M.A. împotriva Austriei

Reclamantul s-a născut în 1968 și trăiește în Vittorio Veneto. Reclamantul a intrat într-o relație cu D.P., un național austriac, și a trăit împreună cu ea în Vittorio Veneto. Fiica lor, care este un național italian și austriac, s-a născut în decembrie 2006. deteriorată și aceasta din urmă a părăsit casa de familie la 31 ianuarie 2008, care a luat-o pe fiica ei. Reclamantul a solicitat Curtei de Tineret de la Veneția (tribunale per i minorenni di Venezia) pentru o atribuire de custodie unică a copilului și a cerut instanței să elibereze o interdicție de călătorie interzicând-o să părăsească Italia fără consimțământul său. 10. La 8 februarie 2008, Curtea de Tineret de la Veneția a eliberat o interdicție de călătorie în ceea ce privește fiica reclamantului.

În aceeași zi, reclamantul a aflat că D.P. a părăsit Italia cu copilul și a călătorit în Austria, unde are intenția de a reședința. 11. La 23 mai 2008, Curtea de Tineret a Veneția a ridicat interdicția de călătorie în ceea ce privește fiica reclamantului, a acordat custodia comună preliminară a copilului ambilor părinți și a autorizat-o să locuiască cu mama ei în Austria, având în vedere vârsta ei tânără și relația strânsă cu mama ei. De asemenea, acesta a numit un expert care a fost încredințat să colecteze informațiile necesare pentru o decizie finală privind custodia. În plus, instanța a acordat reclamantului drepturi de acces de două ori pe lună într-o locație neutră, menționând că reuniunile ar trebui să se alternate între Italia și Austria și că datele și acordurile ar trebui convenite cu expertul.

12. Potrivit reclamantului, D.P. a adus fiica lor în Italia doar o dată. Vizitele au avut loc în Austria, deși D.P. nu a facilitat organizația lor. La o vizită ulterioră a încetat, se presupune că datorită comportamentului obstructiv al D.P... Într-un raport din 15 mai 2009 expertul a remarcat că nu a fost în măsură să evalueze capacitatea reclamantului de a avea grijă de fiica sa. 13. Potrivit Guvernului, reclamantul și-a întâlnit fiica de 15 ori în Austria, unde au avut loc vizite supravegheate între octombrie 2008 și iunie 2009. Apoi, el a refuzat să se călătorească în Austria fără a da motive. 14. Reclamantul a solicitat asistență pentru asigurarea returnării fiicei sale în temeiul Convenției de la Haga.

Cererea sa a fost transmisă prin intermediul autorităților centrale respective din Italia și Austria Curtei de District Leoben (Bezirksgericht), în cazul în care procedurile au început la 19 iunie 2008. ulterior, instanța a desemnat un expert. 15. La 3 iulie 2008, Curtea de District Leoben a respins cererea reclamantului de returnare a copilului în temeiul Convenției de la Haga. Referindu-se la avizul expertului și având în vedere vârsta foarte mică a copilului, instanța a constatat că returnarea ei ar constitui un risc grav pentru ea în sensul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga. 16. La 1 septembrie 2008, Curtea Regională Leoben (Landesgericht) a anulat această decizie deoarece reclamantul nu a fost auzit în mod corespunzător în procedura.

17. La 21 noiembrie 2008, Tribunalul de District Leoben, după ce a auzit reclamantul, și-a respins din nou cererea de returnare a fiicei sale, referindu-se la decizia Curții de Tineret din Veneția din 23 mai 2008. 18. La 7 ianuarie 2009, Curtea Regională Leoben a respins apelul reclamantului, constatand că reîntoarcerea copilului la el și separarea ei de la mama ei ar implica un risc grav de prejudiciu psihologic în sensul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga. 19. Între timp, în martie 2009 D.P. a înaintat proceduri în fața Curții de District Judenburg, cerând o atribuire de custodie exclusivă a copilului.

20. La 26 mai 2009, Curtea de district din Judenburg a susținut că este competentă în ceea ce privește aspectele legate de custodie, acces și întreținere în ceea ce privește copilul în temeiul articolului 15 alineatul (5) din Regulamentul UE 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competența judiciară și recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materie de responsabilitate parentală („regulamentul Bruxelles IIa”). 21. La 25 august 2009, aceeași instanță a acordat o atribuire preliminară de custodie exclusivă D.P., referindu-se la legăturile strânse ale copilului cu Austria și la riscul de pericol pentru bunăstarea ei la un posibil întoarcere în Italia. 22. La 8 martie 2010, Curtea de District Judenburg a acordat D.P.

custodia unică a copilului. 23. Între timp, la 9 aprilie 2009, reclamantul a depus o cerere la Curtea de Tineret de la Veneția pentru returnarea fiicei sale în conformitate cu art. 11 alineatul (8) din Regulamentul Bruxelles IIa. 24. În hotărârea din 10 iulie 2009 Curtea de Tineret de la Veneția, după o audiere, a ordonat revenirea copilului în Italia. Copilul va locui cu mama ei, dacă acesta din urmă decide să se întoarcă în Italia cu ea. În acest caz, departamentul de servicii sociale Vittorio Veneto a fost obligat să le ofere cazare. În plus, ar trebui să se stabilească un program de exercitare a drepturilor de acces ale reclamantului. Dacă mama copilului nu dorește să se întoarcă în Italia, copilul trebuie să locuiască cu reclamantul.

25. Curtea de Tineret din Veneția a constatat că a rămas competentă să se ocupe de acest caz, deoarece Curtea de District din Judenburg și-a determinat în mod greșit competența în temeiul articolului 15 alineatul (5) din Regulamentul Bruxelles IIa. Acesta a remarcat faptul că decizia sa anterioară din 23 mai 2008 a fost concepută ca o măsură temporară pentru a restabili contactul între solicitant și fiica sa prin intermediul drepturilor de acces și pentru a obține o bază pentru un aviz expert pentru decizia privind custodia copilului. Cu toate acestea, mama copilului nu a reușit să coopereze cu expertul desemnat și a refuzat un program de drepturi de acces pentru reclamantul pregătit de expert.

Acesta a declarat în opinia ei preliminară că nu este în măsură să răspundă la toate întrebările legate de interesul superior al copilului într-un mod satisfăcător. 26. La 21 iulie 2009, Curtea de Tineret de la Veneția a emis un certificat de executie în temeiul articolului 42 din Regulamentul Bruxelles IIa. 27. La 22 septembrie 2009, reclamantul a solicitat executarea hotărârii Curții de Tineret de la Veneția din 10 iulie 2009. El a fost reprezentat de avocat în aceste și toate procedurile ulterioare. 28. La 12 noiembrie 2009, Curtea de District Leoben a respins cererea reclamantului de aplicare a ordinului Curții de Tineret de la Veneția de a returna copilul. Acesta a remarcat faptul că mama copilului nu este dispusă să se întoarcă în Italia cu ea.

Cu toate acestea, întoarcerea copilului fără mama ei ar constitui un risc grav pentru ea în sensul articolului 13 litera (b) din Convenția de la Haga. 29. La 20 ianuarie 2010, Curtea Regională Leoben a anulat această decizie și a acordat reclamantului cererea de executare. 30. Curtea Regională Leoben a remarcat că, în temeiul articolului 11 alineatul (8) din Regulamentul Bruxelles IIa, o hotărâre de refuz al returnării în temeiul articolului 13 din Convenția de la Haga nu a fost relevantă atunci când instanța competentă în temeiul Regulamentului Bruxelles IIa a ordonat returnarea copilului într-o hotărâre ulterioară. Acesta a confirmat că Curtea de Tineret de la Veneția a fost competentă să elibereze hotărârea din 10 iulie 2009, deoarece D.P.

a eliminat ilegal copilul din Italia, iar reclamantul a solicitat imediat returnarea sa. În plus, reclamantul a prezentat un certificat de executie în temeiul articolului 42 din Regulamentul Bruxelles IIa în ceea ce privește hotărârea în cauză. Prin urmare, instanțele austriece au trebuit să recunoască hotărârea și să-l pună în aplicare. Ei nu trebuiau să stabilească din nou dacă returnarea copilului ar fi contrar interesului său cel mai bun. În orice caz, nu există nici o indicație că circumstanțele s-au schimbat de când Curtea de Tineret din Veneția și-a dat hotărârea. La 16 februarie 2010, Curtea Supremă a interzis Curtea Supremă (Oberster Gerichtshof) la punctele de drept (Oberster Gerichtshof) 32. La 20 aprilie 2010, Curtea Supremă a solicitat o hotărâre preliminară de către Curtea a Uniunii Europene (CJUE), depunând o serie de întrebări privind aplicarea Regulamentului Bruxelles IIa.

33. La 1 iulie 2010, CJUE a emis o hotărâre preliminară (C-211/10 PPU) care confirmă competența instanțelor italiene în acest caz și aplicarea hotărârii Curții de Tineret de la Veneția din 10 iulie 2009. Acesta a constatat, în special, că: (1) o măsură provizorie [cum ar fi cea eliberată de Curtea de Tineret din Veneția în 2008] nu constituie o „legislație privind custodia care nu implică returnarea copilului” în sensul articolului 10 litera (b) punctul (iv) din Regulamentul Bruxelles IIa și nu ar putea fi baza unui transfer de competență către instanțele statului membru în care copilul a fost eliminat ilegal; (2) art. 11 alineatul (8) din regulamentul se aplică unei hotărâri ale instanței cu competența de a ordona returnarea copilului, chiar dacă nu ar fi fost precedat de o hotărâre finală a instanței respective privind custodia copilului; (3) art. 47 alineatul (2) alineatul (2) din regulamentul a trebuit interpretat în sensul că o hotărâre eliberată ulterior de către un tribunal al statului membru de aplicare care a pronunțat o închiziție provizorie nu ar putea exclude aplicarea aplicarea o hotărâre certificată anterior de către instanță în statul membru de origine și ar fi ordonat returnarea copilului; și (4), în mod grav, deoarece, în mod contrarât, în mod contrarîndul său, a unui stat membru, ar fi fost refuzul său, nu ar fi refuzul, a unui stat membru,

a unui stat membru, ar fi respintat, a unui stat membru al unui stat membru al uneia să nu ar fi refuzat, a unui stat membru. La 13 iulie 2010, Curtea Supremă a respins recursul D.P. cu privire la punctele de drept. Acesta a remarcat că, în conformitate cu hotărârea CJUE, singura sarcină a instanțelor austriece a fost de a lua măsurile necesare pentru executarea ordinului de returnare, fără a se desfășura orice revizuire a meritelor deciziei. A afirmat că circumstanțele s-au schimbat de când Curtea de Tineret din Veneția și-a dat hotărârea, ea trebuie să se aplice instanței respective, care ar fi, de asemenea, competența de a acorda un astfel de efect suspensiv. 35. Curtea Supremă a remarcat că acum este pentru instanța de primă instanță să pună în aplicare hotărârea Curții de Tineret din Veneția.

În acest sens, a trebuit să ia în considerare faptul că Curtea de Tineret din Veneția a avut în primul rând în vedere că copilul ar trebui să locuiască cu mama ei la întoarcerea ei în Italia și a ordonat departamentului de servicii sociale Vittorio Veneto să pună la dispoziție cazare pentru ei. Prin urmare, instanța de primă instanță ar trebui să ceară reclamantului să prezinte dovezi adecvate, în special confirmarea de la Curtea de Tineret de la Veneția sau Consiliul municipal de la Vittorio Veneto, ca cazare să fie într-adevăr disponibilă. Curtea de primă instanță ar trebui apoi să ordone mamei să se întoarcă cu copilul în termen de două săptămâni. În cazul în care ea nu respectă termenul respectiv, instanța de primă instanță ar trebui, la cererea reclamantului, să ordone măsuri coercitive pentru returnarea copilului, dar totuși mamei ar avea posibilitatea de a evita astfel de măsuri drastice prin întoarcerea voluntară în Italia cu copilul.

36. La 31 august 2010, Curtea de Tineret din Veneția a refuzat să acorde o cerere de către D.P. Referindu-se la această decizie, reclamantul a solicitat Curtea de District Leoben să ordone revenirea fiicei sale în Italia. 37. Reclamantul a susținut că a oferit cazare (aparent un apartament care îi aparține) la D.P.

și fiica sa, dar că Curtea de District Leoben a constatat că acest lucru nu îndeplinește condițiile stabilite de Curtea de Tineret din Veneția în hotărârea sa din 10 iulie 2009. La 17 februarie 2011, Curtea de District Leoben a solicitat reclamantului să prezinte dovezi că o cazare adecvată va fi pusă la dispoziția fiicei sale și a mamei sale de către departamentul de servicii sociale Vittorio Veneto, conform hotărârii Curții de Tineret de la Veneția din 10 iulie 2009. 39. Prin scrisoarea din 22 martie 2011, Ministerul Federal austriac al Justiției, în calitate de Autoritate Centrală, și-a informat în consecință omologul său italian și a remarcat, de asemenea, faptul că, până în prezent, condiția nu a fost respectată.

O scrisoare similară a fost trimisă Autorității Centrale italiene la 27 mai 2011. Trei alte scrisori cu conținut similar au fost trimise Autorității Centrale italiene înainte de noiembrie 2011. Prin hotărârea din 23 noiembrie 2011, Curtea de Tineret de la Veneția a retras drepturile de custodie ale D.P. și a acordat reclamantului custodia exclusivă a copilului. De asemenea, a ordonat reîntoarcerea copilului în Italia cu reclamantul din Vittorio Veneto. Curtea a ordonat ca departamentul de servicii sociale Vittorio Veneto – dacă este necesar să fie în cooperare cu departamentul neuropsihiatrie al autorității locale de sănătate – să asigure că contactul dintre copil și mama ei a fost menținut și să acorde sprijin lingvistic și educațional copilului pentru a ajuta integrarea ei în noul său mediu familial și social.

41. Curtea de Tineret de la Veneția s-a referit la decizia sa din 23 mai 2008, care vroia să păstreze relația copilului cu mama ei, în timp ce restabilirea contactului cu reclamantul, menționând că aceste încercări au eșuat din cauza lipsei de cooperare a mamei. Prin urmare, a ordonat returnarea copilului în Italia în hotărârea sa din 10 iulie 2009. i-a îndepărtat ilegal copilul în Austria și a privat ulterior de contact cu reclamantul fără motive valabile. Prin urmare, a acționat contrar interesului superior al copilului. Prin urmare, a constatat că singura custodie va fi acordată reclamantului. Având în vedere că până în prezent orice încercare de a stabili contact pas cu pas a fost eșuată, fiica sa va rezista imediat cu el.

Curtea a remarcat că acest lucru ar implica o tranziție dificilă pentru ea, dar a considerat că daunele cauzate de creșterea fără tatăl ei ar cântărea și mai greu. Curtea a considerat că departamentul de servicii sociale va trebui să acorde copilului sprijin educațional și lingvistic pentru a o ajuta să se stabilească în noua ei familie și mediu social și pentru a menține contactul cu mama ei. În sfârșit, instanța a considerat că returnarea copilului nu ar implica niciun risc grav de prejudiciu psihologic sau fizic în sensul articolului 11 din Regulamentul Bruxelles IIa, care, la rândul său, se referă la art. 13 din Convenția de la Haga. 42. D.P. nu a apelat împotriva prezentei hotărâri. 43. La 19 martie 2012, reclamantul a notificat Curtea de District Leoben a Curții de Tineret din Veneția din 23 noiembrie 2011. De asemenea, a prezentat un certificat de executie în temeiul articolului 42 din Regulamentul Bruxelles IIa.

44. La 3 mai 2012, Curtea de District Leoben a respins cererea reclamantului de executare a Ordinului de Tineret din Veneția pentru returnarea copilului. Referindu-se la hotărârea Curții Supreme din 13 iulie 2010, Tribunalul a considerat că nu a furnizat dovezi că o cazare adecvată va fi pusă la dispoziția copilului și a mamei sale la întoarcerea lor. 45. El a susținut, în special, că hotărârea Curții de Tineret de la Veneția din 23 noiembrie 2011 i-a acordat custodia exclusivă a copilului și a ordonat returnarea ei în Italia, unde va rezista cu el. 46. La 15 iunie 2012, Curtea regională Leoben a acordat apelul reclamantului și a ordonat D.P. să predea copilul reclamantului în termen de 14 zile, menționând că măsurile de aplicare ar fi luate în caz de nerespectare.

47. Curtea Regională a concluzionat că condiția ca copilul și mama să nu mai fie valabilă pentru cazare adecvată: în hotărârea sa din 23 noiembrie 2011, Curtea de Tineret de la Veneția a acordat copilului custodia exclusivă reclamantului și a ordonat ca ea să se întoarcă cu el. Reclamantul a susținut această hotărâre împreună cu un certificat de executie în temeiul articolului 42 din Regulamentul Bruxelles IIa. Obligația mamei de a returna copilul la solicitant rezultă din hotărârea Curții de Tineret de la Veneția din 23 noiembrie 2011. În cele din urmă, Curtea Regională Leoben a remarcat că atribuirea depusă de Curtea de District Judenburg la 8 martie 2010 nu ar putea împiedica aplicarea hotărârii Curții de Tineret de la Veneția, care își păstrase competența de a decide în materie de custodie, ca D.P.

a eliminat ilegal copilul în Austria și reclamantul a formulat o cerere în timp util pentru returnarea sa în temeiul articolului 10 din Regulamentul Bruxelles IIa. 48. D.P. nu a respectat ordinul de returnare. Ea a depus un recurs extraordinar la punctele de drept în fața Curții Supreme. 49. La 13 septembrie 2012, Curtea Supremă a respins recursul extraordinar al D.P. asupra punctelor de drept, deoarece cazul nu a ridicat o chestiune juridică importantă. Acesta a remarcat faptul că ordinul de returnare a devenit finală și a fost aplicabilă. Curtea de primă instanță nu are acum o altă sarcină decât să definească măsurile care trebuie luate pentru aplicarea ordinii de returnare. CJUE a clarificat că, în cazul în care există un certificat de executie în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul de la Bruxelles IIa, instanța solicitată a trebuit să efectueze executarea hotărârii principale.

Orice întrebare referitoare la fondul deciziei de returnare, în special cu privire la dacă au fost îndeplinite cerințele de ordonare a unei returnări, a trebuit să fie formulată în fața instanțelor statului solicitant, în conformitate cu legislația statului respectiv. În consecință, orice modificare a circumstanțelor care afectează problema dacă o returnare ar pune în pericol bunăstarea copilului a trebuit să fie ridicată în fața instanței competente ale statului solicitant. În consecință, argumentul D.P. potrivit căruia returnarea copilului ar conduce la un prejudiciu grav pentru ea și ar implica o încălcare a articolului 8 din Convenție nu a fost relevantă în cadrul procedurii în fața instanțelor austriece, ci mai degrabă a trebuit să fie ridicată în fața instanțelor italiene competente.

50. La 1 octombrie 2012, Curtea de District Leoben a afirmat că nu a fost competentă să desfășoare procedurile de executare și a transferat cazul la Curtea de District Wiener Neustadt, aparent având în vedere schimbarea reședinței de către D.P. și copil. 51. La 4 octombrie 2012, Curtea de District Wiener Neustadt a emis o decizie cu privire la următoarele măsuri care urmează să fie luate în cadrul procedurii de executare. Judecătorul a remarcat, în special, că continuarea calei alese de ambii părinți, și anume utilizarea copilului în conflictul dintre ei, ar duce la traumatizarea copilului, mai ales dacă poziția părinților nu-și aduc în cele din urmă o aplicare a ordinului de returnare prin măsuri coercitive ca ultimă soluție.

El a remarcat că interesul cel mai bun al copilului impune părinților să ajungă la un compromis funcțional. Prin urmare, judecătorul a propus ca o audiere în prezența ambilor părinți să fie ținută pentru a căuta o soluție constructivă. În consecință, el a solicitat amândoi părinți să indice în termen de două săptămâni dacă sunt gata să participe la audierea propusă. În plus, judecătorul a remarcat că dacă părinții nu sunt dispuși să participe la audiere, returnarea forțată a copilului va fi aranjată. În acest sens, judecătorul a declarat că orice traumă suferită de copil din cauza unei astfel de implementări ar trebui atunci să fie pusă la ușa părinților. În plus, reclamantul va fi obligat să găsească o modalitate de a face față traumei cauzate copilului.

52. La 16 octombrie 2012, reclamantul a informat Curtea de District Wiener Neustadt că nu era pregătit să ia parte la o audiere cu mama copilului, dar a vrut să aranjeze întoarcerea copilului cu cel mai puțin impact traumatic posibil. Prin urmare, el a sugerat să vină în Austria cu părinții săi pentru a ridica copilul sau, în mod alternativ, D.P. Călătoresc în Italia cu copilul să o predea. Prin urmare, el a cerut D.P. să stabilească fie o dată de furnizare în Austria, fie să-l informeze despre o dată când va aduce copilul în Italia. 53. La 23 octombrie 2012, D.P. a informat Curtea de District că era pregătită să ia parte la audierea propusă. De asemenea, ea a informat instanța că a apelat împotriva deciziei care au transferat cazul de la Curtea de District Leoben la Curtea de District Wiener Neustadt.

În consecință, decizia de stabilire a competenței acesteia din urmă nu a devenit finală. De aceea, ea a solicitat instanței să aștepte decizia privind recursul său înainte de a lua orice alte măsuri. 54. În cazul aferent prezentat Curții Europene a Drepturilor Omului de către mama copilului (Povse v. Austria (dec.), nr. 3890/11, 18 iunie 2013), Curtea a acordat o cerere de măsuri intermediare la 4 decembrie 2012. După ce a obținut informații de la guvernele austriece și italiene și de la reclamanții, Curtea a ridicat măsura intermediară la 18 februarie 2013 55. La 4 aprilie 2013, avocatul reclamantului a solicitat să continue procedura de punere în aplicare. 56. La 25 aprilie 2013, Curtea de District Wiener Neustadt a hotărât să continue procedura de executare și, la 30 aprilie 2013, a solicitat părților să își prezinte opinia în termen de două săptămâni pentru a ajunge la o soluție cuprinzătoare în beneficiul copilului.

Potrivit Guvernului, reclamantul a refuzat să contribuie la acest proces. 57. În decizia din 20 mai 2013, Curtea de District Wiener Neustadt a ordonat ca D.P. să predea copilul reclamantului până la 7 iulie 2013 și a declarat că, în caz de nerespectare a măsurilor coercitive, ar fi aplicată. Curtea de District a remarcat că este pentru D.P. să aleagă dacă și-ar însoți fiica în Italia sau dacă ar fi stabilit o dată în termenul respectiv pentru ca reclamantul să ia copilul în Austria. În plus, Curtea de District, referindu-se la hotărârea Curții Supreme din 13 septembrie 2012, a repetat că este în favoarea instanțelor italiene să examineze orice chestiuni legate de bunăstarea copilului. Acesta a remarcat în cele din urmă că termenul limită pentru predarea copilului a fost stabilit astfel încât să-i permită să termine anul școlar în Austria.

58. Întrucât D.P. nu a respectat ordinul de predare a copilului, o încercare de a-l impune prin măsuri coercitive a fost făcută în primele ore din 24 iulie 2013 fără preaviz. Încercarea, în care a participat judecătorul, judecătorul instruit și ofițerii de poliție, nu a avut succes, deoarece D.P. și copilul nu au fost prezent la locul lor de reședință. Reclamantul a fost informat cu privire la executarea planificată și a fost prezent. 59. Pe 9 august 2013 D.P. a cerut Curtea de Tineret de la Veneția să rămână în aplicarea hotărârii sale din 23 noiembrie 2011. În plus, a solicitat o atribuire exclusivă de custodie în favoarea ei, susținând că nu a fost ascultată în mod adecvat în cadrul procedurii inițiale.

În plus, ea a afirmat că a existat o schimbare de circumstanțe, în cazul în care fiica ei a fost complet integrată în mediul ei de viață în Austria și a constituit legături cu familia D.P., constand din mama ei, partenerul acesteia și fratele ei mai mic. Nu a existat nici un contact între tatăl și copil pentru o perioadă lungă și copilul nu a avut cunoștință de Italian. D.P. a prezentat un aviz expert, conform căruia revenirea copilului la tatăl ei prin utilizarea măsurilor coercitive ar provoca grave prejudicii copilului. 60. La 14 august 2013, Curtea de District Wiener Neustadt a respins cererea D.P. de a suspenda executarea, dar a hotărât să se abțină provizorie de la întoarcerea copilului până când Curtea de Tineret de la Veneția a dat o hotărâre cu privire la acțiunea D.P.

în fața sa. 61. În observațiile sale din 18 octombrie 2013, reclamantul a susținut că încă nu a fost notificat în mod corespunzător de procedură proaspătă în fața Curții de Tineret din Veneția. Guvernul, în argumentele din 18 noiembrie 2013, a declarat că procedurile erau pendente în fața instanțelor italiene și că părțile au fost notificate datelor audierii. În plus, Guvernul a susținut că reclamantul nu a profitat de numeroase oportunități de restabilire a comunicării între el și fiica sa. 62. Potrivit informațiilor furnizate de solicitant într-o scrisoare din 17 noiembrie 2014, Curtea de Tineret din Veneția a organizat audieri în ianuarie și aprilie 2014 în prezența ambelor părinți și a stabilit o serie de întâlniri între solicitant și fiica sa.

O serie de reuniuni au avut loc între februarie și mai, la intervale de trei săptămâni în Austria și apoi în iunie în Italia. Mama copilului a fost prezentă la întruniri și, în câteva ocazii, și partenerul ei. Reclamantul susține că, în două ocazii, partenerul mamei l-a amenințat și a perturbat reuniunile. Potrivit ședințelor reclamanților care au fost programate pentru iulie și august 2014 nu a avut loc deoarece mama a refuzat să aducă copilul în Italia. Curtea de Tineret din Veneția a organizat o nouă ședință la 29 septembrie 2014 și a programat ședințe suplimentare în Italia între reclamantul și fiica sa în decembrie 2014 și ianuarie 2015.

6. The applicant was born in 1968 and lives in Vittorio Veneto. 7. The applicant entered into a relationship with D.P., an Austrian national, and lived together with her in Vittorio Veneto. Their daughter, who is an Italian and Austrian national, was born in December 2006. Under Italian law the applicant and D.P. had joint custody of her. 8. The relationship between the applicant and D.P. deteriorated and the latter left the family home on 31 January 2008, taking their daughter with her. 9. The applicant applied to the Venice Youth Court (tribunale per i minorenni di Venezia) for an award of sole custody of the child and asked the court to issue a travel ban prohibiting her from leaving Italy without his consent.

10. On 8 February 2008 the Venice Youth Court issued a travel ban in respect of the applicant’s daughter. On the same day the applicant learned that D.P. had left Italy with the child and had travelled to Austria, where she intended to take up residence. 11. On 23 May 2008 the Venice Youth Court lifted the travel ban in respect of the applicant’s daughter, granted preliminary joint custody of the child to both parents, and authorised her to reside with her mother in Austria, having regard to her young age and close relationship with her mother. It also appointed an expert who was entrusted with the task of collecting the necessary information for a final decision on custody. In addition, the court granted the applicant access rights twice a month in a neutral location, noting that the meetings should alternate between Italy and Austria and that the dates and arrangements should be agreed with the expert.

12. According to the applicant, D.P. brought their daughter to Italy only once. Visits took place in Austria, although D.P. did not facilitate their organisation. At a later date visits ceased, allegedly due to D.P.’s obstructive behaviour. In a report of 15 May 2009 the expert noted that she was not in a position to evaluate the applicant’s ability to take care of his daughter. 13. According to the Government the applicant met his daughter fifteen times in Austria, where supervised visits took place between October 2008 and June 2009. Subsequently, he refused to travel to Austria without giving any reasons. 14. The applicant applied for assistance to secure his daughter’s return under the Hague Convention.

His application was forwarded via the respective central authorities in Italy and Austria to the Leoben District Court (Bezirksgericht), where proceedings began on 19 June 2008. Subsequently, the court appointed an expert. 15. On 3 July 2008, the Leoben District Court dismissed the applicant’s application for the return of the child under the Hague Convention. Referring to the expert’s opinion and having regard to the very young age of the child, the court found that her return would constitute a grave risk for her within the meaning of Article 13(b) of the Hague Convention. 16. On 1 September 2008, the Leoben Regional Court (Landesgericht) set aside that decision because the applicant had not been duly heard in the proceedings.

17. On 21 November 2008 the Leoben District Court, having heard the applicant, again dismissed his application for his daughter’s return, referring to the Venice Youth Court’s decision of 23 May 2008. 18. On 7 January 2009 the Leoben Regional Court dismissed the applicant’s appeal, finding that returning the child to him and her separation from her mother would entail a grave risk of psychological harm within the meaning of Article 13(b) of the Hague Convention. 19. Meanwhile, in March 2009 D.P. brought proceedings before the Judenburg District Court, seeking an award of sole custody of the child.

20. On 26 May 2009 the Judenburg District Court held that it had jurisdiction with regard to custody, access and maintenance issues in respect of the child by virtue of Article 15(5) of EU Regulation 2201/2003 of 27 November 2003 concerning jurisdiction and the recognition and enforcement of judgments in matrimonial matters and the matters of parental responsibility (“the Brussels IIa Regulation”). 21. On 25 August 2009 the same court made a preliminary award of sole custody to D.P., referring to the child’s close links with Austria and the risk of danger to her well-being upon a possible return to Italy. 22. On 8 March 2010 the Judenburg District Court awarded D.P. sole custody of the child.

23. In the meantime, on 9 April 2009 the applicant made an application to the Venice Youth Court for his daughter’s return under Article 11(8) of the Brussels IIa Regulation. 24. In a judgment of 10 July 2009 the Venice Youth Court, having held a hearing, ordered the child’s return to Italy. The child would live with her mother, should the latter decide to return to Italy with her. In that event the Vittorio Veneto social services department was required to provide them with accommodation. In addition, a programme for the exercise of the applicant’s access rights would have to be established. If the child’s mother did not wish to return to Italy, the child was to reside with the applicant. 25. The Venice Youth Court found that it remained competent to deal with the case, as the Judenburg District Court had wrongly determined its jurisdiction under Article 15(5) of the Brussels IIa Regulation.

It noted that its previous decision of 23 May 2008 had been designed as a temporary measure in order to re-establish contact between the applicant and his daughter through access rights and to obtain a basis for an expert opinion for the decision on custody of the child. However, the child’s mother had failed to co-operate with the appointed expert and had refused a programme of access rights for the applicant prepared by the expert. The latter had stated in her preliminary opinion that she was not in a position to answer all questions relating to the child’s best interests in a satisfactory manner. 26. On 21 July 2009 the Venice Youth Court issued a certificate of enforceability under Article 42 of the Brussels IIa Regulation.

27. On 22 September 2009 the applicant sought the enforcement of the Venice Youth Court’s judgment of 10 July 2009. He was represented by counsel in these and all subsequent proceedings. 28. On 12 November 2009 the Leoben District Court dismissed the applicant’s request for enforcement of the Venice Youth Court’s order to return the child. It noted that the child’s mother was not willing to return to Italy with her. However, the child’s return without her mother would constitute a grave risk for her within the meaning of Article 13(b) of the Hague Convention. 29. On 20 January 2010 the Leoben Regional Court quashed that decision and granted the applicant’s request for enforcement.

30. The Leoben Regional Court noted that under Article 11(8) of the Brussels IIa Regulation a judgment refusing return under Article 13 of the Hague Convention was irrelevant where the court which was competent pursuant to the Brussels IIa Regulation had ordered the child’s return in a subsequent judgment. It confirmed that the Venice Youth Court had been competent to issue the judgment of 10 July 2009, as D.P. had unlawfully removed the child from Italy and the applicant had immediately requested her return. Moreover, the applicant had submitted a certificate of enforceability under Article 42 of the Brussels IIa Regulation in respect of the judgment at issue. The Austrian courts therefore had to recognise the judgment and to enforce it.

They were not to establish anew whether the child’s return would be contrary to her best interests. In any event, there was no indication that the circumstances had changed since the Venice Youth Court had given its judgment. It was for the court of first instance to order appropriate measures of enforcement. 31. D.P. lodged an appeal on points of law with the Supreme Court (Oberster Gerichtshof) on 16 February 2010. 32. On 20 April 2010 the Supreme Court requested a preliminary ruling by the Court of Justice of the European Union (CJEU), submitting a number of questions concerning the application of the Brussels IIa Regulation.

33. On 1 July 2010, the CJEU issued a preliminary ruling (C-211/10 PPU) confirming the jurisdiction of the Italian courts in the case and the enforceability of the Venice Youth Court’s judgment of 10 July 2009. It found, in particular, that: (1) a provisional measure [such as the one issued by the Venice Youth Court in 2008] did not constitute a ‘judgment on custody that does not entail the return of the child’ within the meaning of Article 10(b) subparagraph (iv) of the Brussels IIa Regulation and could not be the basis of a transfer of jurisdiction to the courts of the Member State to which the child had been unlawfully removed; (2) Article 11(8) of the Regulation applied to a judgment of the court with jurisdiction ordering the return of the child, even if it was not preceded by a final judgment of that court relating to custody of the child; (3) Article 47(2) subparagraph (2) of the Regulation had to be interpreted as meaning that a judgment delivered subsequently by a court of the Member State of enforcement which made a provisional award of custody could not preclude enforcement of a certified judgment previously delivered by the court which had jurisdiction in the Member State of origin and had ordered the return of the child; and (4) enforcement of a certified judgment [ordering the child’s return] could not be refused by the Member State of enforcement because,

as a result of a subsequent change of circumstances, it might be seriously detrimental to the best interests of the child. Such a change had to be pleaded before the court which had jurisdiction in the Member State of origin, which also had to hear any application to suspend the enforcement of its judgment. 34. On 13 July 2010 the Supreme Court dismissed D.P.’s appeal on points of law. It noted that according to the CJEU’s ruling the Austrian courts’ only task was to take the necessary steps for the enforcement of the return order, without proceeding to conduct any review of the merits of the decision. If D.P. asserted that the circumstances had changed since the Venice Youth Court had given its judgment, she had to apply to that court, which would also be competent to grant such an application suspensive effect.

35. The Supreme Court noted that it was now for the first-instance court to enforce the Venice Youth Court’s judgment. In doing so, it had to take into account the fact that the Venice Youth Court had in the first place envisaged that the child should reside with her mother upon her return to Italy and had ordered the Vittorio Veneto social services department to make accommodation available for them. The first-instance court would therefore have to ask the applicant to submit appropriate evidence, in particular confirmation from the Venice Youth Court or Vittorio Veneto municipal council, that accommodation was indeed available. The first-instance court would then have to order the mother to return with the child within two weeks.

Should she fail to comply within that time-limit, the first-instance court would, upon the applicant’s request, have to order coercive measures for the child’s return, while still giving the mother the opportunity to avoid such drastic measures by voluntarily returning to Italy with the child. 36. On 31 August 2010 the Venice Youth Court refused to grant an application by D.P. for the enforcement of its judgment of 10 July 2009 to be stayed. Referring to that decision, the applicant asked the Leoben District Court to order his daughter’s return to Italy. 37. The applicant claimed that he had offered to make accommodation (apparently a flat belonging to him) available to D.P.

and his daughter, but that the Leoben District Court had found that this did not fulfil the conditions set by the Venice Youth Court in its judgment of 10 July 2009. 38. On 17 February 2011 the Leoben District Court asked the applicant to submit evidence that appropriate accommodation would be made available to his daughter and her mother by the Vittorio Veneto social services department, as required by the Venice Youth Court’s judgment of 10 July 2009. 39. By letter of 22 March 2011 the Austrian Federal Ministry of Justice, as Central Authority, informed its Italian counterpart accordingly and also noted that to date the condition had not been complied with.

A similar letter was sent to the Italian Central Authority on 27 May 2011. Three further letters with similar content were sent to the Italian Central Authority prior to November 2011. 40. By a judgment of 23 November 2011 the Venice Youth Court withdrew D.P.’s custody rights and awarded the applicant sole custody of the child. It further ordered the child’s return to Italy to reside with the applicant in Vittorio Veneto. The court ordered the Vittorio Veneto social services department – if need be in co-operation with the neuropsychiatry department of the local health authority – to ensure that contact between the child and her mother was maintained and to give the child linguistic and educational support in order to assist her integration into her new family and social environment.

41. The Venice Youth Court referred to its decision of 23 May 2008, which had been aimed at preserving the child’s relationship with her mother while re-establishing contact with the applicant, noting that such attempts had failed owing to a lack of co-operation from the mother. It had therefore ordered the child’s return to Italy in its judgment of 10 July 2009. It further considered that D.P. had unlawfully removed the child to Austria and had subsequently deprived her of contact with the applicant without good reason. She had thus acted contrary to the child’s best interests. It therefore found that sole custody was to be awarded to the applicant. Given that to date any attempts to establish contact step by step had failed, his daughter was to reside with him immediately.

The court noted that this would entail a difficult transition for her, but considered that the damage caused by growing up without her father would weigh even heavier. The court considered that the social services department would have to give the child educational and linguistic support to help her settle in her new family and social environment and to maintain contact with her mother. Finally, the court considered that the child’s return would not entail any grave risk of psychological or physical harm within the meaning of Article 11 of the Brussels IIa Regulation, which in turn referred to Article 13 of the Hague Convention. 42. D.P. did not appeal against this judgment. 43. On 19 March 2012 the applicant notified the Leoben District Court of the Venice Youth Court’s judgment of 23 November 2011. He also submitted a certificate of enforceability under Article 42 of the Brussels IIa Regulation.

44. On 3 May 2012 the Leoben District Court dismissed the applicant’s request for enforcement of the Venice Youth Court’s order for the child’s return. Referring to the Supreme Court’s decision of 13 July 2010, it considered that he had failed to submit proof that appropriate accommodation would be made available for the child and her mother upon their return. 45. The applicant appealed. He submitted, in particular, that the Venice Youth Court’s judgment of 23 November 2011 had granted him sole custody of the child and had ordered her return to Italy, where she was to reside with him. 46. On 15 June 2012 the Leoben Regional Court granted the applicant’s appeal and ordered D.P. to hand the child over to the applicant within fourteen days, noting that enforcement measures would be taken in case of failure to comply.

47. The Regional Court found that the condition that appropriate accommodation be made available to the child and the mother was no longer valid: in its judgment of 23 November 2011 the Venice Youth Court had awarded sole custody of the child to the applicant and had ordered that she return to reside with him. The applicant had submitted that judgment together with a certificate of enforceability under Article 42 of the Brussels IIa Regulation. The mother’s obligation to return the child to the applicant thus resulted directly from the Venice Youth Court’s judgment of 23 November 2011. Finally, the Leoben Regional Court noted that the award of custody made by the Judenburg District Court on 8 March 2010 could not prevent the enforcement of the Venice Youth Court’s judgment.

The latter had retained its competence to rule on custody matters, as D.P. had unlawfully removed the child to Austria and the applicant had made a timely request for her return under Article 10 of the Brussels IIa Regulation. 48. D.P. did not comply with the return order. She lodged an extraordinary appeal on points of law with the Supreme Court. 49. On 13 September 2012 the Supreme Court rejected D.P.’s extraordinary appeal on points of law, as the case did not raise an important legal issue. It noted that the return order had become final and was enforceable. The first-instance court now had no other task than to define the steps to be taken to enforce the return order. The CJEU had clarified that where there was a certificate of enforceability under Article 42(1) of the Brussels IIa Regulation, the requested court had to proceed with the enforcement of the main judgment.

Any questions relating to the merits of the return decision, in particular the question whether the requirements for ordering a return had been met, had to be raised before the courts of the requesting State in accordance with the laws of that State. Consequently, any change in circumstances affecting the issue of whether a return would endanger the child’s well-being had to be raised before the competent court of the requesting State. D.P.’s argument that the child’s return would lead to serious harm for her and entail a violation of Article 8 of the Convention was therefore not relevant in the proceedings before the Austrian courts, but rather had to be raised before the competent Italian courts.

50. On 1 October 2012 the Leoben District Court held that it was not competent to conduct the enforcement proceedings and transferred the case to the Wiener Neustadt District Court, apparently on account of a change of residence by D.P. and the child. 51. On 4 October 2012 the Wiener Neustadt District Court issued a decision on the next steps to be taken in the enforcement proceedings. The judge noted, in particular, that a continuation of the path chosen by both parents, namely the use of the child in the conflict between them, would lead to the child being traumatised, especially if the parents’ unbending position eventually led to an enforcement of the return order by coercive measures as a last resort.

He noted that the best interests of the child required the parents to reach a workable compromise. The judge therefore proposed that a hearing in the presence of both parents be held in order to seek a constructive solution. Accordingly, he asked both parents to indicate within two weeks whether they were ready to take part in the proposed hearing. The judge further noted that if the parents were not willing to take part in the hearing, the enforced return of the child would be arranged. In this connection, the judge stated that any trauma suffered by the child because of such enforcement would then have to be laid at the door of the parents. Moreover, the applicant would be required to find a way to deal with the trauma caused to the child.

52. On 16 October 2012 the applicant informed the Wiener Neustadt District Court that he was not ready to take part in a hearing with the child’s mother, but wanted to arrange the return of the child with the least traumatic impact possible. He therefore suggested that he come to Austria with his parents to pick up the child or, alternatively, that D.P. travel to Italy with the child to hand her over. He therefore asked D.P. to either set a pick-up date in Austria or to inform him of a date when she would bring the child to Italy. 53. On 23 October 2012 D.P. informed the District Court that she was ready to take part in the proposed hearing. She also informed the court that she had appealed against the decision which had transferred the case from the Leoben District Court to the Wiener Neustadt District Court.

Consequently, the decision establishing the latter court’s competence had not become final. She therefore asked the court to await the decision on her appeal before taking any further steps. 54. In the related case brought before the European Court of Human Rights by the mother of the child (Povse v. Austria (dec.), no. 3890/11, 18 June 2013), the Court granted a request for interim measures on 4 December 2012. It asked the Government to stay the child’s return to Italy. Having obtained information from the Austrian and Italian Governments and from the applicants, the Court lifted the interim measure on 18 February 2013. 55. On 4 April 2013 the applicant’s counsel requested that the enforcement proceedings be continued.

56. On 25 April 2013 the Wiener Neustadt District Court decided to continue the enforcement proceedings and, on 30 April 2013, requested that the parties submit their views within two weeks in order to reach a comprehensive solution for the benefit of the child. According to the Government, the applicant refused to contribute to that process. 57. In a decision of 20 May 2013 the Wiener Neustadt District Court ordered D.P. to hand over the child to the applicant by 7 July 2013 and stated that in case of failure to comply coercive measures would be applied. The District Court noted that it was for D.P. to choose whether she would accompany her daughter to Italy or whether she would set a date within that timeframe for the applicant to pick up the child in Austria.

Furthermore, the District Court, referring to the Supreme Court’s judgment of 13 September 2012, repeated that it was for the Italian courts to examine any issues relating to the child’s well-being. It noted finally that the deadline for handing over the child had been set in such a way as to allow her to finish the school year in Austria. 58. As D.P. did not comply with the order to hand over the child, an attempt to enforce it by means of coercive measures was made in the early hours of 24 July 2013 without prior notice. The attempt, in which the judge, trained bailiffs and police officers participated, was unsuccessful, as D.P. and the child were not present at their place of residence. The applicant had been informed of the planned enforcement and was present.

59. On 9 August 2013 D.P. asked the Venice Youth Court to stay the enforcement of its judgment of 23 November 2011. Furthermore, she sought an award of sole custody in her favour. She alleged that she had not been adequately heard in the initial proceedings. Furthermore, she asserted that there had been a change of circumstances, in that her daughter was fully integrated into her living environment in Austria and had formed bonds with D.P.’s family, consisting of her mother, the latter’s partner and her younger half-brother. There had been no contact between father and child for a lengthy period and the child had no knowledge of Italian. D.P. submitted an expert opinion, according to which the child’s return to her father through the use of coercive measures would cause serious harm to the child.

60. On 14 August 2013 the Wiener Neustadt District Court dismissed D.P.’s application for a stay of enforcement, but decided to provisionally refrain from returning the child until the Venice Youth Court gave a decision on D.P.’s action before it. 61. In his observations of 18 October 2013 the applicant claimed that he had not yet been duly notified of the fresh proceedings before the Venice Youth Court. The Government, in their submissions of 18 November 2013, stated that the proceedings were pending before the Italian courts and that the parties had been notified of the dates of hearings. Moreover, the Government submitted that the applicant had not taken advantage of numerous opportunities to re-establish communication between himself and his daughter.

62. According to information provided by the applicant in a letter of 17 November 2014, the Venice Youth Court held hearings in January and April 2014 in the presence of both parents and fixed a series of meetings between the applicant and his daughter. A number of meetings took place between February and May at intervals of three weeks in Austria and then in June in Italy. The mother of the child was present at the meetings and on some occasions also her partner. The applicant alleges that on two occasions the mother’s partner threatened him and disrupted the meetings. According to the applicant meetings which had been scheduled for July and August 2014 did not take place as the mother refused to bring the child to Italy.

The Venice Youth Court held a further hearing on 29 September 2014 and scheduled further meetings in Italy between the applicant and his daughter for December 2014 and January 2015. The proceedings before the Italian courts are still pending.