Comunicat la 14 ianuarie 2015 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 68884/13 Rosalia CINCIMINO împotriva Italiei introdusă la 7 octombrie 2013 EXPOSAT DE FAPTE recurenta, M Rosalia Cincimino, este un resortisant italian născut în 1964 și rezident în Palermo. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul T. Lamberti, avocat la Palermo. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează: de la căsătoria recurentei cu A.A. a avut loc un copil, A., la 6 februarie 2000. În 2001, din cauza conflictelor continue care sfâșie cuplul, A.A. a părăsit casa familiei și a depus o cerere de separare a corpului. Reședința principală a A. a fost stabilită la reclamantă. În august 2002, instanța competentă pentru separare a dispus o competență finală de evaluare a capacităților părintești ale reclamantei și de stabilire a modalităților de exercitare a dreptului de vizită din partea tatălui. Instanța pentru copii din Palermo (denumită în continuare " tribunalul") a fost sesizată. În august 2002, a fost inițiată o procedură de decădere de la autoritatea sa părintească. Experții numiți în procedura de separare de corp au afirmat că mama avea o legătură de fuziune și exclusivă cu copilul și că era împotriva întâlnirilor cu tatăl. La 13 ianuarie 2003, instanța a dispus o expertiză psihologică a reclamantei. Din această expertiză reiese că recurenta a considerat fiica sa ca fiind o ființă deslușită sau altfel decât un obiect narcisist. Ea nu i-a permis, de asemenea, să construiască o legătură cu tatăl. Această relație simbiotică ar fi împiedicat copilul să crească armonios. Printr-o decizie din 26 mai 2003, Tribunalul a constatat că experții au subliniat că este de dorit ca copilul să se depărteze de reclamantă, dat fiind că aceaceasta ar trebui să crească. Potrivit experților, recurenta avea nevoie de un curs de sprijin psihologic. Tribunalul a observat că expertiza prezentată de recurentă a subliniat, de asemenea, că aceasta avea dificultăți în a-și gestiona emoțiile. În plus, în decembrie A. a petrecut o lună cu tatăl său și că aceasta evolua pozitiv în acest mediu, că recurenta, în pofida monitorizării psihologice, continuase să denigreze fostul ei soț. Potrivit instanței, atitudinea recurentei a afectat dezvoltarea psihofizică a A. Prin urmare, în interesul copilului, a fost încredințată de A. a domiciliului mamei, a încredințat custodia tatălui și a acordat reclamantei dreptul de a vizita în prezența asistenților sociali în două după-amieze pe săptămână. De asemenea, a ordonat recurentei să urmeze o cale psihologică pentru a îmbunătăți relația cu fiica sa. Prin decizia din 16 decembrie 2003, instanța a suspendat autoritatea părintească a reclamantei și a interzis orice contact între ea și copil. El a autorizat o singură întâlnire pe săptămână în prezența asistenților sociali. Tribunalul a constatat că reclamanta nu și-a respectat decizia deoarece era pronunțată la socrii săi pentru a vedea copilul, a întrerupt fără motiv întâlnirile timp de mai multe luni și nu a urmat un program de sprijin psihologic. Comportamentul său nu a fost îmbunătățit, ranchiuna lui împotriva tatălui fiicei sale a crescut și, prin urmare, tribunalul a considerat că nu a fost în măsură să dea peste autoritatea părintească. La 5 octombrie 2005, tribunalul pentru copii a observat că reclamanta în timpul întâlnirilor protejate a încercat să-l ridice pe A. împotriva tatălui. A avut o atitudine negativă față de asistenții sociali și a refuzat să urmeze un curs de susținere psihologică. Potrivit instanței, nu era posibil să se prevadă o îmbunătățire a raportului dintre reclamantă și fiica sa. Prin urmare, el a declarat reclamanta decăzută a autorității sale părintești și a interzis orice întâlnire între aceasta și A. La o dată nespecificată, în 2008, reclamanta a solicitat revocarea deciziei din 2005. Printr-o decizie din 30 ianuarie 2008, Tribunalul pentru copii a respins recursul recurentei. Apoi instanța de apel din Palermo a confirmat decizia instanței în 2010, recurenta își reiterează cererea în fața instanței pentru copii, care a respins recursul la 29 martie 2010. Această decizie a fost confirmată de instanța de apel din Palermo. Printr-o acțiune introdusă la 1 martie 2010. În februarie 2012, reclamanta a solicitat din nou Tribunalului să-și revoce decizia din 2005. În plus, recurenta susținea că era o persoană stabilă care se ocupa de profesia de medic de urgență în spital și de pediatră și că nu suferea de disfuncționare socială sau profesională. Recurenta a solicitat instanței o expertiză psihiatrică pentru a-și verifica capacitățile parentale. Între timp, serviciile sociale prezentaseră un raport cu privire la situația copilului. Potrivit acestora, tatăl copilului se temea de întoarcerea reclamantei în viața lor și în ceea ce privește A., ei au subliniat că ea nu a realizat încă pierderea mamei. Tatăl copilului a răspuns cererii recurentei și A., ascultată de instanță, a declarat că nu dorește să-și schimbe viața și că nu dorește să-și cunoască mama. Un alt psihoterapeut care a urmat-o pe reclamantă a fost ascultat de instanță: în opinia sa, reclamanta a prezentat o personalitate narcisistă, dar ea nu a fost periculoasă. Parchetul a emis un aviz contrar reluării contactelor dintre reclamantă și copil, având în vedere echilibrul atins de copil. Printr-o decizie din 23 iunie 2013, Tribunalul a respins cererea recurentei și a observat că reclamanta fusese decăzută de autoritatea sa părintească deoarece fusese considerată incapabilă să își exercite rolul parental din cauza lipsei sale de empatie și a personalităii narcisiste. Declarațiile celor doi psihiatri care au urmat-o pe reclamantă în ultimii ani nu au reușit să nege faptul că ea avea o personalitate narcisistă. Potrivit instanței, reclamanta a avut o atitudine egocentrică și autoreferențială și ar fi trebuit să inițieze o nouă terapie mai importantă decât cea pe care o urmase. Nu a fost necesară o nouă expertiză psihologică. Întâlnirile cu mama nu ar putea decât să fie negative pentru A. Potrivit instanței, o eventuală reluare a contactelor ar putea avea loc numai atunci când recurenta ar putea înțelege necesitățile copilului ei. La 11 februarie 2013, reclamanta a făcut apel la această decizie. În special, aceasta a solicitat să se efectueze o nouă expertiză, deoarece expertiza pe care se baza tribunalul era în vigoare în 2002 și 2003. În plus, întreruperea oricărui contact cu fiica sa nu a fost justificată și nu a fost în interesul copilului. Potrivit recurentei, instanța ar fi luat în considerare afirmațiile tatălui copilului care afirmase că o reluare a contactelor dintre reclamantă și copil i-ar fi adus prejudicii. Parchetul a solicitat instanței o expertiză psihologică asupra reclamantei. Prin hotărârea din 11 aprilie 2013, instanța de apel din Palermo a respins recursul reclamantei. Aceasta a subliniat faptul că copilul a evoluat în mod pozitiv în lipsa mamei, astfel cum a subliniat de tribunalul pentru copii și că nu a fost nici oportun nici util, nici util pentru a da o nouă expertiză a recurentei, dat fiind că expertiza realizată în trecut a confirmat că aceasta suferea de tulburări de personalitate. În plus, instanța de apel a afirmat că o posibilă reluare a contactelor dintre reclamantă și fiica sa ar fi în detrimentul copilului. GRIEF Invocând art. 8 din Convenție, recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta viața de familie reprobabilă autorităților, care au interzis orice contact cu fiica sa, de a nu fi luat măsurile corespunzătoare pentru a menține o legătură cu ea. Instanțele interne l-ar fi împiedicat să-și exercite rolul de mamă, iar măsurile adoptate au avut ca scop ruperea legăturii dintre ea și fiica sa. Instanțele au lăsat părintele cu care copilul trăiește să-l manipuleze într-un mod în care el și-a păstrat distanța față de ea și nici măcar nu au avut în vedere să-i dea copilului o terapie psihologică. Invocând art. 6 din Convenție, recurenta se plânge de lipsa de echitate a hotărârilor instanțelor interne, în special prin faptul că nu a fost pronunțată nici o competență asupra acesteia din 2003. Invocând art. 5 din Protocolul nr. 7 și 14 din Convenție, reclamanta se plânge că a fost discriminată și că tatăl lui A. ar beneficia de un tratament preferențial prin faptul că a obținut custodia exclusivă a copilului. În ceea ce privește dreptul de vizită al recurentei în ultimii 10 ani, care a fost stabilit în 2005 și confirmat în 2013, în lipsa unei noi expertize privind capacitatea părintească a recurentei și situația psihologică a copilului și, pe de altă parte, a unui proiect de sprijin psihologic pentru reclamantă și fiica acesteia, a adus atingere dreptului recurentei de a-și respecta viața privată și familială, astfel cum a fost garantat prin art. 8 din convenție. În special, autoritățile naționale au adoptat toate măsurile pe care le putea solicita în mod rezonabil autoritățile naționale pentru a asigura un echilibru corect între diferitele interese prezente în acest caz, ținând cont în special de faptul că reclamanta nu a mai avut contact cu fiica sa din 2005?
Communiquée le 14 janvier 2015
Requête n
o
68884/13
Rosalia CINCIMINO
contre l’Italie
introduite le 7 octobre 2013
La requérante, M
me
Rosalia Cincimino, est une ressortissante italienne née en 1964 et résidant à Palerme. Elle est représentée devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
Du mariage de la requérante avec A.A. naquit un enfant, A., le 6 février 2000. En 2001, en raison des conflits incessants déchirant le couple, A.A. quitta le domicile familial et déposa une demande de séparation de corps.
La résidence principale de A. fut fixée chez la requérante.
En août 2002, le tribunal compétent pour la séparation ordonna une expertise fin d’évaluer les capacités parentales de la requérante et d’établir les modalités pour l’exercice du droit de visite de la part du père.
Le tribunal pour enfants de Palerme (ci-après «
le tribunal
») fut saisi.
En août 2002, fut ouverte une procédure pour déchoir A.A. de son autorité parentale.
Les experts nommés dans la procédure de séparation de corps, affirmèrent que la mère avait un lien fusionnel et exclusif avec l’enfant et qu’elle était opposée aux rencontres avec le père.
Le 13 janvier 2003, le tribunal ordonna une expertise psychologique de la requérante. De cette expertise, ressortait l’incapacité de la requérante à considérer sa fille comme un être différencié d’elle ou autrement qu’un objet narcissique. Elle ne lui permettait pas par ailleurs de construire un lien avec le père. Cette relation symbiotique aurait empêché l’enfant de grandir harmonieusement.
Par une décision du 26 mai 2003, le tribunal releva que les experts avaient souligné qu’il était souhaitable que l’enfant se détache de la requérante, étant donné qu’elle l’empêchait de grandir. Selon les experts, la requérante avait besoin de suivre un parcours de soutien psychologique.
Le tribunal observa que les expertises produites par la requérante avaient souligné également qu’elle avait des difficultés à gérer ses émotions. Il rappela, en outre, qu’en décembre A. avait passé un mois avec son père et qu’elle évoluait positivement dans cet environnement, que la requérante nonobstant le suivi psychologique, avait continué à dénigrer son ex-époux. Selon le tribunal, l’attitude de la requérante nuisait au développement psychophysique de A. Par conséquent, dans l’intérêt de l’enfant, ordonna l’éloignement de A. du domicile de la mère, confia sa garde au père et octroya à la requérante un droit de visite en présence des assistants sociaux à raison de deux après-midis par semaine. Il ordonna également à la requérante de suivre un parcours psychologique afin d’améliorer la relation avec sa fille.
Par une décision du 16 décembre 2003, le tribunal suspendit l’autorité parentale de la requérante et interdit tout contact entre elle et l’enfant. Il autorisa une seule rencontre par semaine en présence des assistants sociaux. Le tribunal observa que la requérante n’avait pas respecté sa décision car elle s’était rendue chez ses beaux-parents afin de voir l’enfant, avait sans raison interrompu les rencontres pendant plusieurs mois, et n’avait pas suivi un programme de soutien psychologique. Son comportement ne s’était pas amélioré, sa rancune contre le père de sa fille avait grandi et, par conséquent, le tribunal estima qu’elle n’était pas en mesure d’exercer l’autorité parentale.
Le 5 octobre 2005, le tribunal pour enfants observa que la requérante pendant les rencontres protégées avait essayé de monter A. contre le père. Elle avait eu une attitude négative à l’encontre des assistants sociaux et avait refusé de suivre un parcours de soutien psychologique. De son côté A., avait tissé un lien très fort avec son père.
Selon le tribunal, il n’était pas envisageable de prévoir une amélioration du rapport entre la requérante et sa fille. Par conséquent, il déclara la requérante déchue de son autorité parentale et interdit toute rencontre entre elle et A.
A une date non précisée, en 2008, la requérante demanda la révocation de la décision de 2005.
Par une décision du 30 janvier 2008, le tribunal pour enfants rejeta le recours de la requérante. Ensuite la cour d’appel de Palerme confirma la décision du tribunal
En 2010, la requérante réitéra sa demande devant le tribunal pour enfants, qui rejeta son recours le 29 mars 2010. Cette décision fut confirmée par la cour d’appel de Palerme.
Par un recours introduit le 1
er
février 2012, la requérante demanda à nouveau au tribunal de révoquer sa décision de 2005. Elle fit valoir qu’elle avait suivi une psychothérapie. Selon le rapport de son psychiatre, la requérante ne souffrait d’aucune pathologie psychiatrique qui pouvait influencer négativement ses capacités parentales. L’intérêt de l’enfant exigeait qu’il puisse revoir sa mère. La requérante faisait valoir en outre, qu’elle était une personne stable qui exerçait le métier de médecin urgentiste à l’hôpital, et de pédiatre et qu’elle ne souffrait d’aucun disfonctionnement social ou professionnel.
La requérante demanda au tribunal d’ordonner une expertise psychiatrique afin de vérifier ses capacités parentales.
Entre-temps, les services sociaux avaient déposé un rapport sur la situation de l’enfant. Selon eux, le père de l’enfant craignait le retour de la requérante dans leur vie et s’agissant de A., ils soulignèrent qu’elle n’avait pas encore réalisé la perte de la mère. Le père de l’enfant s’opposa à la demande de la requérante et A., entendue, par le tribunal, déclara de ne pas vouloir changer sa vie et de ne pas vouloir rencontrer sa mère.
Une autre psychothérapeute ayant suivi la requérante fut entendue par le tribunal
: selon elle, la requérante montrait une personnalité narcissique, mais elle n’était pas dangereuse.
Le parquet déposa un avis contraire à la reprise des contacts entre la requérante et l’enfant compte tenu de l’équilibre atteint par l’enfant.
Par une décision du 23 juin 2013, le tribunal rejeta la demande de la requérante. Il observa que la requérante avait été déchue de son autorité parentale car elle avait été jugée incapable d’exercer son rôle parental à cause de son manque d’empathie et de sa personnalité narcissique.
Les déclarations des deux psychiatres ayant suivi la requérante dans les dernières années n’avaient pas réussi à démentir le fait qu’elle avait une personnalité narcissique.
Selon le tribunal, la requérante avait eu une attitude egocentrique et autoréférentielle. Elle aurait dû entamer une nouvelle psychothérapie plus importante que celle qu’elle avait suivi. Il n’était pas nécessaire d’ordonner une nouvelle expertise psychologique. Les rencontres avec la mère ne pourraient qu’être négatives pour A. Selon le tribunal, une éventuelle reprise des contacts pourrait avoir lieu uniquement lorsque la requérante arriverait à comprendre les besoins de son enfant.
Le 11 février 2013, la requérante fit appel de cette décision. Elle demanda en particulier d’effectuer une nouvelle expertise étant donné que les expertises sur lesquelles le tribunal s’était fondé remontaient à 2002 et 2003. De plus, le fait d’interrompre tout contact avec sa fille n’était pas justifié et n’était pas dans l’intérêt de l’enfant. Selon la requérante, le tribunal aurait pris en compte les affirmations du père de l’enfant qui avait affirmé que une reprise des contacts entre la requérante et l’enfant lui serait préjudiciable. Le parquet demanda à la cour d’appel d’ordonner une expertise psychologique sur la requérante.
Par un arrêt du 11 avril 2013, la cour d’appel de Palerme rejeta le recours de la requérante. Elle souligna que l’enfant avait évolué positivement en l’absence de la mère comme souligné par le tribunal pour enfants et qu’il n’était ni opportun ni utile d’ordonner une nouvelle expertise de la requérante vu que les expertises réalisées dans les passé avaient confirmé qu’elle souffrait de troubles de la personnalité. En outre, la cour d’appel affirma qu’une éventuelle reprise des contacts entre la requérante et sa fille serait préjudiciable à l’enfant.
Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de sa vie familiale reprochant aux autorités, qui ont interdit tout contact avec sa fille, de ne pas avoir pris les mesures appropriées afin de maintenir un lien avec elle. Les juridictions internes l’auraient empêché d’exercer son rôle de mère et les mesures adoptées ont eu pour finalité de rompre le lien entre elle et sa fille. Les juridictions ont laissé le parent avec lequel l’enfant vit le manipuler de manière à qu’il s’éloigne d’elle et n’ont même pas envisagé de faire suivre à l’enfant une thérapie psychologique.
Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaint du défaut d’équité des décisions des juridictions internes en particulier en relevant qu’aucune expertise n’a été ordonnée sur elle depuis 2003.
Invoquant les articles 5 du protocole n
o
7 et 14 de la Convention, la requérante se plaint d’avoir été discriminée et que le père de A. bénéficierait d’un traitement préférentiel en ce qu’il a obtenu la garde exclusive de l’enfant.
L’interruption du droit de visite de la requérante depuis 10 ans décidée en 2005 et confirmée en 2013 en l’absence, d’ une part, de nouvelles expertises sur les capacités parentales de la requérante et sur la situation psychologique de l’enfant, et, d’autre part, d’un projet de soutien psychologique pour la requérante et sa fille, a-t-elle porté atteinte au droit de la requérante au respect de sa vie privée et familiale, tel que garanti par l’article 8 de la Convention. Plus particulièrement, les autorités nationales ont-elles adopté toutes les mesures que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles pour faire respecter un juste équilibre entre les divers intérêts présents en l’espèce, compte tenu, en particulier de ce que la requérante n’a plus aucun contact avec sa fille depuis 2005?