ÎNAPOI LA REZULTATE CtEDO

Sursă originală

CtEDO 20.01.2015 RO

CASE OF MESUT YURTSEVER AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

20.01.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation of Article 10 - Freedom of expression-{general} (Article 10-1 - Freedom to receive ideas;Freedom to receive information);Non-pecuniary damage - award (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

CASE OF MESUT YURTSEVER AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A DOUA

HOTĂRÂREA

din 20 ianuarie 2015

În Cauza Mesut Yurtsever și alții împotriva Turciei

(Cererile nr.

14946/08, 21030/08, 24309/08, 24505/08, 26964/08, 26966/08,

27088/08, 27090//08, 27092/08, 38752/08, 38778/08 și 38807/08)

Strasbourg

definitivă la 20/04/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art.

2 din Convenție.

Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Mesut Yurtsever și alții împotriva Turciei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a doua), reunită într-o cameră compusă din Guido Raimondi,

președinte

Ișıl Karakaș, András Sajó, Nebojša Vučinić, Egidijus Kūris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro,

judecători

și Stanley Naismith, grefier de secție

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 13 noiembrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

. La originea cauzei se află 12 cereri (nr.

14946/08, 21030/08, 24309/08, 24505/08, 26964/08, 26966/08, 27088/08, 27090/08, 27092/08, 38752/08, 38778/08 și 38807/08) îndreptate împotriva Republicii Turcia, prin care 13 resortisanți ai acestui stat, domnii Mesut Yurtsever, Canar Yurtsever, Aydın Șaka, Ergin Atabey, Habip Çiftçi, Mahmut Cengiz, Mehmet Ergezen, İsmail Cengiz Oğurtan, Fevzi Abo, Abdullah Günay, Mehmet Ali Kaya, Adem Yüksekdağ și Nezir Adıyaman („reclamanții”), au sesizat Curtea la 4 martie 2008 (cererile nr.

14946/08 și 21030/08), la 6 mai 2008 (cererile nr.

24309/08, 24505/08, 26964/08, 26966/08, 38752/08 și 38778/08), la 20 mai 2008 (cererea nr.

38807/08) și 27 mai 2008 (cererile nr.

27088/08, 27090/08 și 27092/08), în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

. Reclamanții au fost reprezentați de M. Erbil, avocat în Istanbul. Guvernul turc

(

Guvernul

)

a fost reprezentat de agentul guvernamental.

. Reclamanții se plâng în special de atingerea adusă dreptului lor la libertate de exprimare și de informare (art.

10 din Convenție) și susțin că nu

au beneficiat de un proces echitabil (art.

6 din Convenție). Aceasta se plâng și de încălcarea art. 8, art. 13, art. 14, art. 17 și art. 18 din Convenție.

. La 3 iunie 2009, cererile au fost comunicate Guvernului.

ÎN

FAPT

circumstanțele

cauzei

A. Domnul Mesut Yurtsever (cererea nr.

14946/08)

. Reclamantul s-a născut în 1974. La data depunerii cererii sale, acesta era deținut în penitenciarul de tip F din Bolu.

. În data de 25 iunie 2007, când reclamantul era deținut în alt penitenciar – penitenciarul de tip F din Tekirdağ –, comisia pentru educație din unitatea respectivă a adoptat decizia ca edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 18, 19, 20, 21, 22, 23 și 24 iunie 2007 să nu

fie puse la dispoziția reclamantului, dar nici a altor deținuți. Decizia era întemeiată pe art. 62 alin.

(3) din Legea nr.

5275 privind executarea pedepselor și măsurilor preventive, conform căruia persoanelor condamnate nu

li se pune la dispoziție nicio publicație ce conține informații, articole, fotografii și comentarii obscene sau de natură să pună în pericol securitatea unității. Se argumenta, în acest sens, că publicațiile care nu

au fost puse la dispoziție erau în limba kurdă, că unitatea penitenciară nu

avea angajați cunoscători de limba kurdă, că această limbă includea alte câteva dialecte și că, prin urmare, nu

era posibil să se asigure traducerea respectivelor publicații. În consecință, se considera că nu

se poate verifica dacă publicațiile în cauză îndeplineau cerințele stabilite în articolul respectiv din lege.

. La 28 iunie 2007, reclamantul a contestat această decizie.

. La 22 octombrie 2007, soluționând dosarul, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia conformitatea dintre art. 62 alin.

(3) și publicațiile în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, se impune respingerea acțiunii.

. La 30 octombrie 2007, reclamantul a contestat decizia, argumentând că motivul pentru care conducerea penitenciarului a suspendat furnizarea în penitenciar a cotidianului

Azadiya Welat

, având – în opinia sa – o largă difuzare în exterior, era acela că nu

are angajați cunoscători de limba kurdă. Acesta a solicitat anularea deciziei judecătorului delegat, care a considerat măsura ca fiind conformă cu legea, deoarece – în opinia sa – această practică împiedica popularizarea cotidianului așa cum fusese distribuit până atunci în penitenciar.

. La 8 noiembrie 2007, Curtea cu jurați din Tekirdağ, după ce a judecat dosarul și a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea și a respins acțiunea.

B. Domnii Canar Yurtsever, Aydın Șaka, Ergin Atabey și Habip Çiftçi (cererea nr.

21030/08)

. Reclamanții s-au născut în 1982, 1980, 1973 și, respectiv, 1973. La data depunerii cererii, aceștia erau deținuți în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

. La 28 mai 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 din Legea nr.

5275, decizia de a nu

le pune reclamanților la dispoziție edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 22, 23, 24, 25, 26, 27 și 28 mai 2007 pe motiv că acestea erau în limba kurdă și că în cadrul comisiei nu

existau persoane care să le poată traduce din această limbă.

. La 4 iunie 2007, reclamanții au contestat această decizie.

. La 10 august 2007, judecând dosarul în baza avizului Procurorului Republicii, în care se considera că decizia comisiei pentru educație este justificată, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea.

. La 21 august 2007, domnii Atabey și Çiftçi, iar la 23 august 2007, domnii Yurtsever și Șaka, au atacat această decizie.

. La 7 septembrie 2007, Curtea cu jurați din Tekirdağ, după ce a judecat dosarul și a primit avizul Procurorului Republicii, a respins acțiunea, considerând că decizia atacată nu

este în contradicție cu procedura și nici cu legea.

C. Domnii Mahmut Cengiz și Mehmet Ergezen (cererea nr.

24309/08)

. Reclamanții s-au născut în 1983. La data depunerii cererii, aceștia erau deținuți în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

. La 9 iulie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat decizia de a nu

le pune reclamanților la dispoziție edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 2, 3, 4, 5, 6, 7 și 8 iulie 2007. Decizia comisiei se baza pe art. 62 alin.

(3) din Legea nr.

5275.

În acest sens, comisia a subliniat că publicațiile respective erau în limba kurdă, că penitenciarul nu

avea angajați cunoscători de limba kurdă astfel încât, în opinia sa, nu

era posibil să se asigure traducerea cărților, ziarelor și revistelor publicate în această limbă și că, prin urmare, nu

se putea verifica dacă respectivele publicații îndeplinesc sau nu

criteriile stabilite în articolul de lege citat.

. La 10 iulie 2007, reclamanții au formulat plângere împotriva acestei decizii. În scrisoarea din aceeași dată, adresată judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, domnul Cengiz a afirmat, printre altele, că edițiile cotidianului respectiv nu

au făcut obiectul niciun unei decizii de confiscare și că era lipsită de sens solicitarea traducerii acestuia în condițiile în care, potrivit afirmațiilor sale, acesta se vindea în toată țara și era supus unui control legal. De asemenea, acesta afirma că decizia atacată era contrară normelor de drept.

. Într-o scrisoare adresată la 18 iulie 2007 judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, domnul Ergezen a afirmat că, cu 5

luni înainte, s-a ridicat interdicția privind primirea, în penitenciar, a publicațiilor în limba kurdă și că nu

este credibil argumentul conducerii conform căruia nu

există angajați cunoscători de limba kurdă. Acesta a mai susținut că deținuții din alte penitenciare de tip F aveau aprobare să primească astfel de publicații astfel încât, în opinia sa, această practică a conducerii penitenciarului trebuie considerată ca fiind arbitrară.

. La 23 octombrie 2007, judecând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, conținutul publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, se impune respingerea acțiunii.

. La 1 noiembrie 2007, reclamanții au contestat această decizie. Domnul Ergezen a solicitat ridicarea interdicției în litigiu. Domnul Cengiz a afirmat că respectivul cotidian era distribuit sub controlul procurorului responsabil de presă și că absența unei proceduri judiciare împotriva cotidianului sau absența unei decizii de confiscare demonstrează că acesta nu

ridica nicio problemă. Prin urmare, acesta considera că trebuie să aibă acces la el.

. La 8 noiembrie 2007, curtea cu jurați, judecând dosarul după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a respins plângerea motivând că decizia atacată nu

este în contradicție cu procedura și nici cu legea.

D. Domnii İsmail Cengiz Oğurtan și Fevzi Abo (cererea nr.

24505/08)

. Reclamanții s-au născut în 1974 și, respectiv, 1985. La data depunerii cererii, aceștia erau deținuți în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

. La 25 iunie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, decizia de a nu

le pune reclamanților la dispoziție edițiile cotidianului

Azadiya

Welat

din 18, 19, 20, 21, 22, 23 și 24 iunie 2007. Comisia a explicat că publicațiile erau în limba kurdă, că penitenciarul nu

avea angajați cunoscători de limba kurdă care, în plus, cuprinde mai multe dialecte, că nu

era așadar posibil să se asigure traducerea publicațiilor în litigiu și că, prin urmare, nu

se putea verifica dacă acestea îndeplinesc sau nu

condițiile stabilite în respectivul articol din lege.

. La 28 iunie 2007, reclamanții s-au plâns împotriva acestei decizii. Într-o scrisoare adresată în aceeași zi judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, domnul Abo s-a plâns că i s-a refuzat accesul la edițiile respective, adăugând că măsura conducerii penitenciarului constituie un mijloc de a interzice cotidianul și este contrară normelor de drept.

. Printr-o scrisoare din 4 iulie 2007, domnul Oğurtan l-a informat pe judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ că, din data de 18 iunie 2007, nu

a mai primit cotidianul

Azadiya

Welat

, măsură care, în opinia sa, nu

are un motiv legal. Acesta a solicitat ca, în viitor, cotidianul să îi fie pus la dispoziție periodic.

. La 22 octombrie 2007, judecând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia conformitatea dintre legea respectivă și publicațiile în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, măsura luată de conducerea penitenciarului este justificată.

. La 26 octombrie 2007, domnul Oğurtan s-a adresat în scris Curții cu jurați din Tekirdağ, plângându-se că nu

mai primește cotidianul

Azadiya

Welat

și că cererea adresată judecătorul delegat în acest sens a fost respinsă. Acesta a solicitat încetarea practicii respective, pe care o considera antidemocratică, și distribuirea periodică a cotidianului în litigiu.

. La 1 noiembrie 2007, domnul Abo s-a adresat în scris Curții cu jurați din Tekirdağ. Acesta susținea că

Azadiya

Welat

este un cotidian de informare care, în opinia sa, era supus unei forme de control ca toate celelalte publicații de presă. Acesta susținea că absența unei proceduri judiciare împotriva cotidianului sau absența interzicerii publicării acestuia demonstrează de la sine că acest cotidian nu

ridică nicio problemă și că respectivul cotidian trebuie așadar să îi fie pus la dispoziție. În consecință, acesta a solicitat anularea deciziei judecătorului delegat și înlocuirea ei cu decizia de a i se pune la dispoziție cotidianul.

. La 8 noiembrie 2007, Curtea cu jurați din Tekirdağ, judecând dosarul și după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea și a respins acțiunea.

E. Domnii Abdullah Günay și Mehmet Ali Kaya (cererea nr.

26964/08)

. Reclamanții s-au născut în 1979 și, respectiv, 1976. La data depunerii cererii, aceștia erau deținuți în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

. La 28 iunie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat decizia de a nu

le pune reclamanților la dispoziție edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 19, 20, 21, 22, 23, 24 și 25 iunie 2007 pe motiv că acestea erau în limba kurdă și că în comisia pentru educație nu

existau persoane care să le poată traduce din această limbă.

. La 5 iulie 2007, domnul Kaya s-a adresat în scris judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ pentru a ataca decizia și a solicita primirea cotidianului respectiv.

. La 9 iulie 2007, reclamanții au formulat plângere împotriva acestei decizii.

. La 22 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, conținutul publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamanți și că, în consecință, măsura conducerii penitenciarului era justificată.

. La 26 octombrie și, respectiv, 30 octombrie 2007, domnul Abdullah Günay și domnul Mehmet Ali Kaya au contestat această decizie. În scrisoarea adresată Curții cu jurați din Tekirdağ, domnul Kaya a precizat că refuzul de a-i pune la dispoziție cotidianul

Azadiya Welat

este arbitrar și a solicitat primirea acestui cotidian care, în opinia sa, se publica în conformitate cu legile în vigoare.

. La 8 noiembrie 2007, curtea cu jurați din Tekirdağ, judecând dosarul și după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea și a respins acțiunea.

F. Domnii Abdullah Günay și Adem Yüksekdağ (cererea nr.

26966/08)

. Reclamanții s-au născut în 1979 și, respectiv, 1986. La data depunerii cererii, aceștia erau deținuți în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

. La 3 iulie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat decizia de a nu

le pune la dispoziție edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 26, 27, 28, 29 și 30 iunie 2007, precum și din 1 și 2 iulie 2007 pe motiv că în comisie nu

existau persoane care să poată asigura traducerea publicațiilor.

. La 16 iulie 2007, reclamanții au formulat plângere împotriva acestei decizii.

. La 23 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea având în vedere constatarea că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, conținutul publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamanți și că, în consecință, măsura conducerii penitenciarului era justificată.

. La 26 octombrie și, respectiv, 30 octombrie 2007, domnul Abdullah Günay și domnul Adem Yüksekda au contestat această decizie. În scrisoarea adresată Curții cu jurați din Tekirdağ, domnul Günay i-a imputat judecătorului delegat că s-a aliat cu conducerea penitenciarului pentru a-i restrânge dreptul la libertatea de a primi informații și că astfel a adus atingere acestui drept – în opinia sa – consacrat de Convenție. Acesta a susținut că respectivul cotidian se publica în conformitate cu legile și, prin urmare, nu

era necesară traducerea lui deoarece, potrivit argumentelor reclamantului, dacă într-adevăr conținutul lui ar fi încălcat legile, ar fi făcut obiectul unei măsuri de confiscare. De asemenea, acesta susținea că dreptul de a citi un ziar în limba kurdă, limba sa maternă, era un drept natural.

G. Domnul Abdullah Günay (cererile nr.

27088/08 și 27090/08)

. Reclamantul s-a născut în 1979. La data depunerii cererilor sale, acesta era deținut în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

Procedura privind nepunerea la dispoziție a edițiilor cotidianului

Azadiya Welat

din perioada 28 august – 3 septembrie 2007 (cererea nr.

27088/08)

. La 6 septembrie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat decizia de a nu

pune la dispoziția reclamantului edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 28, 29, 30 și 31 august 2007, precum și din 1, 2 și 3 septembrie 2007, considerând că nu

putea să înțeleagă conținutul acestora și nici să asigure traducerea lor, ținând seama totodată de o decizie din 9 august 2007 a judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ.

. La 13 septembrie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii.

. La 5 noiembrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, conținutul publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, decizia comisiei era justificată.

. La 8 noiembrie 2007, reclamantul a contestat decizia de respingere.

. La 27 noiembrie 2007, Curtea cu jurați din Tekirdağ, judecând dosarul și după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea și a respins acțiunea.

Procedura privind nepunerea la dispoziție a edițiilor din perioada 21 – 28 august 2007 (cererea nr.

27090/08)

. La 31 august 2007, făcând referire la o decizie din 9 august 2007 a judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat decizia de a nu

pune la dispoziția reclamantului edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27 și 28 august 2007 pe motiv că nu

putea să înțeleagă conținutul acestora și nici să asigure traducerea lor.

. La 7 septembrie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii.

. La 5 noiembrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea având în vedere că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, conținutul publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, decizia comisiei era justificată.

. La 8 noiembrie 2007, reclamantul a contestat decizia de respingere.

. La 28 noiembrie 2007, Curtea cu jurați din Tekirdağ, judecând dosarul și după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea și a respins acțiunea.

H. Domnii Abdullah Günay, Nezir Adıyaman și Aydın Șaka (cererea nr.

27092/08)

. Reclamanții s-au născut în 1979, 1978 și, respectiv, 1980. La data depunerii cererii, aceștia erau deținuți în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

. La 13 septembrie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat decizia de a nu

le pune reclamanților la dispoziție edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 4, 5, 6, 7, 8 și 9 septembrie 2007 pe motiv că acestea erau în limba kurdă, iar comisia pentru educație nu

putea asigura traducerea lor. De asemenea, comisia a luat în considerare faptul că judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a pronunțat la 9 august 2007 o decizie privind alte ediții ale acestui ziar, iar Curtea cu jurați din Tekirdağ a pronunțat o decizie la 7 septembrie 2007.

. La 24 septembrie 2007, reclamanții au formulat plângere împotriva acestei decizii.

5275, a conținutului publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor însă conducerea penitenciarului nu

avea buget pentru așa ceva, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, decizia comisiei era justificată.

. Domnul Günay și domnii Adıyaman și Șaka au contestat decizia de respingere în data de 8 noiembrie 2007 și, respectiv, 12 noiembrie 2007.

I. Domnul Mahmut Cengiz (cererile nr.

38752/08, 38778/08 și 38807/08)

. Reclamantul s-a născut în 1983. La data depunerii cererilor sale, acesta era deținut în penitenciarul de tip F din Tekirdağ.

Procedura privind nepunerea la dispoziție a edițiilor cotidianului

Azadiya Welat

din perioada 26 iunie – 1 iulie 2007 (cererea nr.

38752/08)

. La 2 iulie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275 , decizia de a nu

pune la dispoziția reclamantului edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 25, 26, 27, 28, 29 și 30 iunie și din 1 iulie 2007, pe motiv că publicațiile respective erau în limba kurdă, penitenciarul nu

avea angajați cunoscători de limba kurdă și deci nu

se putea asigura traducerea textelor, precum și că nu

se putea face o verificare a conformității conținutului textelor cu dispoziția legală sus-menționată.

. La 3 iulie 2007, reclamantul a făcut plângere împotriva acestei decizii argumentând, printre altele, că edițiile respective ale cotidianului nu

făceau obiectul unei decizii judecătorești de confiscare astfel încât, în opinia sa, trebuia să primească acele ediții. Acesta mai susținea că, în cele 4

luni de dinaintea stopării distribuirii cotidianului, l-a primit fără probleme și că măsura luată de conducerea penitenciarului era contrară normelor de drept. În consecință, acesta solicita anularea deciziei în litigiu și acordarea posibilității de a primi în continuare ziarul respectiv.

. La 23 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, conținutul publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, măsura luată de conducerea penitenciarului era justificată.

. La 1 noiembrie 2007, reclamantul a contestat această decizie. Acesta susținea că publicarea respectivului cotidian este legală, că înainte de a fi distribuit cotidianul este verificat de procurorul responsabil de presă și că, în lipsa unei proceduri judiciare sau a unei decizii de confiscare îndreptate împotriva lui, nu

se putea spune că ziarul cauza vreo problemă. În consecință, acesta solicita ca edițiile cotidianului în litigiu să îi fie puse la dispoziție.

Procedura privind nepunerea la dispoziție a edițiilor cotidianului

Azadiya Welat

din perioada 9 – 15 iulie 2007 (cererea nr.

38778/08)

. La 16 iulie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat, în temeiul articolului 62 §

3 din Legea nr.

5275, decizia de a nu

pune la dispoziția reclamantului edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 9, 10, 11, 12, 13, 14 și 15 iulie 2007, pe motiv că acele publicații erau în limba kurdă, că penitenciarul nu

avea angajați cunoscători de limba kurdă și deci nu

se putea asigura traducerea textelor, precum și că nu

se putea face o verificare a conformității conținutului publicațiilor respective cu dispoziția legală sus-menționată.

. La 17 iulie 2007, reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii. Prin scrisoarea din 19 iulie 2007 adresată judecătorului delegat la Penitenciarul Tekirdağ, reclamantul a argumentat că ziarul respectiv nu

făcuse obiectul niciunei decizii de confiscare, că solicitarea traducerii conținutului ziarului altminteri supus unui control legal nu

avea sens și nu

respecta normele de drept.

. La 23 octombrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins acțiunea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se putea aprecia, în raport cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, conținutul publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, că nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, că aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, măsura luată de conducerea penitenciarului era justificată.

. La 1 noiembrie 2007, reclamantul a contestat această decizie argumentând, printre altele, că ziarul respectiv era supus, anterior distribuirii, controlului făcut de procurorul responsabil de presă. Acesta a susținut că absența unei proceduri judiciare împotriva cotidianului sau a unei decizii de confiscare constituie o dovadă că acesta nu

ridica nicio problemă.

Procedura privind nepunerea la dispoziție a edițiilor cotidianului

Azadiya Welat

din perioada 27 august - 2 septembrie 2007 (cererea nr.

38807/08)

. La 4 septembrie 2007, comisia pentru educație din penitenciar a adoptat, în temeiul art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, decizia de a nu

pune la dispoziția reclamantului edițiile cotidianului

Azadiya Welat

din 27, 28, 29, 30 și 31 august 2007, precum și din 1 și 2 septembrie 2007, pe motiv că acele publicații erau în limba kurdă, penitenciarul nu

avea angajați cunoscători de limba kurdă și deci nu

se putea asigura traducerea textelor, astfel încât – potrivit comisiei – nu

se putea face o verificare a conformității conținutului acestora cu dispoziția legală sus-menționată.

. Reclamantul a formulat plângere împotriva acestei decizii.

. La 5 noiembrie 2007, examinând dosarul, judecătorul delegat la Penitenciarul Tekirdağ a respins plângerea după ce a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea. Acesta s-a pronunțat în baza avizului Procurorului Republicii, în care se preciza că, pentru a se examina conformitatea, cu art. 62 alin. (3) din Legea nr.

5275, a publicațiilor în altă limbă decât cea oficială, era necesar să se dispună traducerea lor, conducerea penitenciarului nu

avea însă buget pentru așa ceva, nu

exista nicio dispoziție legală care să oblige unitatea penitenciară să suporte cheltuielile de traducere, aceste cheltuieli nu

au fost asumate de reclamant și că, în consecință, decizia comisiei pentru educație era justificată.

. La 12 noiembrie 2007, reclamantul a contestat decizia de respingere. Acesta a argumentat, printre altele, că respectivul cotidian era publicat conform normelor legale și că dacă ziarul s-ar fi aflat într-o situație contrară legii, procurorul responsabil de presă ar fi luat măsurile care se impuneau. În opinia sa, ziarul nu

era supus niciunei interdicții ori măsuri de confiscare. În consecință, reclamantul a solicitat să i se pună la dispoziție ziarul.

. La 20 noiembrie 2007, Curtea cu jurați din Tekirdağ, judecând dosarul și după ce a primit avizul Procurorului Republicii, a constatat că decizia atacată nu este în contradicție cu procedura și legea și a respins acțiunea.

dreptul

intern

relevant

. Art. 62 din Legea nr.

5275 din 13 decembrie 2004 privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive, publicată în Jurnalul Oficial din 29 decembrie 2004, prevede în special:

„Art. 62. (1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi, asumându-și costurile lor, publicații periodice și neperiodice cu condiția ca acestea să nu

fi fost interzise prin hotărâre judecătorească.

(2) Persoanele condamnate primesc în mod gratuit și liber ziarele, cărțile și publicațiile tipărite și editate de către fundații care beneficiază de scutire fiscală din partea adunării miniștrilor și de către asociații [recunoscute] de utilitate publică, cu condiția ca acestea să nu

fi fost interzise de instituții oficiale, universități, foruri profesionale [...] publice și instanțe. Cărțile de curs ale persoanelor condamnate care beneficiază de educație sau formare nu

pot fi supuse controlului.

(3) Persoanei condamnate nu

i se poate pune la dispoziție nicio publicație ce conține informații, articole, fotografii și comentarii obscene sau de natură să pună în pericol securitatea unității.”

. Art. 87 din Regulamentul privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive, astfel cum era în vigoare la 20 martie 2006, publicat în Jurnalul Oficial din 6 aprilie 2006, prevedea în special:

„Dreptul de a beneficia de publicații periodice și neperiodice

Art. 87. (1) Persoanele condamnate au dreptul de a primi, asumându-și costurile lor, publicații periodice și neperiodice cu condiția ca acestea să nu

fi fost interzise prin hotărâre judecătorească.

(2) Persoanele condamnate primesc gratuit și liber ziarele, cărțile și publicațiile tipărite și editate de către fundații care beneficiază de scutire fiscală din partea adunării miniștrilor și de către asociații [recunoscute] de utilitate publică, cu condiția ca acestea să nu

fi fost interzise de instituții oficiale, universități, foruri profesionale [...] publice și instanțe. Cărțile de curs ale persoanelor condamnate care beneficiază de educație sau formare nu

pot fi supuse controlului.

(3) Persoanei condamnate nu

i se poate pune la dispoziție nicio publicație identificată de comisia pentru educație ca fiind de natură să pună în pericol securitatea unității sau conținând informații, articole, fotografii și comentarii obscene.”

. Instrucțiunile din 12 iulie 2005 privind bibliotecile din unitățile penitenciare prevăd în special:

„Examinarea publicațiilor

Art. 10. Publicațiile periodice și neperiodice destinate bibliotecilor și rafturilor cu cărți din unitățile penitenciare se examinează de către comisia pentru educație conform principiilor stabilite la art. 11 și art. 12 din instrucțiuni. Publicațiile considerate neconforme se trimit la Procurorul Republicii în vederea unei dispoziții în acest sens.

Direcția generală verifică dacă publicațiile agreate de minister sunt sau nu

conforme cu dispozițiile instrucțiunilor. Cele care sunt considerate conforme se trimit la unitățile penitenciare.

Ziarele, cărțile și publicațiile tipărite și editate de către fundații care beneficiază de scutire fiscală din partea adunării miniștrilor și de către asociații [recunoscute] de utilitate publică, cu condiția ca acestea să nu

fi fost interzise de instituții oficiale, universități, foruri profesionale [...] publice și instanțe, se trimit fără verificare la biblioteci și rafturi cu cărți.

Publicațiile care nu

se acceptă în unitate

Art. 11. În unitate nu

se acceptă nicio publicație

a) care a fost interzisă de instanțe,

b) care, chiar dacă nu

a fost interzisă de instanțe, a fost identificată printr-o decizie a comisiei pentru educație ca fiind o amenințare pentru securitatea unității sau conținând informații, articole, fotografii și comentarii obscene.”

ÎN DREPT

. Ținând cont de asemănarea cererilor în ceea ce privește faptele și capetele de cerere, Curtea decide să le conexeze și să le examineze împreună, într-o singură hotărâre.

i. cu

privire

excepțiile

preliminare

ridicate

guvern

. Făcând trimitere la jurisprudența Curții [

Deweer împotriva Belgiei

, 27

februarie 1980, seria A nr.

35;

Cardot împotriva Franței

, 19 martie 1991, seria A nr.

200;

Ahmet Sadık împotriva Greciei

, 15 noiembrie 1996,

Culegere de hotărâri și decizii

1996

‑

Papon împotriva Franței (nr.

(dec.), nr.

64666/01, CEDO 2001

‑

VI;

Taïs împotriva Franței

(dec.), nr.

39922/03, 1 iunie 2006;

Hakkar împotriva Franței

(dec.), nr.

43580/04, 7 aprilie 2009], Guvernul susține că reclamanții nu

au formulat, nici măcar pe fond, capete de cerere întemeiate pe încălcări ale Convenției nici în fața judecătorului delegat, nici în fața curții cu jurați.

. Guvernul consideră, de asemenea, că cererile nr.

24505/08, 26964/08, 26966/08, 27088/08, 27090/08, 27092/08, 21030/08, 24309/08, 38752/08, 38807/08 și 38778/08 trebuie să fie respinse ca tardive. În acest sens, Guvernul precizează, referitor la cererile nr.

24505/08, 26964/08 și 26966/08, că, la 8 noiembrie 2007, curtea cu jurați a respins plângerea reclamanților, iar aceștia au sesizat Curtea Europeană la 6 mai 2008, adică peste termenul de 6

luni. Referitor la cererea nr.

27088/08, Guvernul precizează că, la 27 noiembrie 2007, curtea cu jurați a respins plângerea reclamantului, iar acesta a sesizat Curtea după expirarea termenului de 6 luni, la 27 mai 2008. Referitor la cererea nr.

27092/08, se precizează că reclamantul a sesizat Curtea la 27 mai 2008, deși decizia definitivă a fost pronunțată la 28 noiembrie 2007. Referitor la cererile nr.

24309/08, 38752/08 și 38778/08, se precizează că decizia internă definitivă a fost pronunțată la 8 noiembrie 2+007, iar reclamanții au sesizat Curtea abia la 6 mai 2008. În ultimul rând, se precizează că cererile nr.

27090/08 și 38807/08 au fost, de asemenea, introduse, în opinia sa, după expirarea termenului de 6 luni, deciziile interne definitive relevante în aceste cauze datând, potrivit Guvernului, din 20 noiembrie și, respectiv, 28 noiembrie 2007.

. Reclamanții contestă argumentul Guvernului întemeiat pe neepuizarea căilor de atac interne. Citând cauza

Open Door și Dublin Well Woman împotriva Irlandei

(29 octombrie 1992, seria A nr.

246

‑

A), aceștia susțin că excepția ridicată este nefondată.

. Pentru început, Curtea reamintește că acel capăt de cerere cu care se dorește sesizarea Curții trebuie să fi fost formulat mai întâi, cel puțin pe fond, în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, în fața instanțelor naționale corespunzătoare (a se vedea, printre altele,

Cardot

, citată anterior).

. În speță, Curtea observă, având în vedere actele aflate la dosar, că fiecare reclamant a adresat judecătorului delegat pentru executarea pedepselor o plângere împotriva deciziei comisiei pentru educație de a nu

le pune la dispoziție anumite ediții ale cotidianului

Azadiya Welat

. Ulterior, în urma respingerii plângerii, aceștia au contestat în fața curții cu jurați decizia judecătorului. Obiectul acțiunilor astfel declanșate în dreptul intern de către reclamanți era de a obține primirea cotidianului

Azadiya Welat

. Prin urmare, Curtea nu

are nicio îndoială că în litigiu se afla libertatea de a primi informații, chiar dacă în mod subiacent, în procedurile pe care reclamanții le-au declanșat în fața instanțelor naționale și că plângerile adresate acestora conțineau într-adevăr o doleanță legată de art.

10 din Convenție [a se vedea,

mutatis mutandis

Fressoz și Roire împotriva Franței

(MC), nr.

29183/95, pct.

39, CEDO 1999

‑

Eon împotriva Franței

, nr.

26118/10, pct.

28, 14 martie 2013]. Curtea mai observă că, în cadrul acțiunii sale în fața curții cu jurați, domnul Günay (în contextul cererii nr.

26966/08) s-a referit explicit la dreptul său la libertatea de a primi informații, astfel cum este consacrat de Convenție. Cu toate acestea, curtea cu jurați nu

pare să fi luat deloc în considerare acest argument în aprecierea circumstanțelor supuse examinării sale (

supra

, pct.

43-44). În consecință, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvern în acest sens.

. În continuare, Curtea observă că cererile pentru care Guvernul a ridicat o excepție de tardivitate au fost totuși introduse în termenul de 6

luni. În acest sens, Curtea a luat în considerare în fiecare caz data deciziei interne definitive (

supra

, pct.

16, 23, 31, 38, 38, 44, 50, 55, 61, 67, 72, 77) și data introducerii cererii [primul alineat supra și, ca o recapitulare a metodei de calculare a termenului de 6

luni, a se vedea

Sabri Güneș împotriva Turciei

(MC), nr.

2918327396/06, pct.

44-45, 29 iunie 2012]. În consecință, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvern în această privință.

privire

pretinsa

încălcare

art.

din

convenție

. Reclamanții acuză autorităților penitenciare că au refuzat să le pună la dispoziție un ziar și adaugă că decizia a fost luată de conducere deoarece era vorba despre un cotidian în limba kurdă. În acest sens, denunță încălcarea art.

10 din Convenție, redactat astfel:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. [...]

Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor [...]”

. Guvernul contestă acest argument.

A. Cu privire la admisibilitate

. Constatând că acest capăt de cerere nu

este în mod vădit nefondat în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție și nu

prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

Argumentele reclamanților

. Reclamanții susțin că a fost decizia comisiei pentru educație de a nu

li se mai pune la dispoziție anumite ediții ale cotidianului

Azadiya Welat

, decizie motivată – în opinia lor – de faptul că membrii comisiei nu

înțeleg conținutul ziarului și nu

pot asigura traducerea lui. Astfel, aceștia pun în discuție competența comisiei – care a recunoscut că nu

poate înțelege publicațiile în limba kurdă – de a examina periculozitatea lor pentru ordinea și securitatea din penitenciare. De asemenea, reclamanții susțin că ziarul în cauză se vinde liber în Turcia și că nu

a făcut obiectul niciunei decizii de interzicere sau confiscare. În susținerea afirmațiilor lor, aceștia precizează că Guvernul nu

a prezentat nicio decizie în sens contrar.

. Reclamanții mai susțin că, dacă Guvernul considera că publicația în litigiu avea un conținut de natură să pună în pericol securitatea din penitenciare, era sarcina acestuia să asigure mai întâi traducerea acesteia, iar apoi să demonstreze informațiile care puteau constitui un pericol și să indice motivele lor.

. În plus, reclamanții precizează că și-au asumat costurile publicațiilor care doresc să le fie puse la dispoziție, așa încât consideră că ar trebui să primească ziarele în limba aleasă, în special limba kurdă, care este limba maternă. În opinia lor, statul are responsabilitatea de a le acorda toate înlesnirile pentru a putea obține astfel de publicații.

. În fine, aceștia resping argumentul Guvernului referitor la conformitatea cu art.

10 §

2 din Convenție a ceea ce ei consideră a fi o ingerință în exercițiul dreptului lor recunoscut de această dispoziție.

Argumentele Guvernului

. Guvernul susține că, în conformitate cu art. 62 din Legea nr.

5275 privind executarea pedepselor și a măsurilor preventive, deținuții au dreptul de a primi publicații periodice și neperiodice cu condiția să-și asume costurile acestora. Acesta adaugă că, în conformitate cu alin.

(3) al aceluiași articol, deținuții nu

au voie să primească nicio publicație ce conține informații, articole, fotografii și comentarii obscene sau de natură să pună în pericol securitatea unităților penitenciare.

. Guvernul mai precizează că, în conformitate cu art. 11/b din Instrucțiunile privind bibliotecile din unitățile penitenciare, publicațiile care constituie o amenințare pentru securitatea unității sau care conțin informații, articole, fotografii sau comentarii considerate obscene nu

se admit în unitate, chiar dacă nu

există o hotărâre judecătorească în acest sens.

. Acesta susține că deciziile atacate în prezenta cauză au fost luate în aplicarea art. 62 alin.

(3) din Legea nr.

5275 și a art. 11 și

art. 12 din instrucțiunile sus-menționate, edițiile în litigiu nefiind distribuite reclamanților deoarece ar fi fost de natură să pună în pericol securitatea penitenciarului.

. Acest fapt reiese de altfel din examinarea deciziilor menționate. Potrivit Guvernului, edițiile nedistribuite conțineau articole ce făceau apologia unei organizații și a unor activități cu caracter terorist și aduceau atingere reputației Turciei și membrilor forțelor de ordine ale acesteia.

. În această privință, se precizează că, în pofida afirmațiilor reclamanților, deciziile privind respingerea distribuirii edițiilor nu

se bazau pe faptul că edițiile nedistribuite erau în limba kurdă. Se mai precizează că nu

există nicio interdicție privind publicațiile formulate în alte limbi decât turcă și că distribuirea sau nedistribuirea publicațiilor către deținuți nu

depinde de limba în care sunt redactate acestea. În această privință, se precizează că publicațiile care nu

au fost supuse unei interdicții judecătorești, al căror conținut nu

prezintă niciun element infracțional și care nu

amenință securitatea unității le sunt distribuite deținuților indiferent de limba în care sunt redactate.

100

. Declarând că face trimitere la jurisprudența Curții (

Handyside împotriva Regatului Unit

, 7 decembrie 1976, pct.

49, seria A nr.

24), Guvernul susține că dreptul la libertatea de exprimare nu

este absolut, ci comportă îndatoriri și responsabilități. Acesta mai susține că întinderea acestui drept, în cazul persoanele ce execută o pedeapsă privativă de libertate, nu

este identică cu cea a persoanelor se află în libertate. În susținerea afirmațiilor sale, Guvernul citează situații în care, în opinia sa, acest drept poate fi limitat și consideră că, în speță, refuzul administrației penitenciarului de a distribui acele publicații trebuie examinat din perspectiva art.

10 §

2 din Convenție. Acesta afirmă că distribuirea poate fi supusă unor restrângeri în anumite condiții și unor formalități care sunt prevăzute de lege. În prezenta cauză, Guvernul consideră că restrângerea contestată era legală, așa că nu

s-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare al reclamanților. În final, Guvernul precizează că restrângerea avea, în plus, scopul de a împiedica o organizație teroristă să dobândească supremația în interiorul penitenciarului prin intermediul acelor publicații, așa că decizia în litigiu era necesară. În acest sens, Guvernul face trimitere la hotărârea

Erdem împotriva Germaniei

(nr.

38321/97, CEDO 2001

‑

VII) și decizia

Fethi Oktay împotriva Turciei

[(dec.), nr.

24803/05, 16

decembrie 2008].

Motivarea Curții

101

. Pentru început, Curtea reamintește că, în general, deținuții beneficiază în continuare de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție, cu excepția dreptului la libertate în cazul în care o deținere legală intră expres în domeniul de aplicare a art.

5 din Convenție. Astfel, deținuții beneficiază în continuare de dreptul la libertatea de exprimare (

Yankov împotriva Bulgariei

, nr.

39084/97, pct.

126

‑

145, CEDO 2003

‑

XII;

Tapkan și alții împotriva Turciei

, nr.

66400/01, pct.

68, 20 septembrie 2007), drept care cuprinde și libertatea de a primi informații ori idei.

102

. În speță, Curtea observă că reclamanții s-au confruntat cu refuzul autorităților penitenciare de a li se pune la dispoziție anumite ediții ale cotidianului

Azadiya Welat

. Curtea consideră că refuzul se interpretează ca o ingerință în dreptul reclamanților de a primi informații și idei. O asemenea ingerință contravine art.

10, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevăzute la al doilea paragraf și, de asemenea, este „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea acestor scopuri.

103

. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută de lege” impune nu

numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justițiabililor și previzibilă în efectele ei [a se vedea, printre altele,

Rotaru împotriva României

(MC), nr.

28341/95, pct.

52, CEDO

2000

‑

V]. În acest sens, Curtea subliniază în special că o normă este „previzibilă” atunci când oferă o anumită garanție împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice și împotriva aplicării extensive a unei restrângeri în detrimentul justițiabililor [

Centro Europa 7

S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei

(MC), nr.

38433/09, pct.

143, CEDO

2012].

În plus, reafirmă că autoritățile naționale, în special instanțele, sunt cele care au sarcina de a interpreta și aplica dreptul intern (

Kopp împotriva Elveției

, 25 martie 1998, pct.

59,

Culegere

1998-II;

Kruslin împotriva Franței

, 24

aprilie 1990, pct.

29, seria A nr.

176-A).

104

. În circumstanțele prezentei cauze, dacă existența unui temei legal și accesibilitatea acestuia nu

pot fi puse în discuție, nu

același lucru se poate spune despre condiția previzibilității legii în ceea ce privește sensul și natura măsurilor aplicabile.

105

. Astfel, Curtea observă că dreptul intern recunoștea persoanelor condamnate posibilitatea de a primi publicații periodice și neperiodice, cât timp acestea nu

făceau obiectul unei interdicții (

supra

, pct.

78-79). În plus, dispozițiile din dreptul intern cu privire la această chestiune conțineau o listă limitată a circumstanțelor în care o publicație nu

putea fi pusă la dispoziția unui deținut. Era vorba de cazul oricărei publicații care conține informații, articole, fotografii sau comentarii obscene ori de natură să pună în pericol securitatea unității (

supra

, pct.

78–79).

106

. În speță, Curtea observă că, deși au făcut trimitere la art. 62 alin.

(3) din Legea nr.

5275 ca temei pentru deciziile lor, instanțele naționale au refuzat să pună la dispoziția reclamanților anumite ediții ale cotidianului

Azadiya Welat

pentru că acestea ar fi avut un conținut obscen sau de natură să pună în pericol securitatea penitenciarului, condiții prevăzute de dispoziția legală sus-menționată, ci din cauza incapacității instanțelor respective de a examina conținutul publicațiilor respective. În acest sens, deși Guvernul susține că publicațiile conțineau articole ce făceau apologia unei organizații teroriste și a activităților ei și aduceau atingere reputației Turciei și membrilor forțelor de ordine ale acesteia (

supra

, pct.

97–98), motive pentru care publicațiile nu

ar fi fost distribuite, Curtea observă că acest fapt nu

reiese deloc din motivarea deciziilor instanțelor naționale examinate în prezenta cauză. De asemenea, Curtea observă că Guvernul nu

s-a referit deloc, în observațiile sale, la modalitățile pentru traducerea publicațiilor în litigiu sau la asumarea cheltuielilor aferente traducerii.

107

. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată că, deoarece nu

înțelegeau limba în care era publicat cotidianul respectiv, instanțele naționale au declarat că nu

pot examina conformitatea dintre conținutul publicației și dispoziția legală în cauză. În absența acestei examinări, care constituie totuși o cerință legală prealabilă, se ridică problema temeiului legal al ingerinței în litigiu.

108

. În acest sens, Curtea reamintește că a declarat deja că, dacă o lege care conferă competență de apreciere trebuie să stabilească în principiu întinderea acesteia, este imposibil să se ajungă la o certitudine absolută în formularea acesteia, o rigiditate excesivă a textului fiind rezultatul probabil al preocupării pentru certitudine (a se vedea, în special,

Calogero Diana împotriva Italiei

, 15 noiembrie 1996, pct.

32,

Culegere

1996

‑

V). Dreptul trebuie într-adevăr să știe să se adapteze la schimbările de situație, iar Curtea recunoaște că multe legi folosesc, din necesitate, formule mai mult sau mai puțin vagi a căror interpretare și aplicare depind de practică (a se vedea, de exemplu,

Silver și alții împotriva Regatului Unit

, 25 martie 1983, pct.

88, seria A nr.

61).

109

. În speță, Curtea constată însă, în baza observațiilor Guvernului (

supra

, pct.

94-99), că nicio dispoziție legală nu

menționa nici cea mai mică posibilitate de a le impune deținuților restrângerea sau interzicerea accesului la publicații din cauza limbii în care sunt redactate acestea. În plus, aceasta observă că puterea de control pe care dreptul intern o recunoaște instanțelor penitenciare cu privire la accesul deținuților la publicații vizează doar conținutul acestora. În speță, acestea s-au pronunțat în absența unei aprecieri prealabile a conținutului publicațiilor în litigiu, lipsindu-i în mod discreționar pe reclamanți de acces la o categorie de publicații de care își doreau să beneficieze. Reiese astfel, din actele aflate la dosar, că deciziile autorităților penitenciare de a nu

pune la dispoziția reclamanților anumite ediții ale cotidianului

Azadiya Welat

erau întemeiate pe niciunul dintre motivele prevăzute de lege.

110

. Curtea deduce de aici că în niciun caz ingerința în litigiu nu

era „prevăzută de lege” (a se vedea, pentru o abordare similară privind controlul corespondenței redactate de deținuți în altă limbă decât turcă,

Mehmet Nuri Özen și alții împotriva Turciei

, nr.

15672/08, 24462/08, 27559/08, 28302/08, 28312/08, 34823/08, 40738/08, 41124/08, 43197/08, 51938/08 și 58170/08, pct.

55-62, 11 ianuarie 2011).

111

. Această constatare îi este suficientă Curții pentru a constata încălcarea art.

10 din Convenție.

iii

privire

celelalte

pretinse

încălcări

112

. Reclamanții invocă, de asemenea, încălcarea art.

6, art. 8, art. 13, art. 14, art. 17 și art. 18 din Convenție.

113

. Guvernul contestă aceste acuzații.

114

. Având în vedere constatarea referitoare la art.

10 (

supra

, pct.

111), Curtea consideră că nu

este necesar să examineze nici admisibilitatea și nici temeinicia acestor capete de cerere (a se vedea, printre altele,

Kamil Uzun împotriva Turciei

, nr.

37410/97, pct.

64, 10

mai 2007; și, pentru o abordare similară în cauzele având ca obiect dreptul la respectarea corespondenței deținuților, a se vedea, printre altele,

Mehmet Nuri Özen și alții

, citată anterior, pct.

20).

privire

aplicarea

art.

din

convenție

115

. În conformitate cu art.

41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu

permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Prejudiciu

116

. Domnul Mesut Yurtsever solicită 4

000

euro (EUR), iar domnii Canar Yurtsever, Aydın Șaka, Ergin Atabey, Habip Çiftçi, Mahmut Cengiz, Mehmet Ergezen, İsmail Cengiz Oğurtan, Fevzi Abo, Abdullah Günay, Mehmet Ali Kaya, Adem Yüksekdağ și Nezir Adıyaman solicită, fiecare, 5

000

EUR cu titlu de prejudiciu moral. Domnii Mahmut Cengiz, Aydın Șaka și Abdullah Günay solicită să li se acorde această din urmă sumă pentru fiecare dintre cererile pe care le-au depus la Curte și care sunt cuprinse în prezenta cauză.

117

. Guvernul contestă aceste pretenții.

118

. Curtea consideră că fiecărui reclamant trebuie să i se acorde suma de 300 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecată

119

. Reclamanții solicită fiecare, de asemenea, 3

000 de lire turcești (TRY) cu titlu de onorariu al avocatului și prezintă, ca document justificativ, o convenție de asistență juridică. Domnii Mahmut Cengiz, Aydın Șaka și Abdullah Günay solicită să li se acorde această sumă cu titlu de onorariu al avocatului pentru fiecare dintre cererile pe care le-au depus la Curte și care sunt cuprinse în prezenta cauză.

Domnul Mesut Yurtsever solicită 600 TRY cu titlu de cheltuieli de judecată, domnii Canar Yurtsever, Aydın Șaka, Ergin Atabey și Habip Çiftçi solicită 1

300

TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată, domnii Mahmut Cengiz și Mehmet Ergezen solicită 1

300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-ar fi suportat în cadrul cererii nr.

24309/08, domnii İsmail Cengiz Oğurtan și Fevzi Abo solicită 1

300

TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată, domnii Abdullah Günay și Mehmet Ali Kaya solicită 1

300 TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-au suportat în cadrul cererii nr.

26964/08, domnii Abdullah Günay și Adem Yüksekdağ solicită 1

300

TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-au suportat în cadrul cererii nr.

26966/08, domnul Abdullah Günay solicită 600 TRY cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr.

27088/08 și aceeași sumă cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr.

27090/08, domnii Abdullah Günay, Nezir Adıyaman și Aydın Șaka solicită 1

300

TRY împreună cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-au suportat în cadrul cererii nr.

27092/08, iar domnul Mahmut Cengiz solicită 600 TRY cu titlu de cheltuieli de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr.

38752/08, aceeași sumă pentru cheltuielile de judecată pe care le-a suportat în cadrul cererii nr.

38778/08 și, de asemenea, în cadrul cererii nr.

38807/08.

120

. Guvernul contestă aceste pretenții.

121

. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu

poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 500

EUR pentru procedura în fața Curții și o acordă fiecărui reclamant.

C. Dobânzi moratorii

122

. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

CURTEA

hotărăște, în unanimitate, să conexeze cererile;

declară, în unanimitate, că cererile sunt admisibile în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art.

10 din Convenție;

hotărăște, în unanimitate,

că a fost încălcat art.

10 din Convenție;

hotărăște, în unanimitate, că nu

este necesar să examineze separat admisibilitatea și temeinicia capetelor de cerere întemeiate pe art.

6, art. 8, art. 13, art. 14, art. 17 și art. 18 din Convenție;

hotărăște:

a) în unanimitate, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3

luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.

2 din Convenție, suma de 300 EUR (trei sute euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

b) cu 6 voturi la 1, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3

luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.

44 §

2 din Convenție, suma de 500 EUR (cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății, pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți;

c) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 20 ianuarie 2015, în temeiul art.

2 și art.

3 din Regulament.

Președinte,

Grefier,