ISTRĂȚOIU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
ISTRĂȚOIU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr. 56556/10
Florin Istrățoiu împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 27 ianuarie 2015 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
Președinte,
Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Moțoc,
judecători
,
și Stephen Phillips,
grefier de secție
,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 24 septembrie 2010,
având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Florin Istrățoiu, este resortisant român, s-a născut în 1975 și
locuiește în Tilbury, Regatul Unit. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de domnul C.
J.
Barnett, avocat practicant din Londra.
Guvernul român („Guvernul”)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.
Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează.
Circumstanțele decesului fiului reclamantului
La data de 12 mai 2005, fiul reclamantului, în vârstă de cinci ani și șase luni la acel moment, a suferit o amigdalectomie – o operație de extirpare a amigdalelor – efectuată de dr.
O.L.T. într-o clinică privată. După operație starea copilului era stabilă, iar primul examen medical de rutină a fost programat pentru data de 21 mai 2005.
În cursul examenului medical de rutină, care a avut loc la data programată, dr. O.L.T. i-a asigurat pe părinți că recuperarea postoperatorie decurge normal și le-a recomandat să continue să-și îngrijească fiul în același mod.
În dimineața zilei din 23 mai 2005, copilul a suferit o hemoragie, ceea ce a făcut ca sângele să-i inunde cavitatea bucală și cavitatea nazală. Soacra reclamantului a chemat o
ambulanță și soția a ieșit afară să aștepte sosirea acesteia. Înainte de sosirea ambulanței, soția reclamantului și L.S., un vecin pe care l-a întâlnit în drumul spre ieșire, au luat un taxi și s-au grăbit să-l ducă pe copil la unitatea de urgență a Spitalului Județean Bacău.
Potrivit reclamantului, la unitatea de urgență a Spitalului Județean Bacău, soția și fiul său au fost întâmpinați de un membru al personalului medical care, fără a-l examina pe fiul său, a sfătuit-o pe soție să ducă copilul la secția de pediatrie a spitalului, pentru a primi îngrijire medicală.
Copilul nu a primit niciun tratament medical la unitatea de urgență a Spitalului Județean Bacău întrucât soția reclamantului a dus imediat copilul la secția de pediatrie a spitalului.
La sosirea în secția de pediatrie, medicii au încercat să resusciteze copilul și să-i elibereze căile respiratorii, dar fără succes. Copilul a decedat.
Ancheta penală
La 23 mai 2005, Inspectoratul de Poliție Bacău a declanșat din oficiu cercetarea penală cu privire la decesul fiului reclamantului. În ziua următoare, poliția a efectuat o cercetare la fața locului la Spitalul Județean Bacău și la domiciliul reclamantului.
În aceeași zi, Inspectoratul de Poliție Bacău a solicitat Serviciului de Medicină Legală Bacău să prezinte raportul de autopsie al fiului reclamantului.
În aceeași zi, Serviciul de Medicină Legală Bacău a emis un certificat de deces care concluziona că fiul reclamantului a decedat în urma unei insuficiențe respiratorii acute, ca urmare a faptului că sângele i-a blocat căile respiratorii.
La 28 și 29 mai, precum și 16 și 23 iunie 2005, Inspectoratul de Poliție Bacău i-a audiat pe reclamant și pe soția acestuia.
La 2 iunie 2005, reclamantul a depus o plângere penală în fața Parchetului Bacău pentru ucidere din culpă în formă agravată, împotriva dr. O.L.T. și a unui membru neidentificat al personalului care își desfășura activitatea la unitatea de urgență a Spitalului Județean Bacău în dimineața zilei din 23 mai 2005. Reclamantul a susținut că tratamentul chirurgical și post-chirurgical defectuos aplicat fiului său de dr. O.L.T., precum și refuzul unui membru neidentificat al personalului unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău de a-l trata de urgență pe fiul său a avut ca rezultat decesul acestuia. În plus, a solicitat autorităților de anchetă să-i identifice pe toți membrii personalului medical care își desfășura activitatea în unitatea de urgență a Spitalului Județean Bacău în dimineața zilei de 23 mai 2005, pentru că nu le cunoștea identitatea. În plus, a informat autoritățile de anchetă că își rezervă dreptul de
a
se alătura procedurilor penale ca parte civilă și dreptul de a solicita clinicii private unde a
avut loc intervenția chirurgicală și Spitalului Județean Bacău ca aceste unități să fie trase la răspundere în solidar cu personalul pentru neglijență în timpul serviciului, potrivit dispozițiilor relevante din dreptul de procedură penală și dreptul civil. În cele din urmă, a solicitat autorităților interne să solicite Serviciului de Medicină Legală București efectuarea unui raport de expertiză medico-legală care să răspundă la întrebările privind cauza și circumstanțele decesului fiului său.
La 21 iunie 2005, Serviciul de Medicină Legală Bacău a prezentat raportul autopsiei solicitate de Inspectoratul de Poliție Bacău la 24 mai 2005. Raportul, semnat de trei experți legiști, se baza printre altele pe analiza histologică a țesutului colectat de la fiul reclamantului, după deces. Raportul menționa deschiderea unui vas de sânge de dimensiune foarte mică în cavitatea regiunii superioare a amigdalei stângi. Raportul concluziona că decesul copilului s-a produs violent și a fost cauzat de o
insuficiență respiratorie gravă, rezultată din aspirarea de sânge în căile respiratorii. Sângerarea a provenit dintr-un vas arterial deteriorat, de mică dimensiune, situat în cavitatea amigdalei stângi și s-a produs timp de câteva ore. Sângele s-a acumulat în cavitatea stomacală, ceea ce a condus la apariția de vărsături și, ulterior, la blocarea căilor respiratorii ale copilului. Vasul de sânge au fost deteriorat în urma unei inflamații locale acute – confirmată și de examenul histologic – care s-a produs în ziua a unsprezecea după intervenția chirurgicală. Raportul nota faptul că, deși aceste circumstanțe sunt rare, ele apar în 4% până la 8% din cazuri. Excludea posibilitatea ca sângerarea să fi fost cauzată de spargerea unui vas de sânge mai mare sau a unei artere în timpul intervenției chirurgicale. Dacă s-ar fi întâmplat astfel, hemoragia s-ar fi produs mai devreme și ar fi fost mai abundentă. În cele din urmă, recomanda ca raportul să fie prezentat spre aprobare Consiliului consultativ al Institutului de Medicină Legală Iași, care putea, de asemenea, să evalueze, printre altele, comportamentul medical în acest caz.
La 1 iulie 2005, în urma cererii reclamantului, Inspectoratul de Poliție Bacău i-a furnizat acestuia o copie a raportului de autopsie efectuat de Serviciul de Medicină Legală Bacău și un raport al intervenției chirurgicale emis de clinica privată în care fusese efectuată operația fiului său.
La o dată nespecificată, raportul autopsiei a fost transmis spre aprobare Consiliului consultativ al Institutului de Medicină Legală Iași și Consiliului superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală București.
La 11, 18 și 21 iulie 2005, Inspectoratul de Poliție Bacău a audiat personalul medical al clinicii private în care fiul reclamantului a suferit intervenția chirurgicală și care fusese implicat în tratarea lui pre și postoperatorie, precum și pe dr. O.L.T.
La 28 iulie 2005, reclamantul a depus o cerere la Inspectoratul de Poliție Bacău pentru emiterea unui nou raport de expertiză medico-legală în privința fiului său. A solicitat să se admită ca un expert în medicină legală ales de el și un otorinolaringolog să participe la procedură.
La 30 iulie 2005, Consiliul consultativ al Institutului de Medicină Legală Iași a aprobat raportul autopsiei din 21 iunie 2005. Consiliul avea în componență un otorinolaringolog. Acesta concluziona, printre altele, că intervenția chirurgicală și examenele postoperatorii au fost efectuate corespunzător și că fiul reclamantului nu a fost tratat cu neglijență. Hemoragia care a urmat nu a fost provocată de intervenția chirurgicală, ci de o inflamație secundară. Se
poate ca ultimul examen medical al fiului reclamantului să nu fi identificat o infecție microscopică. Cu toate acestea, se impunea ca membrii personalului medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău să-și explice comportamentul, având în vedere că declarațiile lor nu au fost atașate la dosarul analizat.
La 27 octombrie 2005, Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală București a examinat și aprobat constatările raportului autopsiei emise de Consiliul consultativ al Institutului de Medicină Legală Iași. Consiliul, care includea și un
otorinolaringolog, a concluzionat că dr. O.L.T. nu a comis erori medicale și cauza decesului stabilit prin raportul de autopsie a fost corectă. Decesul fiului reclamantului nu
a
fost o
consecință a intervenției chirurgicale. Nimeni nu poate fi acuzat de producerea hemoragiei, întrucât a fost cauzată de o necroză a peretelui arterei carotide care s-a spart ulterior, în mod spontan. Alegerile făcute de personalul medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău s-au bazat pe echipamentele disponibile în unitatea de urgență și pe gravitatea stării de sănătate a fiului reclamantului. Deși decesul fiul reclamantului s-a produs cu certitudine în timp ce era dus la secția de pediatrie, nu există înregistrări medicale care să probeze că era încă în viață atunci când a ajuns la unitatea de urgență a spitalului. Având în vedere circumstanțele și gravitatea stării sale de sănătate, existau puține speranțe că ar fi putut fi salvat.
La 4 noiembrie 2005, Parchetul Bacău a autorizat întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală, considerat necesar de către reclamant. Cu toate acestea, raportul nu
a
fost niciodată întocmit deoarece, la 6 decembrie 2005, Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală București a comunicat Inspectoratului de Poliție Bacău raportul său din 27 octombrie 2005.
Între 28 noiembrie 2005 și 16 mai 2007, Inspectoratul de Poliție Bacău și Parchetul au
audiat în mod repetat personalul medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău care era de gardă în momentul în care fiul reclamantului a ajuns la spital, respectiv medicii S.C., L.E. și H.S.; infirmierul L.L.; asistenta S.M. și asistenta-șefă N.L.O. Anchetatorii l-au audiat și pe R.D.M., șoferul taxiului care a transportat-o pe soția reclamantului și pe fiul acesteia la spital, și pe L.S., vecinul reclamantului, care i-a însoțit.
La 21 decembrie 2005, la solicitarea Inspectoratului de Poliție Bacău, Spitalul Județean Bacău a anunțat poliția că, în urma anchetei interne, nu au reușit să identifice persoana care a direcționat-o pe soția reclamantului și pe fiul acesteia către o altă secție a spitalului, întrucât toți cei chestionați au declarat că nu știu cine a făcut acest lucru.
La 4 ianuarie 2006, reclamantul a transmis Parchetului Bacău un aviz al unui expert în medicină legală ales de reclamant. Avizul critica concluziile rapoartelor de medicină legală întocmite în cauză și recomanda întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală.
La 6 ianuarie 2006, Colegiul Medicilor Bacău a informat Inspectoratul de Poliție Bacău că, potrivit Codului deontologic și obligațiilor profesionale, personalul medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău avea obligația de a oferi asistență medicală în cazuri similare fiului reclamantului. Cu toate acestea, numai un medic ar fi avut competența de a decide cu privire la starea și procedura medicală care trebuia urmată în privința fiului reclamantului, după efectuarea unui examen medical. Fiului reclamantului nu i-a fost acordată asistența medicală necesară întrucât mama copilului a părăsit de îndată unitatea de urgență odată ce a fost astfel îndrumată de către o persoană neidentificată, fără să fi intrat în cabinetul medical. Prin urmare, copilul nu a fost niciodată examinat de unul din doctorii care erau de gardă în acea zi. Deși a fost audiat personalul medical care era de gardă în zona de recepție a
spitalului în ziua respectivă, ancheta efectuată de Comisia de disciplină a Colegiului Medicilor Bacău nu a reușit să identifice persoana care a redirecționat-o pe soția reclamantului.
La aceeași dată, Colegiul Medicilor Bacău a informat Inspectoratul de Poliție Bacău că, în opinia acestora, având în vedere starea gravă a fiului reclamantului, dacă ar fi fost examinat de unul dintre medicii de gardă, l-ar fi putut trata în unitatea de urgență. În plus, starea copilului nu justifica decizia de a-l îndruma în altă parte pentru a fi tratat.
La 8 februarie 2006, reclamantul a reformulat cererea de a se întocmi un nou raport de expertiză medico-legală.
La 28 aprilie 2006, Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală București a informat Parchetul Bacău că, potrivit legislației interne relevante, un nou raport de expertiză medico-legală nu poate fi solicitat decât dacă ar exista elemente medicale și de fapt noi, în măsura în care Comisia a emis deja un aviz la 27 octombrie 2005.
Printr-un ordonanța din 21 iulie 2006, Parchetul Bacău a început urmărirea penală împotriva asistentei-șefe, N.L.O., pentru neglijență în serviciu, pentru că nu a informat medicul-șef și nu a luat măsuri pentru a stabiliza starea copilului reclamantului, care fusese adus la spital într-o stare critică. În același timp, parchetul a continuat să-i ancheteze pe dr. O.L.T., pentru ucidere din culpă în formă agravată, și pe dr. H.S. și asistenta S.M., pentru neglijență în timpul serviciului.
La 23 mai 2007, Ordinul Asistenților Medicali Bacău a informat Inspectoratul de Poliție Bacău că, potrivit legislației interne relevante, are competența de a organiza și controla profesia de asistent medical. Cu toate acestea, reclamantul nu a depus o plângere oficială privind evenimentele din 23
mai 2005. Deși în urma relatărilor din presă instituția a efectuat o
anchetă preliminară asupra decesului fiului reclamantului, din probele disponibile și din ancheta deja declanșată de instituție în cauză reiese că acuzațiile au fost îndreptate împotriva unor medici. Ordinul Asistenților Medicali nu are competența de a institui proceduri disciplinare împotriva medicilor.
La 26 martie și la 21 iunie 2007, reclamantul a reformulat cereri de a se întocmi un nou raport de expertiză medico-legală. De asemenea, a solicitat ca dr. O.L.T. și asistentele medicale care l-au asistat în timpul intervenției chirurgicale să fie supuși toți unui test poligraf.
În zilele de 25 și 29 mai 2007, autoritățile care anchetau cauza au confruntat-o pe asistenta-șefă N.L.O. cu martorii L.L., L.S. și cu dr. H.S.
La 2 iulie 2007, Parchetul Bacău a respins cererea reclamantului de întocmire a unui nou raport de expertiză medico-legală, pe motiv că raportul autopsiei întocmit de Serviciul de Medicină Legală Bacău a fost aprobat de Consiliul consultativ al Institutului de Medicină Legală Iași și de Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală București. Acesta din urmă a confirmat atât acuratețea metodologiei folosite, cât și concluziile raportului de autopsie. Contradicțiile invocate de reclamant între raportul de autopsie și raportul consiliului au fost considerate irelevante pentru a stabili cauza decesului și dacă medicul care a efectuat intervenția chirurgicală a comis erori medicale. Ordinul procurorului din 4 noiembrie 2005 privind întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală nu a fost efectuat și nu a mai fost solicitat în cauză, din motivele prezentate anterior. Testul poligraf ca mijloc de probă nu era reglementat de Codul de procedură penală și, prin urmare, nu a mai fost solicitat în cauză.
Prin ordonanța din 12 martie 2008, Parchetul Bacău, în baza art.
10 lit.
(d) C. proc. pen. al României, a decis scoaterea de sub urmărire penală a asistentei-șefe N.L.O., pentru neglijență în timpul serviciului, și neînceperea urmăririi penale împotriva dr.
O.L.T., pentru ucidere din culpă în formă agravată, și neînceperea urmăririi penale împotriva dr.
H.S. și asistentei M.S. pentru neglijență în timpul serviciului, pe motiv că acțiunilor acestora le lipsesc elementele unei infracțiuni. Parchetul a decis că examenele clinice și medicale, precum și amigdalectomia efectuată de dr. O.L.T. au fost adecvate și nu au putut fi stabilite omisiuni sau neglijențe în comportamentul medicului față de victimă. În plus, niciunul din membrii personalului medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău nu a discutat cu soția reclamantului, pentru a o direcționa către secția de pediatrie, iar îndatoririle profesionale ale asistentei-șefe N.L.O. nu includeau puterea necesară de decizie. Reclamantul a contestat ordonanța în fața procurorului ierarhic superior și a susținut că este necesară întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală, care să clarifice circumstanțele cauzei.
Prin ordonanța din 16 iunie 2008, procurorul superior a respins plângerea reclamantului, considerând că probele disponibile au arătat că acuzatul nu putea fi tras la răspundere pentru cauzarea în mod direct a decesului fiului reclamantului. Dr. O.L.T. a
respectat toate procedurile legale atunci când a efectuat intervenția chirurgicală, iar comunitatea medicală a acceptat că inflamația severă care a dus la decesul copilului reprezenta un caz rar. În ceea ce privește personalul medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău, nu s-a putut stabili dincolo de orice îndoială că, în momentul sosirii sale în spital, copilul ar fi fost viu. Reclamantul a contestat ordonanța în fața instanțelor interne, susținând că autoritățile de anchetă nu au reușit să obțină toate probele necesare, în special un nou raport de expertiză medico-legală.
Procedurile în instanță
Prin hotărârea din 27 ianuarie 2009, Judecătoria Bacău a respins plângerea reclamantului pe motiv că a fost depusă în afara termenului de prescripție. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii.
La 16 iunie 2009, Tribunalul Bacău a admis recursul reclamantului, a casat hotărârea și a retrimis cauza către instanța de prim grad.
Prin hotărârea din 14 decembrie 2009, Judecătoria Bacău a respins plângerea reclamantului pe baza probelor medico-legale, probelor cu înscrisuri și probelor cu martori, în temeiul prevederilor art.
10 lit. d) C. proc. pen. Instanța a decis că niciunul dintre inculpații care se aflau de gardă la unitatea de urgență a Spitalul Județean Bacău, atunci când soția reclamantului a sosit cu fiul ei, nu a purtat o conversație directă cu aceasta și nimeni nu a direcționat-o către secția de pediatrie. Fișa postului asistentei-șefe N.L.O. nu îi conferea competența de a lua o astfel de decizie. În plus, în cauză nu era necesar un nou raport de expertiză medico-legală. Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală București a examinat și aprobat toate rapoartele întocmite cu privire la circumstanțele cauzei fără a identifica existența unor contradicții între documentele medicale disponibile. Legislația internă relevantă nu permite întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală după ce Consiliul superior de medicină legală a exprimat o opinie, cu excepția cazului în care noi elemente medicale sau de fapt ar justifica acest lucru, ceea ce nu este cazul în speță. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii. El a susținut că este necesar un
nou raport de expertiză medico-legală, pentru a clarifica cauzele și circumstanțele decesului fiului său.
Prin hotărârea definitivă din 27 aprilie 2010, Judecătoria Bacău a respins recursul reclamantului. Instanța a considerat că, în ciuda eforturilor depuse de către anchetatori și de către instanță, nu s-a putut stabili dincolo de orice îndoială că persoana care a direcționat-o pe soția reclamantului către secția de pediatrie era un membru al personalului medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău care să fi fost de gardă în momentul decesului fiului reclamantului. Nu există nicio probă la dosar că soția reclamantului a discutat cu un medic și că acesta a decis să-i direcționeze către secția de pediatrie. În ceea ce privește documentele medicale, pe care Curtea le consideră obiectul real al recursului reclamantului, acestea menționează fără echivoc că nu s-a produs nicio eroare medicală în ceea ce privește tratamentul administrat victimei. Având în vedere lipsa unor contradicții între documentele medicale disponibile și anchetarea detaliată a cauzei, nu este necesară întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală pentru a se clarifica circumstanțele cauzei.
Procedura disciplinară
Reclamantul a instituit o procedură disciplinară împotriva dr. O.L.T., în fața Comisiei de disciplină a Colegiului Medicilor Bacău.
Printr-o decizie din 1 august 2005, Colegiul medicilor a concluzionat că nu există probe ale unei culpe medicale.
Reclamantul a contestat această decizie în fața Comisiei superioare de disciplină a Consiliului Medicilor din România („Comisia superioară de disciplină”) susținând nu doar că dr.
O.L.T. a fost exonerat, ci și că niciunul dintre membrii personalului medical de gardă la unitatea de urgență a Spitalului Județean Bacău nu a fost tras la răspundere.
Printr-o decizie din 10 noiembrie 2006, Comisia superioară de disciplină a respins contestația reclamantului. Comisia a decis că, potrivit probelor medico-legale disponibile, avizelor medicilor otorinolaringologi și doctrinei medicale, decesul fiului reclamantului a fost cauzat de o hemoragie lentă localizată în cavitatea amigdalelor. Hemoragia a fost declanșată de o leziune inflamatorie acută locală, care a dus la ruperea unui vas de sânge mic, probabil după ce copilul a înghițit un aliment solid fără a-l mesteca suficient. Necroza vasculară care a
provocat hemoragia a fost rezultatul inflamației locale și nu a putut fi diagnosticată înainte de momentul în care s-a produs. Necroza nu ar fi putut să fie previzionată printr-o examinare postoperatorie a zonei operate. În consecință, medicul nu a încălcat normele bunei practici medicale.
Comisia superioară de disciplină a confirmat și rezultatul anchetei interne efectuate de Spitalul Județean Bacău. Comisia a notat faptul că ancheta nu a putut identifica persoana care a direcționat-o pe soția reclamantului către secția de pediatrie și, prin urmare, nu putea fi aplicată nicio sancțiune administrativă. Reclamantul nu a formulat apel împotriva deciziei Comisiei superioare de disciplină în fața instanțelor interne.
B. Dreptul și practica interne relevante
Dreptul intern relevant
Prevederile interne legale relevante privind efectuarea rapoartelor de expertiză medico-legală și autoritățile emitente competente pentru emiterea acestora, precum și jurisprudența și practica interne relevante privind răspunderea civilă a medicilor și spitalelor pentru erori medicale sunt descrise în
Eugenia Lazăr împotriva României
(nr.
32146/05, pct.
41-54, 16
februarie 2010) și
Codarcea împotriva României
(nr.
31675/04, pct.
62, 2
iunie 2010).
Prevederile relevante privind răspunderea civilă din fostul Cod de procedură civilă român sunt formulate după cum urmează:
Art. 998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art. 999
„Omul este responsabil nu
numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.”
Prevederile fostului Cod de Procedură Penală român privind instituirea de proceduri civile, separat sau coroborat cu alte proceduri penale, sunt formulate după cum urmează:
Art. 19
„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune.
(2) Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (...)”
Art. 1000 alin. (3) și art. 1003 din vechiul Cod Civil român prevăd că comitenții sunt responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta servitorilor și prepușilor lor în funcțiile ce li s-au încredințat. În cazul în care mai multe persoane sunt responsabile pentru prejudiciul cauzat, ele sunt răspunzătoare în solidar pentru despăgubire.
Legea nr.
95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în vigoare de la 1 mai 2006, a
introdus noțiunea de malpraxis și a instituit obligația ca personalul medical să încheie o
asigurare pentru orice răspundere civilă care ar rezulta în urma activității desfășurate. Prevederile sale relevante sunt formulate după cum urmează:
Art. 656
„(1) Personalul medical (...) care acordă asistență medicală, în sistemul public și/sau în cel privat, într-o locație cu destinație specială pentru asistență medicală, precum și atunci când aceasta se acordă în afara acestei locații, ca urmare a unei cereri exprese din partea persoanei sau a persoanelor care necesită această asistență ori a unui terț care solicită această asistență pentru o persoană sau mai multe persoane care, din motive independente de voința lor, nu pot apela ele însele la această asistență, va încheia o asigurare de malpraxis pentru cazurile de răspundere civilă profesională pentru prejudicii cauzate prin actul medical.
(2)
O copie după asigurare va fi prezentată înainte de încheierea contractului de muncă, fiind o condiție obligatorie pentru angajare.”
Art. 657
„(1) Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asigurații răspund, în baza legii, față de terțe persoane care se constată că au fost supuse unui act de malpraxis medical, precum și pentru cheltuielile de judecată ale persoanei prejudiciate prin actul medical.
(2) Despăgubirile se acordă indiferent de locul în care a fost acordată asistență medicală.
(3)
Asigurarea obligatorie (...) va cuprinde toate tipurile de tratamente medicale ce se
efectuează în specialitatea și competența profesională a asiguratului și în gama de
servicii medicale oferite de unitățile de profil.”
Art. 658
„(1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să
le
plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanei sau persoanelor păgubite prin aplicarea unei asistențe medicale neadecvate, care poate avea drept efect inclusiv vătămarea corporală ori decesul.
(2) În caz de deces, despăgubirile se acordă succesorilor în drepturi ai pacientului care au solicitat acestea.
(3) Despăgubirile se acordă și atunci când asistența medicală nu s-a acordat, deși starea persoanei sau persoanelor care au solicitat sau pentru care s-a solicitat asistența medicală impunea această intervenție.
(4)
Despăgubirile vor include și eventualele cheltuieli ocazionate de un proces în care asiguratul este obligat la plata acestora; cheltuielile de judecată sunt incluse în limita răspunderii stabilită prin polița de asigurare.”
Art. 677
„Actele de malpraxis în cadrul activității medicale de prevenție, diagnostic și tratament se prescriu în termen de 3 ani de la producerea prejudiciului, cu excepția faptelor ce
reprezintă infracțiuni”.
Prevederile relevante ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, în vigoare la momentul respectiv, sunt formulate după cum urmează:
Art. 1
„Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu
a
fost exercitat în termenul stabilit în lege.”
Art. 3
„Termenul prescripției este de trei ani.”
Dreptul intern relevant
Guvernul a prezentat mai multe hotărâri judecătorești definitive privind acțiuni intentate de victime sau de medici împotriva deciziilor disciplinare ale comisiilor medicale în ceea ce privește cazurile de malpraxis. Două hotărâri definitive, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești și de Curtea de Apel București la 7 februarie 2012, respectiv la 11 aprilie 2013, au
respins recursurile formulate de victime împotriva deciziilor comisiilor medicale de disciplină de a nu iniția proceduri disciplinare împotriva medicilor. Nouă hotărâri definitive, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești și de Curtea de Apel Bacău între 23 februarie 2007 și 21
martie 2013, au respins recursurile formulate de doctori împotriva deciziilor comisiilor medicale de disciplină prin care le erau aplicate sancțiuni.
Guvernul a prezentat în continuare o hotărâre definitivă, pronunțată la 28 mai 2013 de Tribunalul Buzău, care a admis acțiunea generală în răspundere civilă delictuală în solidar pentru obținerea de despăgubiri materiale și morale, formulată de victimă împotriva spitalului și doctorul care operase victima în 2005, instanța bazându-se și pe Legea nr.
95/2006.
CAPĂT DE CERERE
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 2 și 6 din Convenție, că decesul fiului său a fost rezultatul neglijenței dr. O.L.T. și a personalului medical de la Spitalul Județean Bacău, care nu au reușit să acționeze rapid pentru a-i salva viața. În plus, a susținut că ancheta penală cu privire la decesul fiului său a fost ineficientă și lipsită de promptitudine, și că nu a fost stabilită nicio răspundere în privința celor responsabili în acest sens.
ÎN DREPT
Reclamantul s-a plâns în special de circumstanțele referitoare la decesul fiului său în spital și de anchetarea circumstanțelor decesului. Acesta a invocat art. 2 și 6 din Convenție.
Curtea consideră că pretențiile reclamantului trebuie examinate numai în temeiul art.
2 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante sunt redactate după cum urmează:
„Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. (...)”
A. Argumentele părților
Guvernul a ridicat o obiecție preliminară bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Acesta a susținut că motivele recursului formulat de reclamant împotriva hotărârii pronunțate de Judecătoria Bacău la 14 decembrie 2009 făceau referire doar la dr. O.L.T., nu și la asistenta-șefă N.L.O, dr. H.S. sau asistenta S.M. În plus, recursul reclamantului se concentra doar pe acuratețea intervenției chirurgicale și pretinsele neconcordanțe dintre rapoartele medico-legale disponibile. În consecință, potrivit normelor de procedură penală relevante, instanțele interne erau obligate să examineze recursul numai în privința persoanei la care se
făcea referire. Astfel, instanța de ultim grad nu a avut posibilitatea să analizeze dacă asistenta-șefă N.L.O. și-a îndeplinit îndatoririle sale profesionale și dacă putea fi considerată responsabilă pentru decesul fiului reclamantului.
În plus, având în vedere constatarea parchetului din ordonanța din 12 martie 2008, că asistenta-șefă N.L.O. nu avea, potrivit fișei postului, puterea de a lua o decizie hotărâtoare în
privința internării fiului reclamantului, reclamantul ar fi putut cere redeschiderea anchetei interne efectuate de Spitalul Județean Bacău și a anchetei disciplinare inițiate de Colegiul Asistenților Medicali Bacău. Prin urmare, ar fi putut iniția o acțiune generală în răspundere civilă delictuală împotriva persoanei menționate anterior.
Guvernul a susținut și că reclamantul nu a formulat o acțiune generală în răspundere civilă delictuală, în temeiul art. 998 și 999 din vechiul Cod civil român, atât împotriva medicului care i-a operat fiul, cât și împotriva oricăreia dintre celelalte persoane pe care le considera responsabile pentru decesul fiului său. Acțiunea în cauză ar fi fost la dispoziția reclamantului și, potrivit jurisprudenței Curții, ar fi fost suficient de eficientă, având în vedere circumstanțele cauzei. De asemenea, a susținut că, potrivit doctrinei juridice interne relevante, dreptul penal consideră culpa ca reprezentând o infracțiune numai în cazul în care este extrem de gravă. Răspunderea civilă poate fi, însă, angajată chiar și pentru cea mai mică neglijență. În
consecință, constatările autorităților interne au exclus doar răspunderea penală a
persoanelor acuzate, nu și răspunderea lor civilă delictuală.
Referindu-se la practica internă relevantă prezentată în fața Curții, Guvernul a susținut că instanțele interne au admis acțiuni generale în răspundere civilă delictuală și au acordat despăgubiri chiar și atunci când procedura disciplinară a încetat. Guvernul a mai precizat că sfera de aplicare a răspunderii civile delictuale este mai largă decât cea a răspunderii disciplinare, având în vedere că și cea mai mică neglijență ar putea da naștere unei obligații de
a
repara prejudiciul cauzat.
În plus, Guvernul a susținut că reclamantul nu a contestat decizia Comisiei superioare de disciplină din 10 noiembrie 2006 în fața instanțelor judecătorești naționale, chiar dacă această cale de atac era, de asemenea, accesibilă și eficientă.
Guvernul a mai susținut că autoritățile interne au instituit un cadru juridic adecvat pentru a proteja viețile pacienților. Activitatea serviciilor medicale de urgență a fost reglementată și îndatoririle fiecărui membru al personalului unității de urgență au fost introduse în fișa postului. În consecință, responsabilitățile privind spitalizarea și transferul pacienților erau reglementate în mod clar și repartizate de Spitalul Județean Bacău. În plus, activitatea medicilor era strict reglementată și legislația internă prevedea sancțiuni disciplinare în cazul în care medicii și-ar fi încălcat obligațiile profesionale. Prin urmare, cadrul juridic și administrativ instituit de autoritățile naționale era capabil să conducă la stabilirea cauzei decesului fiului reclamantului și la pedepsirea celor potențial responsabili pentru deces.
Guvernul a susținut în continuare că autoritățile interne au reacționat prompt și au
deschis o anchetă penală din oficiu asupra circumstanțelor decesului fiului reclamantului. În plus, au luat toate măsurile necesare pentru a clarifica circumstanțele decesului victimei și pentru a-i identifica pe cei responsabili. Reclamantul a fost implicat continuu în proceduri, a
fost informat permanent despre evoluția anchetei penale și a avut acces la probele disponibile.
Guvernul a mai susținut că autoritățile interne au refuzat cererea reclamantului de întocmire a unui nou raport de expertiză medico-legală, întrucât cele patru rapoarte disponibile au ajuns la aceeași concluzie, și anume că nu au fost comise erori medicale și rapoartele nu conțineau contradicții. Inconsecvențele invocate de reclamant nu au avut nicio relevanță în a stabili responsabilitatea penală a dr. O.L.T. Mai mult decât atât, instanțele interne au respins plângerea reclamantului împotriva ordonanței procurorului de a înceta sau de a nu se începe urmărirea penală împotriva presupușilor vinovați după examinarea în detaliu a tuturor probelor disponibile.
Guvernul a susținut că ancheta penală a fost efectuată de anchetatori independenți, care nu au avut nicio legătură cu persoanele implicate în evenimente. Totodată, durata anchetei nu
a fost excesivă, având în vedere complexitatea cauzei, absența oricăror perioade lungi de inactivitate, faptul că au fost întocmite numeroase rapoarte de expertiză medico-legale în ceea ce privește circumstanțele cauzei, precum și numărul martorilor audiați și care au fost confruntați.
Reclamantul a susținut că nu a fost informat cu privire la confruntările martorilor efectuate de Parchetul Bacău.
În plus, el a susținut că a epuizat căile de atac disponibile prin inițierea activă de proceduri penale și disciplinare. Totodată, a solicitat în mod repetat întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală pentru a clarifica circumstanțele decesului fiului său.
Reclamantul a susținut în continuare că, deși procedurile civile erau tehnic posibile, ar
fi avut puține șanse de reușită. Legislația internă nu a permis întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală după ce Consiliul superior de medicină legală al Institutului de Medicină Legală București a exprimat o opinie în materie și, prin urmare, nu s-au putut colecta noi probe. De asemenea, întârzierile excesive în ancheta penală au avut un impact prejudiciabil extrem de ridicat asupra încercărilor de a formula noi pretenții civile care să conteste concluziile medicului legist. În plus, asistenta-șefă care o direcționase pe soția reclamantului către secția de pediatrie a spitalului a decedat în 2007.
Reclamantul a mai susținut că și cadrul juridic și administrativ existent nu a fost suficient de larg pentru a permite stabilirea cauzei decesului fiului și pentru a pedepsi orice încălcare a dreptului la viață, având în vedere că nu a avut posibilitatea să obțină un nou raport de expertiză medico-legală, care ar fi putut clarifica pe deplin circumstanțele decesului fiului său. În plus, responsabilitatea asistentei-șefă care o direcționase pe soția reclamantului către unitatea de pediatrie a spitalului fusese stabilită cu claritate de probele disponibile.
Reclamantul a contestat afirmația Guvernului potrivit căreia cele patru rapoarte medico-legale disponibile s-au confirmat reciproc. În plus, raportul întocmit în numele reclamantului de către un expert medico-legal ales de acesta a evidențiat cu exactitate aspectele neclarificate.
În consecință, inconsecvențele din cadrul anchetei și lipsa de claritate a anchetei în ceea ce privește circumstanțele decesului fiului său și responsabilitatea profesioniștilor din domeniul sănătății în cauză ar fi impus eforturi suplimentare.
B. Motivarea Curții
Curtea reține că Guvernul a ridicat o obiecție preliminară bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. Cu toate acestea, nu consideră necesar să o examineze separat, întrucât cererea este în orice caz inadmisibilă din motivele prezentate în continuare.
Curtea observă că reclamantul nu a pretins că fiul său a fost ucis în mod intenționat de dr.
O.L.T. sau de personalul medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău. Cu
toate acestea, reclamantul a afirmat că persoanele sus-menționate au acționat neglijent și nu și-au îndeplinit atribuțiile profesionale prin luarea măsurilor corespunzătoare pentru a-l trata pe fiul său.
Curtea nu exclude ca actele și omisiunile autorităților în materie de politica sănătății să angajeze, în anumite circumstanțe, răspunderea acestora sub aspectul material al art.
2. Cu
toate acestea, în cazul în care un stat contractant a luat măsuri adecvate pentru a asigura înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protejarea vieților pacienților, Curtea nu poate accepta ideea că aspecte precum eroarea de judecată a
personalului din domeniul sănătății sau coordonarea neglijentă între membrii personalului din domeniul sănătății în tratamentul unui pacient sunt suficiente în sine să angajeze răspunderea unui stat contractant din perspectiva obligațiilor lui pozitive în temeiul art.
2 din Convenție pentru apărarea vieții [a se vedea
Stihi-Boos împotriva
României
(dec.), nr.
7823/06, pct.
54, 11 octombrie 2011].
În speță, Curtea constată că în nu s-a stabilit în niciun stadiu că ar fi fost disfuncțională coordonarea serviciilor medicale de urgență de la Spitalul Județean Bacău. În plus, reclamantul nu a contestat afirmațiile Guvernului potrivit cărora activitatea serviciilor medicale de urgență era reglementată, că fiecare membru al personalului unității de urgență avea atribuțiile prevăzute în fișa postului, că îndatoririle privind spitalizarea și transferul pacienților erau reglementate în mod clar și stabilite în cadrul Spitalului Județean Bacău, sau că o încălcare a acestor reglementări ar fi dus la sancționarea celor responsabili. Mai mult decât atât, rapoartele medico-legale de expertiză întocmite în cauză au concluzionat că tratamentul pre și postoperatoriu acordat fiului reclamantului de dr. O.L.T., inclusiv examenele medicale, a fost adecvat și pacientul nu a fost tratat neglijent. În aceste circumstanțe, statul nu poate fi considerat responsabil sub aspectul material al art.
2 din Convenție.
Curtea reamintește totodată că obligațiile pozitive consacrate la art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, impun ca autoritățile să instituie un sistem judiciar independent eficient astfel încât cauza decesului pacienților aflați sub îngrijirea medicală profesionistă, fie în sectorul public, fie în cel privat, să poată fi stabilită și cei responsabili să fie trași la răspundere [a se vedea, printre alte autorități,
Calvelli și Ciglio împotriva Italiei
(MC), nr.
32967/96, pct.
49, CEDO
2002
‑
I;
Vo împotriva Franței
(MC), nr.
53924/00, pct.
90, CEDO
2004
‑
VIII;.
Eugenia Lazăr
, citată anterior, pct.
66-71, și
G.N. și alții împotriva Italiei
, nr.
43134/05, pct.
69, 80 și
81, 1
decembrie 2009]. Cu toate acestea, dacă încălcarea dreptului la viață sau la integritatea personală nu a fost cauzată intenționat, obligația pozitivă impusă de art. 2, de a institui un sistem juridic eficient, nu impune în mod necesar să se prevadă o cale de atac în materie de drept penal în fiecare caz. În domeniul specific al malpraxisului obligația poate fi, de exemplu, îndeplinită și în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac în fața instanțelor civile, fie în mod separat, fie în coroborare cu o cale de atac în fața instanțelor penale, care să permită stabilirea răspunderii medicilor în cauză și acordarea oricărei despăgubiri civile adecvate, ca de exemplu obținerea unui ordin de a se plăti despăgubiri și de a se publica decizia. Poate fi avută în vedere și impunerea de măsuri disciplinare (a se vedea
Calvelli și Ciglio
, citată anterior, pct.
51).
În această privință, Curtea observă că Inspectoratul de Poliție Bacău a deschis imediat și din oficiu o anchetă penală asupra decesului fiului reclamantului și a dispus întocmirea unui raport de autopsie pentru a clarifica cauza și împrejurările decesului. În plus, autoritățile de anchetă au identificat întreg personalul medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău care se afla de gardă în dimineața zilei în care a decedat copilul. I-au audiat pe dr.
O.L.T., pe membrii personalului medical al unității de urgență, pe asistentele de la clinica privată unde fiul reclamantului a fost supus amigdalectomiei precum și alte persoane familiarizate cu evenimentele care au avut loc la acea dată, respectiv pe numiții R.D.M. și
L.S. Autoritățile i-au audiat și pe reclamant și pe soția sa, și au oferit reclamantului copii ale
rapoartelor medico-legale și ale ordonanțelor parchetului de întrerupere sau de neîncepere a
procedurilor penale împotriva presupușilor făptuitori. Se pare că în faza judiciară a
procedurilor reclamantul a avut acces la dosar și a avut posibilitatea să-și susțină cauza, prezentând observații orale sau scrise. În plus, având în vedere numărul rapoartelor de expertiză medico-legală întocmite în cauză și lipsa unor perioade lungi de inactivitate din partea autorităților, durata procedurilor, de 4
ani și 11
luni, nu pare să ridice o problemă în
sine în temeiul art. 2 din Convenție [a
se
vedea
Stihi-Boss
, citată anterior, pct.
57, și
Desjardins și
alții împotriva Franței
(dec.), nr.
50533/07, 15
iunie 2010].
Curtea observă că reclamantul s-a plâns despre faptul că cererile sale repetate de a fi întocmit un nou raport de expertiză medico-legală pentru a clarifica circumstanțele cauzei au
fost respinse după ce Consiliul superior de medicină legală al Serviciului de Medicină Legală București și-a exprimat opinia în materie. Curtea constată totuși că, în speță, spre deosebire de cauza
Eugenia Lazăr împotriva României
(nr.
32146/05, pct.
52
‑
54, 16 februarie 2010), rapoartele medico-legale întocmite au fost concordante în ceea ce privește cauzele medicale ale decesului fiului reclamantului și caracterul adecvat al tratamentului medical acordat. Mai mult decât atât, autoritățile interne, inclusiv instanțele, au examinat și respins cererile repetate ale reclamantului de întocmire a unui nou raport de expertiză medico-legală pe motiv că nu este necesar în cauză. Așadar, instanțele interne, care aveau competența să
decidă asupra pertinenței probelor pe care o parte ar putea dori să se obțină, au considerat că au suficiente elemente de probă pentru a stabili circumstanțele medicale ale decesului fiului reclamantului. De asemenea, Curtea consideră că, hotărând respingerea acțiunii reclamantului, autoritățile interne au luat în considerare avizul întocmit de expertul medico-legal ales de acesta și au constatat că incoerențele pretinse de reclamant între raportul autopsiei și raportul Consiliului superior de medicină legală au fost irelevante pentru a stabili cauza decesului și dacă medicul care a efectuat intervenția chirurgicală a comis erori medicale.
Curtea observă în continuare că instanțele interne au confirmat ordonanța procurorului din 16
iunie 2008, respingând contestația reclamantului. Curtea consideră că instanțele au respins acțiunea reclamantului nu numai pentru că nu au constatat vicii de procedură din partea autorităților de anchetă, ci și pentru că au considerat, pe baza probelor disponibile, inclusiv pe baza rapoartelor de expertiză medico-legale, că acțiunile presupușilor făptuitori nu conțineau elementele unei infracțiuni.
Curtea reamintește că art. 2 nu garantează dreptul de a obține pronunțarea unei condamnări penale împotriva unui terț. Prin urmare, în lipsa oricărui arbitrar aparent în evaluarea de către autorități a faptelor referitoare la decesul fiului reclamantului, Curtea consideră că rezultatul nefavorabil reclamantului în privința procedurilor penale nu este suficient pentru a considera că statul pârât este răspunzător în temeiul obligațiilor pozitive care decurg din art.
2 din Convenție [a
se
vedea
Sevim Güngör împotriva Turciei
(dec.), nr.
75173/01, 14
aprilie 2009].
Curtea observă că reclamantul ar fi putut depune, de asemenea, o acțiune civilă împotriva dr. O.L.T., împotriva personalului medical al unității de urgență de la Spitalul Județean Bacău și chiar împotriva spitalului, pe baza răspunderii civile delictuale, pentru a denunța disfuncționalitatea spitalului public în care fiul său a fost preluat spre îngrijire, și că reclamantul și-a rezervat dreptul de a face acest lucru. Curtea subliniază că scopul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală nu este doar acela de a solicita despăgubiri, ci și de a constata culpa [a
se
vedea
Rădulescu împotriva României
(dec.), nr.
29158/05, pct.
49, 7 mai 2013]. În
speță, ordonanța procurorului de neîncepere a urmăririi penale s-a întemeiat pe art.
10 alin.
(d) din vechiul Cod de procedură penală român, care nu exclude decât răspunderea penală a celor învinuiți, fără a aduce atingere constatării unei eventuale culpe civile sau de altă natură. Având în vedere că valoarea probei în cadrul procedurii civile nu este prestabilită, instanțele civile aveau libertatea de a examina faptele cauzei în lumina probelor prezentate în fața lor. În
plus, Curtea consideră că instanțele civile nu se pot opune concluziilor din procedura penală în ceea ce privește inexistența unei răspunderi penale într-o acțiune civilă (a
se
vedea
Stihi
‑
Boos
, citată anterior, pct.
63).
Curtea nu poate să nu observe evoluția legislației interne în domeniul îngrijirii sănătății, în care responsabilității profesioniștilor din domeniul sănătății îi este atașat riscul legat de exercitarea acestei profesii (a se vedea
supra
, pct.
49 de mai sus), constituindu-se astfel o bază obiectivă pentru o cale de atac mai eficientă având drept scop compensarea prejudiciului cauzat vieții sau sănătății pacienților. Curtea ia notă și de hotărârea definitivă prezentată de Guvern, prin care au fost acordate despăgubiri în baza Legii nr. 95/2006 în urma procedurilor civile intentate de victimă în solidar împotriva medicului și spitalului (a se vedea
supra
, pct.
53).
Acestea fiind spuse, este adevărat că, deși jurisprudența internă în materie este în curs de dezvoltare, instanțele interne nu au stabilit în mod consecvent răspunderea spitalelor în
cazurile de malpraxis medical (a se vedea
Codarcea
, citată anterior, pct.
71 și 108; și
Stihi-Boos
, citată anterior, pct.
64). Cu toate acestea, Curtea reamintește că existența unor simple îndoieli privind șansele de reușită ale unei anumite căi de atac, care în mod evident nu este inutilă, nu constituie un motiv valid pentru neepuizarea căilor de atac interne amintite [a
se
vedea
Stihi-Boos
, citată anterior, pct.
64).
Curtea reține de asemenea, că reclamantul din speță nu a contestat în fața instanțelor interne decizia disciplinară nefavorabilă adoptată de Consiliul superior de medicină legală la data de 10
noiembrie 2006. În absența unei astfel de contestații, Curtea nu poate specula asupra potențialelor consecințe ale unei astfel de proceduri în ceea ce privește rezultatul cauzei.
În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că acele căi pe care reclamantul din speță le avea la dispoziție erau suficiente ca statul să-și îndeplinească obligațiile procedurale ce îi revin în temeiul art.
2 din Convenție.
Rezultă că această cerere este în mod vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție.
Pentru aceste motive, în unanimitate, Curtea,
Declară
cererea inadmisibilă.
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 19 februarie 2015.
Stephen Phillips
Josep Casadevall
Grefier
Președinte