SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 29395/09 SOCIETATE CRT FRANȚA INTERNATIONALĂ împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 3 martie 2015 într-o cameră compusă din Mark Villiger, președinte, Angelika Nußberger, Boštjan M. Zupančič, Ganna Yudkivska, Vincent A. De Gaetano, Andre Potoki, Helena Jäderblom, judecători, și Milano Blaško; grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 22 mai 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Recurenta, Societatea CRT France International, este o societate de drept francez al cărei sediu este în Seurre. Aceasta este reprezentată în fața Curții de către domnul L. Salem, avocat la Paris. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Recurenta are ca obiect importul și comercializarea de posturi mai mici decât cele menționate la art. 83, codificată la art. 302a X din Codul General al Impozitelor (denumit în continuare "C.B."). Legea finanțelor rectificative din 31 decembrie 1992 (n 93-1476, art. 83, codificată la art. 302a X din Codul General al Impozitelor) a instituit o taxă forfetară de 250 franci per post, datorat de producători, importatori sau persoane care efectuează achiziții intracomunitare de posturi C.B. Această taxă a intrat în vigoare la 7 ianuarie 1993. Recurenta a făcut obiectul unei decontări fiscale notificate la 25 octombrie 1993 pentru o perioadă de timp mai mică decât data de 1 ianuarie 1993. octombrie 1989 - 31 martie 1993 și, pe de altă parte, de la 7 ianuarie la 31 martie 1993 în ceea ce privește taxa pe posturile C.B. Prin scrisoarea din 24 noiembrie 1993, recurenta a contestat pe lângă administrația fiscală redresarea, în special prin reducerea neconformității taxei pe posturile C.B. cu dreptul comunitar. Această scrisoare nu a fost urmată de niciun răspuns. În același timp, reclamanta a depus, în luna octombrie 1993, o plângere la Comisia Europeană, care a fost clasată la 18 octombrie 1995. La 18 octombrie 1996, s-a emis un aviz de recuperare a taxei în litigiu împotriva recurentei pentru perioada cuprinsă între 7 ianuarie și 31 martie 1993. La 14 februarie 1997, recurenta a prezentat o plângere la serviciile fiscale, subminând în special neconformitatea acestei taxe cu dreptul comunitar. Printr-o cerere din 18 august 1997, recurenta a formulat o acțiune la Tribunalul Administrativ din Dijon, în scopul deprimării cuantumului taxei pe posturile C.B. pentru perioada cuprinsă între 7 ianuarie și 31 martie 1993. Prin decizia din 24 martie 1998, Tribunalul Administrativ admis cererea și a adresat o întrebare preliminară Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE). (10) Prin hotărârea din 22 aprilie 1999, CJCE a constatat nerespectarea principiului taxei în cauză cu articolele 9 și 12 din Tratatul CE. 11. La 31 mai 1999, administrația fiscală a pronunțat reducerea valorii taxei menționate. La 26 mai 1999, reclamanta a solicitat administrației fiscale restituirea taxei pe care o plătise spontan pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 1993 și 31 martie 1999. Această cerere a rămas fără răspuns. 14. Printr-o cerere din 28 iulie 2000, reclamanta a solicitat instanței administrative restituirea sumelor plătite între 1993 și 1999 în temeiul taxei în litigiu. În cursul procedurii, administrația fiscală a restituit reclamantei o sumă corespunzătoare sumei taxei plătite pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 1995 și 31 martie 1999. Printr-o decizie din 8 octombrie 2002, instanța administrativă a pronunțat un refuz de a se pronunța cu privire la pierderile astfel survenite în cursul procedurii și a respins cererea de restituire a restanței sumelor plătite în 1993 și 1994, în conformitate cu articolele R. 196-1 și L. 190 alineatul (3) din LPF. 16. Prin hotărârea din 19 aprilie 2007, Tribunalul Administrativ Lyon a confirmat această hotărâre. La 24 noiembrie 2008, recursul introdus în fața Consiliului de Stat a fost declarat neacceptat 17. În paralel cu această procedură, reclamanta a introdus o acțiune împotriva statului în despăgubirea prejudiciilor suferite ca urmare a scăderii vânzărilor pe piața franceză între 1993 și 2000, cauzată în special de plata taxei în litigiu. 18. printr-o hotărâre din 3 august 2011 (n 304838), Consiliul de Stat a considerat că recuperarea taxei în litigiu începând cu ianuarie 1993 era ilegală și a recunoscut responsabilitatea statului în acest sens. El a acordat recurentei o sumă de 60 000 EUR, în special în ceea ce privește pierderea profitului constatată la încheierea exercițiului financiar 1993/1994. La articolul L. 190 alineatul (3) din Cartea procedurilor fiscale (LPF), aplicabilă în momentul faptelor, introduce o acțiune de restituire a taxelor bazate pe o normă de drept care nu este conformă cu o normă superioară și de reparare a prejudiciului rezultat. Aceste dispoziții se citesc după cum urmează: Plângerile privind impozitele, contribuțiile, taxele, taxele, redevențele, soultele și penalitățile de orice natură, stabilite sau recuperate de către funcționarii administrației, intră sub incidența instanței contencioasă în cazul în care acestea tind să obțină fie repararea unor erori comise în statul membru în cauză, fie plata unui drept care rezultă dintr-o dispoziție legislativă sau de reglementare. Sunt instruite și judecate în conformitate cu normele prezentului capitol toate acțiunile care vizează descărcarea de gestiune sau reducerea unei impuneri sau a exercitării drepturilor de deducere, bazate pe nerespectarea regulii de drept care a fost aplicată unei norme de drept superior. În cazul în care această neconformitate a fost revelată printr-o hotărâre judecătorească, acțiunea în restituire a sumelor plătite sau ca plată a drepturilor de deducere care nu au fost exercitate sau acțiunea în despăgubire a prejudiciului suferit nu se poate referi decât la perioada ulterioară datei de 1 ianuarie a celui de al patrulea an anterior celui în care a avut loc decizia de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. 20. Rocket frati SA din 28 noiembrie 2000 (af. 88/99), CJCE (devenită CJUE) a declarat drept răspuns la o întrebare preliminară cu privire la principiul care stă la baza dispozițiilor articolului 190 din LPF Dreptul comunitar nu se referă la reglementarea unui stat membru care prevede că, în materie fiscală, acțiunea în recerere a dreptului comunitar bazată pe declarația de către o instanță națională sau comunitară a nerespectării unei norme naționale cu o normă națională superioară sau cu o normă comunitară nu poate viza decât perioada de după 1 ianuarie a celui de-al patrulea an anterior celui în care a avut loc hotărârea de constatare a neîndeplinirii obligațiilor. 21. În cele din urmă, condițiile de exercitare a unei acțiuni în contestare a principiului impozitului sunt prevăzute în special la articolul R. 196-1 din LPF, ale căror dispoziții relevante sunt astfel formulate. Pentru a fi admisibile, reclamațiile referitoare la impozite, altele decât impozitele directe locale și taxele conexe acestor impozite, trebuie prezentate la administrație până la data de 31 decembrie a celui de-al doilea an care urmează celui de-al doilea an, după caz: (a) de recuperare a rolului sau de notificare a unui anunț de recuperare; (b) de la plata impozitului contestat în cazul în care nu s-a dat naștere la stabilirea unui rol sau la notificarea unui anunț de recuperare; (c) de la executarea evenimentului care motivează plângerea. (...) GRIEF 22. recurenta invocă o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza refuzului instanțelor administrative de a restitui sumele plătite între 1993 și 1994 în temeiul taxei datorate pentru posturile CB, în ciuda neconformității taxei menționate în legislația comunitară constatată de CJUE. ÎN JUST 23. Recurenta invocă încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care este astfel redactată: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. 190 alin. (3) din LPF asigură un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale indivizilor. El consideră că termenul stabilit răspunde la un imperativ de securitate juridică care protejează atât persoana, cât și statul. El reamintește că CJUE a considerat că mecanismul în cauză prevăzut la art. L. 190 alineatul (3) din LPF a fost în conformitate cu dreptul comunitar în Hotărârea Rocket Brothers SA din 28 noiembrie 2000 (C-88/99). 25. El susține în sfârșit că, spre deosebire de situația de care a trebuit să se afle Curtea în cauza Aon Consiliul și Courtage S.A. și Christian de Clarens S.A.c. Franța 70160/01, 25 ianuarie 2007), dreptul intern oferea recurentei o cale de atac eficientă pentru a obține restituirea taxei pe care o plătise pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 1993 și 31 În decembrie 1994, guvernul consideră că, la data la care plângerea sa a fost clasată fără întârziere de către Comisie, recurenta era încă în termenul necesar pentru a contesta plata taxei respective în fața administrației fiscale și a instanțelor administrative În plus, Tribunalul Administrativ de la Dijon consideră că aplicarea articolului 2 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. În plus, aceasta adaugă că termenul limită prevăzut de aceste dispoziții este legat de termenele procedurilor administrative, precum și de cele ale procedurii în fața CJUE. Recurenta susține că a contestat încă din luna mai 1993 conformitatea taxei în litigiu cu dreptul comunitar și consideră că acest demers ar fi trebuit să întrerupă termenul prevăzut la articolul L. 190 din LPF. 27. Ca răspuns la decizia guvernului, recurenta consideră că contestarea regulamentului taxei pentru anii în cauză pe lângă administrația fiscală era condamnată la eșec. Aceasta precizează că aceasta ar fi fost obligată să inițieze o acțiune în fața instanței administrative la sfârșitul fiecărui an pentru a contesta taxa plătită. Aceasta adaugă că o astfel de acțiune ar fi fost, de asemenea, în zadar, deoarece taxa era încă în vigoare și că nu a fost abrogată ca urmare a deciziei CJUE și susține, de asemenea, că, până la o decizie din 30 octombrie 1996, Consiliul de Stat nu trebuie să controleze un standard național în raport cu un standard comunitar 28. Curtea amintește că a statuat că creanța de restituire a unei taxe plătite în mod necuvenit ca urmare a neconformității sale cu dreptul Uniunii Europene se referă la o valoare patrimonială, care are caracterul de un singur "bine" (în sensul primei teze a articolului 1 (S.A. Dangeville c. Franța, n 36677/97, § 48, CEDH 2002 III, și Aon Consiliul și Courtage S.A. și Christian de Clarens S.A. c. France , n 70160/01, § 44, 25 ianuarie 2007). Pentru a încheia cu privire la aplicabilitatea articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea se întemeiază în special pe faptul că caracterul neconvențional al taxei era suficient stabilit în momentul în care aceasta fusese plătită de societățile solicitante (S.A. Dangeville, citată anterior, §§ 46-47; și Aon Consiliul și Courtage S.A. și Christian de Clarens S.A. , citată anterior, punctul 35). 29. În speță, Curtea arată că Consiliul de Stat a considerat că declarația de neconformitate cu dreptul comunitar al taxelor în litigiu la data deciziilor administrative de recuperare a acestei taxe (punctul 18 de mai sus). Prin urmare, plata taxei în cauză de către reclamant a fost foarte nejustificată încă de la data la care a fost introdusă această taxă, deși abrogarea acesteia nu se aplică decât după data la care a fost pronunțată hotărârea CJUE (punctul 10 de mai sus). 30. doar echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor. Prin urmare, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (Sporrong și Lönnroth c. Suedia, 23 septembrie 1982, § 69, seria A n 52, S.A. Dangeville c. Franța, citată anterior, § 52, și Rheims c. Franța (dec.), n 32492/08, § 32, 21 ianuarie 2014). 32. Curtea amintește că, în cauza în care sa pronunțat hotărârea S.A. Dangeville Aon Consiliul și Courtage S.A. și Christian de Clarens S.A. (precipiente), administrația fiscală refuzase să tragă consecințele unei directive comunitare care exonera societățile solicitante de plata taxei atunci în cauză, directivă care se aplica pe deplin în momentul în care această taxă fusese achitată. În aceste hotărâri, Curtea a arătat, de asemenea, că recurentele nu au recurs efectiv la plata acestei taxe, deoarece instanțele administrative refuzau, în aceste circumstanțe, să prevaleze standardul comunitar privind dreptul intern (S.A. Dangeville, citată anterior, § 61, Aon Consiliul și Courtage S.A. și Christian de Clarens S.A., citată anterior, §§§ 40). În cauza Aon Consiliul și Courtage S.A. și Christian de Clarens S.A., Curtea a concluzionat că aplicarea, în aceste circumstanțe, a prescripției fiscale prevăzute de dispozițiile articolului L. 190 alineatul (3) din LPF a încălcat echilibrul corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor (citată la §§ 46-48). 33. Cu toate acestea, Curtea consideră că faptele acestei specii se deosebesc de cele pe care a trebuit să le cunoască în aceste două cauze. Într-adevăr, Comisia observă, pe lângă reducerea valorii taxei în litigiu pentru perioada cuprinsă între 7 ianuarie și 31 martie 1993, că reclamanta a obținut de la administrația fiscală rambursarea plăților necuvenite ale taxei în cauză pentru anii 1995-1999. 34. În plus, în conformitate cu dispozițiile articolului L. 190 alineatul (3) din LPF, numai sumele plătite pentru perioada 1 Cu toate acestea, Curtea constată că recurenta a obținut de la instanțele administrative o despăgubire pentru pierderea profitului constatată la încheierea exercițiului financiar 1993/1994 și cauzată de impactul asupra prețurilor sale la plata taxei nerambursabile (punctul 18 de mai sus). 35. În sfârșit, Curtea arată că reclamanta nu a contestat principiul plății taxei în cauză pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 1993 și 31 decembrie 1994, în timp ce o astfel de contestație ar fi avut șanse reale de a ajunge la un rezultat favorabil pentru reclamant, ținând cont de hotărârea pronunțată la cererea sa la 24 martie 1998 de către Tribunalul Administrativ din Dijon, care a adresat o întrebare preliminară CJUE (punctul 9 de mai sus). 36. În concluzie, Curtea consideră că nu a avut în speță o ruptură a echilibrului corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale recurentei. 37. În consecință, cererea este în mod vădit greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 martie 2015. Milano Blaško Mark Villiger Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
29395/09
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 3 mars 2015 en une chambre composée de
:
Mark Villiger,
président,
Angelika Nußberger,
Boštjan M. Zupančič,
Ganna Yudkivska,
Vincent A. De Gaetano,
André Potocki,
Helena Jäderblom,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 22 mai 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, la Société CRT France International, est une société de droit français dont le siège est à Seurre. Elle est représentée devant la Cour par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. F. Alabrune, Directeur des Affaires juridiques du ministère des Affaires étrangères.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
La requérante a pour objet l’importation et la commercialisation de postes radio «
Citizen Band
» (ci-après «
postes C.B.
»). La loi de finances rectificative du 31 décembre 1992 (n
o
93-1476, article 83, codifié à l’article
302 bis X du code général des impôts) institua une taxe forfaitaire de 250
francs par poste, due par les fabricants, les importateurs ou les personnes qui effectuent des acquisitions intracommunautaires de postes C.B. Cette taxe entra en vigueur le 7 janvier 1993.
4.
La requérante fit l’objet d’un redressement fiscal notifié le 25 octobre 1993 pour une période vérifiée s’étendant, d’une part, du 1
er
octobre 1989 au 31 mars 1993 et, d’autre part, du 7 janvier au 31 mars 1993 s’agissant de la taxe sur les postes C.B.
5.
Par un courrier du 24 novembre 1993, la requérante contesta auprès de l’administration fiscale le redressement, en alléguant notamment la non-conformité de la taxe sur les postes C.B. au droit communautaire. Ce courrier ne fut suivi d’aucune réponse.
6.
Parallèlement, la requérante déposa, au mois d’octobre 1993, une plainte auprès de la Commission européenne qui fut classée le 18 octobre 1995.
7.
Le 18 octobre 1996, un avis de mise en recouvrement de la taxe litigieuse fut émis à l’encontre de la requérante pour la période du 7 janvier au 31 mars 1993. Le 14 février 1997, la requérante présenta une réclamation auprès des services fiscaux, alléguant notamment la non-conformité de cette taxe au droit communautaire. Cette réclamation resta sans réponse.
8.
Par une requête du 18 août 1997, la requérante forma un recours devant le tribunal administratif de Dijon, aux fins d’obtention du dégrèvement du montant de la taxe sur les postes C.B. pour la période du 7
janvier au 31 mars 1993.
9.
Par une décision du 24 mars 1998, le tribunal administratif admis la requête et posa une question préjudicielle à la Cour de Justice des Communautés européennes (CJCE).
10.
Par un arrêt du 22 avril 1999, la CJCE constata la non-conformité du principe de la taxe en cause avec les articles 9 et 12 du Traité CE.
11.
Le 31 mai 1999, l’administration fiscale prononça le dégrèvement du montant de ladite taxe.
12.
Par un jugement du 6 juillet 1999, le tribunal administratif de Dijon prononça un non-lieu à statuer.
13.
Le 26 mai 1999, la requérante demanda à l’administration fiscale la restitution de la taxe qu’elle avait spontanément acquittée pour la période du 1
er
avril 1993 au 31 mars 1999. Cette demande resta sans réponse.
14.
Par une requête du 28 juillet 2000, la requérante demanda au tribunal administratif la restitution des sommes versées entre 1993 et 1999 au titre de la taxe litigieuse. En cours d’instance, l’administration fiscale restitua à la requérante une somme correspondant au montant de la taxe versée pour la période du 1
er
janvier 1995 au 31 mars 1999.
15.
Par une décision du 8 octobre 2002, le tribunal administratif prononça un non-lieu à statuer à hauteur des dégrèvements ainsi intervenus en cours de procédure et rejeta la demande de restitution du reliquat des sommes versées en 1993 et 1994, en application des articles R. 196-1 et L.
190, alinéa 3, du LPF.
16.
Par un arrêt du 19 avril 2007, la cour d’appel administrative de Lyon confirma ce jugement. Le 24 novembre 2008, le pourvoi introduit devant le Conseil d’État fut déclaré non admis.
17.
Parallèlement à cette procédure, la requérante introduisit un recours contre l’État en indemnisation des préjudices subis du fait de la baisse des ventes sur le marché français entre 1993 et 2000, causé notamment par le paiement de la taxe litigieuse.
18.
Par un arrêt du 3 août 2011 (n
o
304838), le Conseil d’État considéra que la mise en recouvrement de la taxe litigieuse à compter de janvier 1993 était illégale et reconnut la responsabilité de l’État à ce titre. Il accorda à la requérante une somme de 60
000 euros au vue, notamment, de la perte de bénéfice constatée à la clôture de l’exercice 1993/1994.
B.
Le droit interne pertinent
19.
L’article L. 190, alinéa 3, du Livre des procédures fiscales (LPF), applicable au moment des faits, instaure une action tendant à la restitution de prélèvements fondés sur une règle de droit non conforme à une règle supérieure, et à la réparation du préjudice en résultant. Ces dispositions se lisent comme suit
:
«
Les réclamations relatives aux impôts, contributions, droits, taxes, redevances, soultes et pénalités de toute nature, établis ou recouvrés par les agents de l’administration, relèvent de la juridiction contentieuse lorsqu’elles tendent à obtenir soit la réparation d’erreurs commises dans l’assiette ou le calcul des impositions, soit le bénéfice d’un droit résultant d’une disposition législative ou réglementaire.
Sont instruites et jugées selon les règles du présent chapitre toutes actions tendant à la décharge ou à la réduction d’une imposition ou à l’exercice de droits à déduction, fondées sur la non-conformité de la règle de droit dont il a été fait application à une règle de droit supérieure.
Lorsque cette non-conformité a été révélée par une décision juridictionnelle, l’action en restitution des sommes versées ou en paiement des droits à déduction non exercés ou l’action en réparation du préjudice subi ne peut porter que sur la période postérieure au 1
er
janvier de la quatrième année précédant celle où la décision révélant la non-conformité est intervenue.
»
20.
Dans un arrêt
Roquette frères SA
du 28 novembre 2000 (aff.
C
‑
88/99), la CJCE (devenue CJUE) a dit pour droit en réponse à une question préjudicielle sur le principe sous-tendant les dispositions de l’article
L.
190 du LPF
:
«
Le droit communautaire ne s’oppose pas à la réglementation d’un État membre prévoyant que, en matière fiscale, l’action en répétition de l’indu fondée sur la déclaration par une juridiction nationale ou communautaire de la non-conformité d’une règle nationale avec une règle nationale supérieure ou avec une règle communautaire ne peut porter que sur la période postérieure au 1
er
janvier de la quatrième année précédant celle où la décision juridictionnelle révélant la non
‑
conformité est intervenue.
»
21.
Enfin, les conditions d’exercice d’une action en contestation du principe de l’impôt sont notamment prévues par l’article R. 196-1 du LPF, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Pour être recevables, les réclamations relatives aux impôts autres que les impôts directs locaux et les taxes annexes à ces impôts, doivent être présentées à l’administration au plus tard le 31 décembre de la deuxième année suivant celle, selon le cas :
a) De la mise en recouvrement du rôle ou de la notification d’un avis de mise en recouvrement ;
b) Du versement de l’impôt contesté lorsque cet impôt n’a pas donné lieu à l’établissement d’un rôle ou à la notification d’un avis de mise en recouvrement ;
c) De la réalisation de l’événement qui motive la réclamation. (...)
»
GRIEF
22.
La requérante allègue une violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 en raison du refus des juridictions administratives de lui restituer les sommes versées entre 1993 et 1994 au titre de la taxe due sur les «
postes CB
», et ce malgré la non-conformité de ladite taxe au droit communautaire constatée par la CJUE.
23.
La requérante allègue la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention qui est ainsi rédigé :
« Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »
24.
Le Gouvernement considère que le mécanisme de restitution prévu par l’article L. 190, alinéa 3, du LPF assure un juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux des individus. Il estime que le délai mis en place répond à l’impératif de sécurité juridique qui protège à la fois l’individu et l’État. Il rappelle que la CJUE a jugé que le mécanisme en cause prévu par l’article L. 190, alinéa 3, du LPF était conforme au droit communautaire dans son arrêt
Roquette Frères SA
du 28 novembre 2000 (C-88/99).
25.
Il soutient enfin que contrairement à la situation dont a eu à connaître la Cour dans l’affaire
Aon Conseil et Courtage S.A. et Christian de Clarens S.A. c. France
(n
o
70160/01, 25 janvier 2007), le droit national offrait à la requérante un recours efficace pour obtenir la restitution de la taxe qu’elle avait acquittée au titre de la période du 1
er
avril 1993 au 31
décembre 1994. Le Gouvernement considère qu’à la date où sa plainte a été classée sans suite par la Commission, la requérante était encore dans les délais pour contester le paiement de ladite taxe devant l’administration fiscale et les juridictions administratives
; qu’elle s’est volontairement abstenue d’exercer ce recours. Il ajoute que l’issue d’un tel recours lui aurait été favorable, comme l’illustre le jugement rendu le 24 mars 1998 par le tribunal administratif de Dijon.
26.
Se fondant sur l’arrêt
Aon Conseil et Courtage S.A. et Christian de Clarens S.A.
(précité), la requérante estime que l’application de l’article
L.
190 du LPF l’a privée de façon injustifiée et disproportionnée du remboursement de la taxe indue dont elle s’est acquittée. Elle ajoute que l’écoulement du délai prévu par ces dispositions est imputable aux délais des procédures administratives, ainsi qu’à ceux de la procédure devant la CJUE. La requérante fait valoir qu’elle a contesté dès le mois d’octobre 1993 la conformité de la taxe litigieuse au droit communautaire. Elle considère que cette démarche aurait dû interrompre le délai prévu par l’article L. 190 du LPF.
27.
En réponse au Gouvernement, la requérante considère que la contestation du règlement de la taxe pour les années en cause auprès de l’administration fiscale était vouée à l’échec. Elle précise qu’elle aurait été contrainte d’engager un recours devant le tribunal administratif à l’issue de chaque année pour contester la taxe acquittée. Elle ajoute qu’un tel recours aurait également été vain, puisque la taxe était toujours en vigueur et qu’elle n’a été abrogée qu’à la suite de la décision de la CJUE. Elle soutient par ailleurs que, jusqu’à une décision du 30 octobre 1996, le Conseil d’État estimait ne pas devoir contrôler une norme nationale au regard d’une norme communautaire.
28.
La Cour rappelle avoir jugé que la créance de restitution d’une taxe acquittée indument en raison de sa non-conformité au droit de l’Union européenne s’analyse en une «
valeur patrimoniale » ayant le caractère d’un « bien
» au sens de la première phrase de l’article 1 (
S.A. Dangeville c.
France
, n
o
‑
III, et
Aon Conseil et Courtage S.A. et Christian de Clarens S.A. c. France
, n
o
70160/01, § 44, 25 janvier 2007). Pour conclure à l’applicabilité de l’article 1 du Protocole n
o
1, la Cour s’est notamment fondée sur le fait que le caractère inconventionnel de la taxe était suffisamment établi au moment où celle-ci avait été versée par les sociétés requérantes (
S.A. Dangeville
, précité, §§ 46-47, et
Aon Conseil et Courtage S.A. et Christian de Clarens S.A.
, précité, § 35).
29.
En l’espèce, la Cour relève que le Conseil d’État a considéré que la déclaration de non-conformité au droit communautaire des taxes litigieuses impliquait l’illégalité des décisions administratives de mise en recouvrement de cette taxe (paragraphe 18 ci-dessus). Partant, le paiement de la taxe en cause par la requérante était bien indu dès l’instauration de cette taxe, bien que son abrogation ne soit intervenue qu’après l’arrêt de la CJUE (paragraphe 10 ci-dessus).
30.
Il s’en suit que l’article 1 du Protocole n
o
1 est applicable en l’espèce.
31.
Selon la jurisprudence de la Cour, toute ingérence dans les droits conférés par cet article doit ménager un «
juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la protection des droits fondamentaux de l’individu. Dès lors, il doit y avoir un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but poursuivi (
Sporrong et Lönnroth c. Suède
, 23 septembre 1982, § 69, série A n
o
52,
S.A. Dangeville c. France
, précité, § 52, et
Rheims c. France
(déc.), n
o
32492/08, § 32, 21 janvier 2014).
32.
La Cour rappelle que dans l’affaire ayant donné lieu à ses arrêts
S.A. Dangeville
et
Aon Conseil et Courtage S.A. et Christian de Clarens S.A.
(précités), l’administration fiscale avait refusé de tirer les conséquences d’une directive communautaire qui exonérait les sociétés requérantes du paiement de la taxe alors en cause, directive qui était pleinement applicable au moment où cette taxe avait été acquittée. Dans ces arrêts, la Cour a également relevé que les requérantes ne disposaient d’aucun recours effectif pour contester le paiement de cette taxe, puisque les juridictions administratives refusaient, dans ces circonstances, de faire prévaloir la norme communautaire sur le droit interne (
S.A. Dangeville
, précité, § 61, et
Aon Conseil et Courtage S.A. et Christian de Clarens S.A.
, précité, §§
36
‑
40). Dans l’affaire
Aon Conseil et Courtage S.A. et Christian de Clarens S.A.
, la Cour en a conclu que l’application, dans ces circonstances, de la prescription fiscale prévue par les dispositions de l’article L.
190, alinéa 3, du LPF avait rompu le juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux des individus (précité, §§ 46-48).
33.
La Cour estime cependant que les faits de la présente espèce se distinguent de ceux qu’elle a eu à connaître dans ces deux affaires. En effet, elle note, outre le dégrèvement du montant de la taxe litigieuse pour la période du 7 janvier au 31 mars 1993, que la requérante a obtenu de la part de l’administration fiscale le remboursement des versements indus de ladite taxe pour les années 1995 à 1999.
34.
Par ailleurs, en application des dispositions de l’article L. 190, alinéa 3, du LPF, seules les sommes versées au titre de la période du 1
er
avril 1993 au 31 décembre 1994 ne lui ont pas été restituées. La Cour constate toutefois que la requérante a obtenu des juridictions administratives une indemnisation de la perte de bénéfice constatée à la clôture de l’exercice 1993/1994 et causée par la répercussion sur ses prix du paiement de la taxe non remboursée (paragraphe 18 ci-dessus).
35.
Enfin, la Cour relève que la requérante n’a pas contesté le principe du paiement de la taxe en cause pour la période du 1
er
avril 1993 au 31
décembre 1994, alors qu’une telle contestation aurait eu de réelles chances d’aboutir à une issue favorable pour la requérante, compte-tenu du jugement rendu à sa demande le 24 mars 1998 par le tribunal administratif de Dijon, lequel a posé une question préjudicielle à la CJUE (paragraphe 9 ci-dessus).
36.
En conclusion, la Cour estime qu’il n’y a pas eu en l’espèce, de rupture du juste équilibre entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de la requérante.
37.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 26 mars 2015.
Milan Blaško
Mark Villiger
Greffier adjoint
Président