mains de la police ou d’autres services comparables de l’État, de graves sévices illicites et contraires à l’article 3 de la Convention, cette disposition, combinée avec le devoir général imposé à l’État par l’article 1 de la Convention de « reconnaître à toute personne relevant de [sa] juridiction, les droits et libertés définis (...) [dans la] Convention », requiert, par implication, qu’il y ait une enquête officielle effective ( Assenov et autres c. Bulgarie , 28 octobre 1998, §§ 102-103, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, et Ay c. Turquie , n o 30951/96, §§ 59-60, 22 mars 2005). Cette enquête doit pouvoir mener à l’identification et à la punition des responsables. S’il n’en allait pas ainsi, nonobstant son importance fondamentale, l’interdiction légale générale de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants serait inefficace en pratique, et il serait possible dans certains cas à des agents de l’État de fouler aux pieds, en jouissant d’une quasi-impunité, les droits des individus soumis à leur contrôle ( Khachiev et Akaïeva c. Russie , n os 57942/00 et 57945/00, § 177, 24 février 2005, et Menecheva c. Russie , n o 59261/00, § 67, CEDH 2006 ‑ III).

Dans la présente affaire, la Cour a bien noté qu’il existe une certaine confusion quant à l’origine des blessures du requérant ; au vu des éléments soumis à son appréciation, elle estime ne pas être en mesure de déterminer avec exactitude si ces blessures ont été causées par les policiers, ni même si ces derniers se sont effectivement rendus au domicile de l’intéressé le 2 avril 2006. Elle constate toutefois que le requérant a bien été admis à l’hôpital de Nusaybin, qu’un médecin a constaté ses blessures, que ce médecin et un agent de police ont cosigné le procès-verbal établi le jour même et que l’intéressé a été transféré à l’hôpital d’État de Mardin pour des soins plus appropriés.

Elle constate également que le requérant a porté plainte contre les policiers le 5 avril 2006. À cet égard, elle note que le procureur de la République de Nusaybin a déclenché une enquête et s’est rendu dès le même jour au domicile du requérant pour recueillir les éléments de preuve, qu’il n’a toutefois pas continué l’enquête pénale et qu’il a transféré le dossier à la sous-préfecture de Nusaybin aux fins d’autoriser l’ouverture de poursuites pénales contre les policiers.

S’agissant de la demande adressée par le procureur de la République au sous-préfet compétent quant à l’autorisation d’ouverture de poursuites pénales contre les policiers mis en cause, la Cour note que, depuis l’entrée en vigueur de la loi d’amendement n o 4778 le 2 janvier 2003, les poursuites pour mauvais traitements et pour recours excessifs à la force par des agents de l’État relèvent du droit commun. En effet, dans les circonstances de l’espèce, les faits et les actes litigieux s’étant déroulés le 2 avril 2006, l’instruction relevait de la compétence des procureurs de la République (paragraphe 26 ci-dessus) conformément à l’article 2 de la loi n o 4483, tel qu’amendé par la loi n o 4778. La Cour estime que cette méconnaissance de la modification apportée à la loi n o 4483 a empêché d’établir les circonstances exactes dans lesquelles le requérant soutient avoir subi des mauvais traitements. À cet égard, elle rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle une enquête menée sur pareilles circonstances par des organes administratifs ne saurait être considérée comme une enquête menée par un organe indépendant (voir, par exemple, Nazif Yavuz c. Turquie , n o 69912/01, § 49, 12 janvier 2006, Ümit Gül c. Turquie , n o 7880/02, §§ 53-57, 29 septembre 2009, et Mete et autres c. Turquie , n o 294/08, § 114, 4 octobre 2011).

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet procédural. II.

La Cour observe que le requérant ne présente pas suffisamment d’éléments de preuve de nature à étayer ses allégations quant à son arrestation et quant à la pénétration des policiers dans son domicile.

Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Le requérant réclame 3 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et 18 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subis.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, statuant en équité, la Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 6 383 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, somme qu’il ventile comme suit : 5 968 EUR pour les honoraires d’avocat et 415 EUR pour les frais postaux et de traduction exposés lors de la procédure devant la Cour. À l’appui de sa prétention, il fournit le barème tarifaire du barreau d e Diyarbakır, une facture concernant les frais de traduction, ainsi qu’un décompte de travail et de frais établi par son avocat.

Le Gouvernement estime que cette demande n’est pas justifiée et il invite la Cour à la rejeter.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents dont elle dispose et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 500 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief du requérant tiré du volet procédural de l’article 3 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention sous son volet procédural ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en livres turques, au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens, b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 25 mars 2014, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Guido Raimondi Greffier Président