Lauchlan împotriva Regatului Unit

Comunicat la 17 decembrie 2014 CUARTĂ SECȚIUNE Cererea nr. 75702/13 William Hugh LAUCHLAN împotriva Regatului Unit depusă la 28 noiembrie 2013 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl William Hugh Lauchlan, este un național britanic, născut în 1976 și reținut la Edinburgh. El este reprezentat în fața Curții de Fitzpatrick & Co, o firmă de avocati practicanți în Glasgow. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Ancheta inițială La 16 februarie 1998 Robert McGarrigle a raportat poliției Strathclyde că soția sa, Allison McGarrigle, a lipsit. La 24 februarie 1998, poliția a efectuat o investigație forense a unui apartament pe care Allison McGarrigle și fiul său l-au împărtășit cu reclamantul și Charles O’Neill.

Trei zile mai târziu, la 27 februarie 1998, Procurorul Fiscal de la Kilmarnock a scris Biroului Coroanei de informare că ancheta ar putea deveni o anchetă de omucidere cu reclamantul și domnul O’Neill ca suspecți. Poliția a obținut un mandat de percheziție și, la 30 iunie 1998, apartamentul reclamantului a fost supus unei examinări legistice complete. La 18 august 1998, reclamantul și Charles O’Neill au fost condamnați la perioade de închisoare de șase ani și, respectiv, opt ani după condamnarea lor pentru infracțiuni sexuale (nerelaționate). La 14 septembrie 1998, poliția a solicitat autorizația scrisă pentru eliberarea reclamantului și a Charles O’Neill de la HMP Peterhead în custodia lor, astfel încât acestea să poată fi interogate în ceea ce privește suspectul de crimă a lui Allison McGarrigle.

La 17 septembrie 1998, în timpul îndeplinirii condamnării la HMP Peterhead, reclamantul a fost reținut de poliție în temeiul articolului 14 din Legea de procedură penală (Scotland) din 1995 și retras în Biroul de Poliție Queen Street din Aberdeen. În aceeași zi reclamantul a fost intervievat de ofițeri de poliție într-o serie de interviuri în timpul cărora a fost pus întrebări legate de presupusul infracțiunii și a fost acuzat direct de ofițeri de poliție pentru uciderea lui Allison McGarrigle. La 5 noiembrie 1998, ancheta de poliție cu privire la Allison McGarrigle a fost „prezentată”. Reclamantul a fost eliberat din custodie la 18 ianuarie 2002. Cu toate acestea, licența sa a fost revocată de către Executivul Scoțian în 2003 deoarece a călătorit în străinătate fără notificare, încălcând astfel cerințele de licență.

La eliberarea lui Charles O’Neill din licență la 22 mai 2003, el și-a călătorit în străinătate pentru a se alătura reclamantului. La 21 și 23 aprilie 2004 au fost eliberate mandatele europene de arestare pentru Charles O’Neill și reclamantul în legătură cu încălcarea cerințelor de notificare a licențelor lor respective. Reclamantul a fost arestat de poliție în Spania și a fost ulterior extradat în Regatul Unit. El a fost ulterior angajat în închisoare în Scoția și condamnat la 4 Aprilie 2005 la o nouă închisoare de trei ani, care a fost redusă în apel la opt luni. Acuzațiile de la 5 aprilie 2005 reclamantul și Charles O’Neill au fost aduse în fața unui șeriful pe o cerere acuzată de infracțiunile de crimă și încearcă să perturbe cursul justiției.

Ei au fost angajați la închisoare pentru o examinare suplimentară. La 6 iunie 2005, Oficiul Crown a stabilit provizoriu o dată de audiere preliminară pentru 12 septembrie 2005. Aceasta dată de audiere a fost anulată ca co-acusat al reclamantului, Charles O’Neill, a depus un minut de desfășurare privind o posibilă încălcare a garanției de timp rezonabile prevăzute la art. 6 § 1 din convenție. La 14 octombrie 2005, Tribunalul șerifului a afirmat că minutul de dezvoltare a fost ridicat prematur, deoarece nu s-a desfășurat nici o acuzație, iar Curtea Înaltă a respins mai târziu apelul lui Charles O’Neill. Lăsați apelul la comisia judiciară a Consiliului privat.

Între timp, la 2 noiembrie 2005, Coroana a stabilit o nouă dată de audiere preliminară pentru inculparea propusă la 17 ianuarie 2006. În conformitate cu art. 65 alineatul (1) litera (a) și (1A) din Actul de procedură penală (Scotland) 1995, un proces a trebuit să aibă loc în termen de douăsprezece luni de la prima apariție a acuzatului la cerere în ceea ce privește infracțiunile, deși această perioadă ar putea fi extinsă retrospectiv. La 19 decembrie 2005, Coroana a hotărât să nu ia nicio procedură în ceea ce privește acuzația de crimă conținută în petiția din 2005. În urma revizuirilor cazului în februarie și martie 2006, Consiliul de coroană a informat că nu s-a ajuns la lumină niciun nou material suplimentar care să justifice reconsiderarea deciziei sale anterioare, dar că decizia va rămâne sub revizuire periodică.

Lord Advocate nu a solicitat o prelungire a timpului care ar fi permis procedurii să rămână în viață. Decizia a fost comunicată reclamantului la 26 aprilie 2006. Până în noiembrie 2006, atât reclamantul, cât și Charles O’Neill au servit elementul de custodie al condamnărilor penale anterioare și au fost eliberate din închisoare. La 10 septembrie 2008, reclamantul și Charles O’Neill au fost prelucrați cu o acuzație care conținea aceleași acuzații care au fost incluse în petiția din 2005, și anume crimă și încercarea de a perturba cursul justiției. Reclamantul și Charles O’Neill au fost, de asemenea, acuzați de o serie de infracțiuni sexuale, unele dintre care se presupune că au fost comise împotriva fiului lui Allison McGarrigle.

La 15 septembrie 2008, reclamantul și Charles O’Neill au depus un minut de dezvoltare în care au susținut că nu pot primi un proces echitabil în sensul articolului 6 din cauza întârzierii semnificative care au avut loc. La 10 octombrie 2008, la Curtea Înaltă din Glasgow, s-a desfășurat o ședință preliminară în numele reclamantului și al Charles O’Neill, în care au fost prelucrate alte minute preliminare și de dezvoltate și anunțuri în numele reclamantului și al lui Charles O’Neill. Coroana a depus, de asemenea, o cerere în temeiul articolului 65 alineatul (3) litera (a) din Legea privind procedura penală (Scotland) din 1995 pentru o prelungire retrospectivă a timpului de douăsprezece luni. limita conținută în art. 65 alineatul (1) din respectiva lege.

În urma unei audieri la 20 februarie 2009 a fost acordată cererea de prelungire a Crownului. Judecătorul Curții Înalte a constatat că între 1997 și 2008, Coroana a acționat în mod corespunzător în investigarea și revizuirea probelor, că expirarea termenului de la art. 65 a apărut printr-o decizie pozitivă și nu prin inadvertență, și că noi dovezi au venit la lumină după expirarea termenului de expirare. Reclamantul și Charles O’Neill au primit permisiunea de a face apel, dar acest recurs a fost refuzat la 5 iunie 2009. La o audiere preliminară continuată începând cu 29 iunie 2009, un alt judecător al Curții a fost invitat să examineze o serie de chestiuni, inclusiv minutul de dezvoltare din 15 septembrie 2008. Judecătorul a refuzat minutul de dezvoltare.

Cu toate acestea, el nu a respins niciuna dintre acuzațiile de inculpare, deoarece el a constatat că procedura a început la 5 În aprilie 2005, nu s-a depășit „tempol rațional” permis de art. 6, că echitatea procesului următor nu a fost afectată și, în orice caz, concedierea nu ar fi fost corectă sau adecvată. Prin urmare, el a hotărât să părăsească decizia de întârziere și orice remediu adecvat până la data procesului. Domnul său a hotărât, de asemenea, că este adecvat să se separe acuzațiile referitoare la infracțiunile sexuale de cele legate de uciderea lui Allison McGarrigle, deoarece ar exista un risc real de prejudecată pentru cei doi acuzați dacă acuzațiile au fost judecate împreună. Reclamantul și Charles O’Neill au apelat împotriva deciziei de a nu respinge acuzațiile împotriva lor.

Lord Advocate a adus o cruce apel împotriva deciziei de separare a acuzațiilor. Ambele apeluri au fost respinse la 26 noiembrie 2009. În respingerea recursului împotriva hotărârii de a nu respinge acuzațiile împotriva reclamantului și a lui Charles O’Neill, Curtea de Apel a concluzionat că, deși nu a existat nici o îndoială că poliția a interogat reclamantul și Charles O’Neill „robustly” în 1998, acestea nu au fost „acuzate” până la 5 aprilie 2005, că Coroana a acționat fără îndoială și că, în acest caz, nu se poate spune că această chestiune nu va fi stabilită într-un timp rezonabil. Curtea a remarcat, de asemenea, că, deoarece organismul lui Allison McGarrigle nu a fost găsit niciodată, cazul nu a implicat „complexitatea particulară”.

La 27 noiembrie 2009, Curtea de Apel a refuzat să recurgă împotriva acestei decizii la Curtea Supremă și la 22 februarie 2010, Curtea Supremă a refuzat să acorde concediu special de recurs. Procesul reclamantului și Charles O’Neill au început la Curtea Înaltă din Glasgow la 17 mai 2010. La judecată, nici Coroana, nici apărarea nu au putut chema un martor care se presupune că l-a văzut pe Allison McGarrigle câteva săptămâni după ce s-a crezut că a fost ucisă, deoarece martorul nu mai putea fi urmărit. În plus, elementele pe care martorul pretins au fost lăsate în urmă de Allison McGarrigle într-o casă publică au fost vândute de poliție și astfel nu au fost disponibile la proces. La 10 iunie 2010, un juriu a condamnat reclamantul și Charles O’Neill de crimă și a încercat să perturbe cursul justiției.

Reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viață cu un tarif de 26 de ani. Apelul împotriva condamnării și condamnării Atât reclamantul, cât și Charles O’Neill au apelat împotriva condamnării și a condamnării. Condiția a fost refuzată la prima selecție la 3 februarie 2011. La 4 Cu toate acestea, în iulie 2011 la al doilea selecție, Curtea de Apel a acordat reclamantului permisiunea de a face apel la condamnarea sa din două motive: și anume, presupusa nedreptate care rezultă din probele de conducere a unui martor de poliție în timpul procesului și o presupusă eșuare în ceea ce privește chestiunea de aderare după fapt. Reclamantul a aplicat în temeiul articolului 107 alineatul (8) din Legea privind procedura penală (Scotland) din 1995 („Legea din 1995”) pentru a face apel la condamnarea sa pentru crimă, din anumite motive pe care judecătorii de cerneală nu le-au avut.

În urma unei audieri orale la 8 februarie 2012, Curtea de Apel a refuzat să recurgă din aceste motive. Acesta a susținut că, departe de a exista dovezi insuficiente pentru a condamna reclamantul și Charles O’Neill, a existat un caz circumstanțial puternic împotriva ambelor persoane în ceea ce privește crima și eliminarea organismului. În plus, instanța a constatat că întârzierea lungă în cazul care vine la judecată nu a provocat nici o prejudecată importantă pentru niciunul dintre acuzații. În acest sens, instanța a convenit cu instanța judecătorească că punctul de plecare pentru analiza articolului 6 § 1 a fost de 5 aprilie 2005. Înainte ca recursul reclamantului să fie hotărât de Curtea de Apel, el a solicitat, împreună cu Charles O’Neill, să permită apelul la Curtea Supremă în conformitate cu punctul 13 din anexa 6 la Legea din 1998 privind decizia Curții de Apel din 8 februarie 2012 de a refuza concediul de a face apel pentru anumite motive.

Aprilie 2012 Curtea de Apel a acordat reclamantului permis de recurs în ceea ce privește punctul de inițiere utilizat de instanțele inferioare în evaluarea timpului rezonabil în temeiul articolului 6. În timp ce instanța inferioară a folosit data acuzației, Curtea Supremă a sugerat în Ambrose c. Harris [2011] UKSC 43 că data relevantă a fost, de fapt, data interviului de către poliție sub precauție. La 13 iunie 2013, Curtea Supremă a constatat că data la care a început termenul rezonabil în sensul articolului 6 § 1 a fost de 5 aprilie 2005. Acțiunea a fost trimisă Curții de Apel. La 27 martie 2014, Curtea de Apel a respins recursul reclamantului împotriva condamnării.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, instanța a constatat că martorul de poliție în cauză era un ofițer cu experiență, cu o cunoștință considerabilă de Allison McGarrigle; că martorul de poliție, cu opinia pe baza rezultatelor factuale ale anchetelor sale, a dat o opinie personală; că acest punct de vedere era doar una dintre multe chestiuni care trebuie luate în considerare de către juriu; că judecătorul judecător nu a obținut dovezi inadmisibile; că nicio opoziție privind dovezile nu a fost ridicată de echipa juridică a reclamantului la proces; și că nu exista niciun motiv excepțional care să justifice stabilirea deoparte a condamnării reclamantului. În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, instanța a susținut că judecătorul judecător i-a dat juriului indicații adecvate; și că nu există niciun merit pentru plângerea reclamantului.

O dată viitoare a fost stabilită în ceea ce privește recursul reclamantului împotriva sentinței. La 19 iunie 2014, Tribunalul de recurs a respins recursul reclamantului împotriva sentinței. Legea de procedură penală (Scotland) de 1995 Dreptul de recurs Secțiunea 106 din Legea de 1995 acordă unei persoane condamnate dreptul de a face apel împotriva condamnării sau a condamnării (în cazul în care această condamnare nu este stabilită de lege), cu condiția ca concediul instanței în temeiul articolului 107 din Legea să fie obținut. Notă de recurs și raportul scris Secțiunea 110 alineatul (1) din Legea din 1995, în vigoare la momentul material, a permis depunerea unei note de recurs scrise de șase săptămâni.

Notăa a fost obligată să identifice procedura; conține o declarație completă a tuturor motivelor de recurs și să fie la fel de aproape de forma prevăzută de normele relevante. Notă de recurs se depune în general pe baza chestiunilor de judecată și după examinarea acuzației judecătorului judecătorului. Secțiunea 110 alineatul (4) cu condiția ca reclamantul să nu fie competent să constate niciun aspect al apelului său pe un motiv care nu este conținut în nota de recurs. Secțiunea 110 alineatul (2) prevede că termenul de șase săptămâni pentru depunerea notării de recurs ar putea fi prelungit în orice moment înainte de expirarea acesteia. Secțiunea 110 alineatul (1) din Legea de 1995 prevede că atunci când un condamnat depune o notã de recurs la grefier, funcționarul trebuie să trimită o copie judecătorului care a prezidat procesul.

În temeiul articolului 113 din Legea de 1995: „(1) De îndată ce este rezonabil posibil după primirea notiței de recurs trimise în temeiul art. 110 alin. (1) din prezenta Lege, judecătorul care a prezidat procesul furnizează grefierului justicierului un raport scris care să prezinte avizul judecătorului cu privire la caz în general și pe motivele conținute în nota de recurs. (2) Grefierul justicierului trimite o copie a raportului judecătorului – (a) persoanei condamnate sau avocatului său; (b) agentului de stat; ... (3) În cazul în care raportul judecătorului nu este furnizat după cum se menționează în subsecțiunea (1) de mai sus, Curtea Înaltă poate solicita ca raportul să fie furnizat în termenul pe care îl poate specifica sau, dacă se consideră potrivit, să audă și să stabilească recursul fără raport…

” Secțiunea 107 din Legea de 1995 prevede, în măsura în care este cazul: „(1) Hotărârea de a acorda permisiunea de recurs în sensul articolului 106 alineatul (1) din prezentul act este pronunțată de un judecător al Curții Înalte care – (a) dacă consideră că documentele menționate în subsecțiunea (2) de mai jos dezvăluie motive argumentabile de recurs, acordă permisiunea de recurs și face astfel de observații în scris a considera că este adecvată; și (b) în orice alt caz – (i) refuza permisiunea de a face apel și de a da motive scrise pentru refuzul ... (2) Documentele menționate la subsecțiunea (1) de mai sus sunt – (a) nota de recurs ... (c) în cazul în care judecătorul care a prezidat procesul furnizează un raport în temeiul articolului 113 din prezenta lege, raportul respectiv; și (d) în cazul în care, în temeiul articolului 94 alineatul (1) din prezenta lege, o tranșură a acuzației către judecătorul judecătorului care a prezis judecatul este transmisă grefierului justițiar, această tranșă…

(4) În cazul în care permisiunea de recurs este refuzată în temeiul subsecțiunea (1) de mai sus a recurentei poate, în termen de 14 zile ..., să se ceară Curții Înalte pentru a face apel.

(4A) Din cauza indicată, Curtea Înaltă poate prelungi perioada de 14 zile menționată în subsecțiunea (4) de mai sus sau perioada prelungită în temeiul prezentei subsecțiuni, dacă perioada care urmează să fie prelungită a expirat sau nr... (5) În hotărârea unei cereri în temeiul subsecțiunea (4) de mai sus, Curtea Înaltă trebuie să – (a) în cazul în care, după examinarea documentelor menționate în subsecțiunea (2) de mai sus și motivele refuzului, instanța este de părere că există motive argubile de recurs, acordă permisiunea de a face recurs și face astfel de observații în scris, după cum consideră instanța adecvată; și (b) în orice alt caz– (i) refuză permisiunea de a face recurs și dă motive în scris pentru refuzul ... (6) Considerarea dacă acordarea permisului de recurs în conformitate cu subsecțiunea (1) sau (5) de mai sus se desfășoară în camere fără ca părțile să fie prezente.

(7) Observațiile scrise în conformitate cu subsecțiunea (1)a) sau (5)a) de mai sus pot, fără a aduce atingere generalității acestei dispoziții, să precizeze motivele de recurs argubile (cu conținute sau nu în nota de recurs) pe baza cărora se acordă permisiunea de recurs. (8) În cazul în care motivele de recurs argubile sunt specificate în temeiul subsecțiunea (7) de mai sus, cu excepția Curții Înalte, nu trebuie să fie competentă ca recurentei să constate orice aspect al recursului său pe vreun motiv conținut în notă de recurs, dar nu așa specificat. (9) Orice cerere a recursului de concediu a Curții Înalte în temeiul subsecțiunii (8) de mai sus Legea – (a) se efectuează cel puțin șapte zile înainte de data stabilită pentru audierea recursului; și (b) nu mai puțin de șapte zile înainte de data respectivă, apelantul trebuie să fie informat de agentul Crown…

” Secțiunea 65 din Legea din 1995 are drept scop prevenirea întârzierii proceselor. Subsecțiunea (1) prevede că o audiere preliminară, în urma serviciului de inculpare, trebuie să aibă loc în termen de unsprezece luni și, în orice caz, un proces trebuie să aibă loc în termen de douăsprezece luni de la prima apariție a acuzatului la cerere în ceea ce privește infracțiunile. Subsecțiunea (3) permite extinderea acestei perioade retroactivă. Secțiunea 57 alineatul (2) din Legea din 1998 privind dezvoltarea prevede că executivul scoțian (din care Lord Advocate este membru) nu are competența de a acționa într-un mod incompatibil cu Convenția. O chestiune de dezvoltare este o chestiune susținută în conformitate cu anexa 6 la Legea Scoția privind dacă o dispoziție legislativă sau un act administrativ adoptat sau adoptat în temeiul Legii Scoția din 1998 se află în competențele Parlamentului Scoțian sau ale Executivului Scoțian.

Russell c. Thomson [2010] HCJAC 138, Curtea de Apel a remarcat: „15. Un minut de dezvoltare într-un proces de apel, care se plânge de acțiunile instanței superioare, nu are o viață propriu. Ea necesită să fie legată de motivele de recurs invocate. În acest caz, aceste motive sunt exprimate în Reclamant’s Note of Appeal și sunt pur și simplu faptul că comportamentul recurentei, așa cum a vorbit martorii, nu a constituit o încălcare a păcii. Notă definește domeniul de aplicare al recursului. Dacă recurentul ar fi dorit să urmărească oricare dintre numeroasele chestiuni conținute în minuta sa de dezvoltare, el ar fi trebuit să le fi incluse în nota de apel.

Dacă nu a făcut acest lucru, el ar fi trebuit să solicite instanței pentru a permite modificarea acestei note pentru a le include ...” Remediile pentru întârziere în procedurile judiciare în Scoția În consecința articolului 57 alineatul (2) din Legea privind Scoția din 1998, în desfășurarea urmăririlor judiciare sau în direcția de a-i desfășura pe Lord Advocate, nu poate acționa în mod incompatibil cu art. 6 § 1 din Convenție.

Astfel, o persoană acuzată din Scoția care se plânge de întârziere nejustificată în cadrul procedurilor penale în temeiul articolului 6 § 1 poate ridica o problemă de dezvoltare împotriva Lord Advocate în temeiul articolului 57 alineatul (2) din Legea din Scoția din 1998 sau, în mod alternativ, poate prezenta o plângere împotriva instanței în calitate de autoritate publică în temeiul Legii privind drepturile omului din 1998 (a se vedea R c. HM Advocate) [2002] PC D3, de Lord Steyn la punctul 1). El poate, de asemenea, ridica proceduri civile în Curtea Înaltă, susținând o încălcare a articolului 6 din Legea privind drepturile omului din 1998, în cazul în care el este nesatisfăcută cu remediul acordat de Înaltul Tribunal.

Mills c. HM Advocate [2002] UKPC D1, instanța a fost obligată să examineze dacă, în urma unei întârzieri necorespunzătoare în cadrul audierii unui recurs, reducerea sentinței acordate de Înaltul Tribunal a furnizat un recurs adecvat. Consiliul privat a considerat că, având în vedere recunoașterea expresă a încălcării Convenției și amploarea reducerii condamnării, a existat o soluție adecvată și reclamantul nu mai a fost victimă de nicio încălcare. Lord Steyn a remarcat că soluțiile disponibile pentru întârzierea procedurilor penale (la punctele 15-16): „În prezent trebuie luată în considerare întrebarea separată a remediilor disponibile în ceea ce privește încălcarea garanției unei audieri într-un timp rezonabil.

Curtea are dreptul de a fi informată cu privire la toate factorele logic relevante pentru adecvata remedierii. Într-un caz de condamnare post, de exemplu, faptul că vina acuzatului a fost stabilită în proces și că un recurs nemericios a fost respins, este fără îndoială un factor relevant pentru a lua în considerare ce remediu, dacă este vreuna, pentru a acorda. Căile de recurs disponibile ar putea include o ordonanță de discontinuare a procesului, anularea condamnării, reducerea condamnării, a compensației monetare sau a declarației. O constatare a încălcării unei garanții în sine poate, uneori, să fie o justificare suficientă a dreptului: Eckle/Germania (Just Satisfaction) (1983) 13 EHRR 556, 560, punctul 24 ...” [2002] UKPC D3, reclamantul s-a plâns de încălcarea cerinței de timp rezonabil.

Lord Steyn, care stabilește dreptul intern, a menționat (la alineatul (1): „Rezultatul acestui sistem este că o persoană acuzată din Scoția care se plânge de întârziere nejustificată în procedurile penale în temeiul articolului 6.1, poate ridica o chestiune de deevoluție împotriva Lord Advocate în temeiul articolului 57 alineatul (2) sau, în mod alternativ, poate face o plângere împotriva instanței în calitate de autoritate publică în temeiul Legii privind drepturile omului din 1998.” „Lățimea garanției de timp rezonabile este relevantă pentru problema separată a remediilor disponibile pentru o încălcare. Nu există remedii automate. În acest caz, și rolul Curții de Strasbourg este residular.

În Curtea de Strasbourg, singurele căi de recurs disponibile sunt, prin urmare, hotărâri declaratorii și atribuirea daunelor. Cu toate acestea, instanțele interne au disponibil o serie de remedii pentru încălcarea garanției de timp rezonabil. Într-un caz de condamnare post, remediile pot fi o declarație, un ordin de compensare, reducere a condamnării sau o anulare a condamnării: a se vedea Mills/H M Advocate (nr. 2), 2002 SLT 939, 944, p. 16 Într-un caz de preconversie, remediile pot include o declarație, o ordonanță pentru un proces rapid, o compensare care urmează să fie evaluată după încheierea procedurii penale sau o ședere a procedurii.

În cazul în care a existat o încălcare a garanției timpului rezonabil, dar un proces echitabil este încă posibil, acordarea șederii ar fi un remediu excepțional.” Majoritatea consiliului privat a susținut că, având în vedere acceptarea de către procuror că s-a constatat o întârziere necorespunzătoare în acest caz, ar fi incompatibilă cu dreptul recurentei la o decizie penală împotriva acestuia într-un timp rezonabil pentru Lord Advocate de a continua să-l înjudece pe două dintre acuzațiile de inculpare și, după cum se prevede la art. 57 alineatul (2) din Legea din Scoția din 1998, cu condiția ca Lord Advocatul să nu aibă dreptul de a face un act care este incompatibil cu dreptul convenției, ar trebui susținut motivul în lipsa de judecată și acuzațiile relevante respinse din incultă.

Gillespie v. HM Advocate , 2003 SLT 210 instanța de apel a constatat o încălcare a articolului 6 cu privire la lungime și a acordat, prin cale de remediere, o reducere de șase luni în partea de pedeapsă impusă anterior de Curtea Înaltă. Spiers c. Ruddy [2008] UKPC D2, Consiliul privat a examinat din nou gama de căi de recurs disponibile pentru încălcarea cerinței de timp rezonabil. Lord Bingham a încheiat (la punctul 16): „... Curtea Europeană nu prevede ce remediu va fi eficace în orice caz, în ceea ce privește acest lucru ca, în primul rând, o chestiune pentru instanța națională. Consiliul, având în vedere rolul restricționat în decizia problemelor de dezvoltare, ar trebui să fie similar reticent.

Este pentru instanțele escoțiane, dacă și atunci când găsesc o încălcare a dispozițiilor de timp rezonabil, de a acorda astfel de remedii pe care le consideră adecvate în lumina jurisprudenței de la Strasbourg.” Ambrose v. Harris [2011] UKSC 43 Ambrose Hotărârea Curții Supreme oferă cele mai recente orientări cu privire la interpretarea ceea ce înseamnă a fi „acuzată” în Regatul Unit. Lord Hope, care a dat hotărârea principală a instanței, a considerat că recurentul în acest caz a fost „acuzat” în urma avertizării sale de către poliție în legătură cu o presupusă infracțiune.

Ca urmare a concluziilor sale, Lordul său a reamintit jurisprudența relevantă a Curții, în special întrebarea dacă suspectul a fost „substanțial afectat”: „Poziția sa va fi afectată substanțial de îndată ce suspiciunile împotriva acestuia vor fi investigate în mod serios și procesul de urmărire penală compilat: Shabelnik v Ucraina (depunerea nr. 16404/03) (nedeclarată) dată la 19 februarie 2009, punctul 57. În Corigliano/Italia (1982) 5 EHRR 334, punctul 34, instanța a declarat că, în timp ce „acuzarea” în sensul articolului 6 alineatul (1) ar putea fi definită în general ca fiind notificarea oficială acordată persoanei fizice de către autoritatea competentă de a afirma că a comis o infracțiune penală, așa cum a fost pusă în Eckle , punctul 73, aceasta ar putea, în unele cazuri, să ia forma altor măsuri care au implicarea unei astfel de afirmații ... cuvintele „notificații oficiale” nu ar trebui luate literalmente, și ... evenimentele care s-au întâmplat după momentul în care încercarea urmează să fie îndeplinită pot informa răspunsul la întrebarea dacă poziția individului a fost afectată substanțial.

63. Este evident că testul va fi satisfăcut atunci când persoana a fost deținută și luată în custodie. Trebuie să fie considerat să fi fost mulțumit prea atunci când el este supus la ceea ce Salduz , punctul 52 se referă la etapele inițiale ale interogatoriului de poliție. Acest lucru se datorează faptului că o eșecare inițială a respectării dispozițiilor articolului 6 la această etapă poate aduce atingere gravă a dreptului său la un proces echitabil.” COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că acuzațiile împotriva lui nu au fost determinate într-un timp rezonabil. El se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că, din cauza întârzierii în ceea ce privește determinarea acuzațiilor împotriva lui, el nu a avut un proces echitabil.

Întrebarea către părți A încălcat durata procedurii în acest caz garanția de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 6 § 1?

Communicated on 17 December 2014

FOURTH SECTION

Application no. 75702/13 William Hugh LAUCHLAN against the United Kingdom lodged on 28 November 2013

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr William Hugh Lauchlan, is a British national, who was born in 1976 and is detained in Edinburgh. He is represented before the Court by Fitzpatrick & Co, a firm of solicitors practising in Glasgow. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

QUESTION TO THE PARTIES

Did the length of the proceedings in this case violate the “reasonable time” guarantee contained within Article 6 § 1?