CASE OF S.C. 'ASUL DE AUR - ARANYASZOK' S.R.L. AND FODOR BARABAS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF S.C. 'ASUL DE AUR - ARANYASZOK' S.R.L. AND FODOR BARABAS v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2015)

Tradus și revizuit de IER (www.ier.ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

HOTĂRÂREA

din 3 martie 2015

În cauza S.C. „Asul de Aur – Aranyaszok” S.R.L. și Fodor Barabas împotriva României

(Cererea nr. 35720/06)

Strasbou

rg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi

modificări de formă.

În cauza S.C. „Asul de Aur – Aranyaszok” S.R.L. și Fodor Barabas împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep

Casadevall, președinte, Luis López Guerra, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis,

Valeriu Grițco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Stephen Phillips, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 10 februarie 2015,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDUR

A

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

35720/06 îndreptată împotriva României, prin care o

societate comercială de drept român, Alimentație Publică „Asul de Aur - Aranyaszok”

(„societa

tea

reclamantă”), și un resortisant al acestui stat, doamna Fodor Barabas Magdolna („a doua

reclamantă”), au sesizat Curtea la 23 august 2006, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2

. Prima reclamantă a fost reprezentată prin administratorul acesteia, a doua reclamantă. Guvernul

român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I.

Cambrea, din cadrul

Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Reclamantele se plâng, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, de inechitatea procedurii colective de

reorganizare și lichidare judiciară a societății reclamante.

4

. La 6 mai 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

Circumstanțele cauzei

I.

5

. Prima reclamantă era o societate comercială de drept român, cu sediul în Sfântu Gheorghe,

care fusese înființată în 1991 și radiată din Registrul Comerțului în 2009. Principalul obiect de

activitate al acesteia era distribuirea de produse alimentare.

A doua reclamantă era unicul acționar și administratorul acesteia.

6

. În 2004, în urma pierderii unui contract de distribuție exclusivă a unei mărci de băutură, cifra de

afaceri a societății reclamante a scăzut considerabil.

7

. În iulie 2004, aflată în încetare de plată, societatea reclamantă a solicitat deschiderea procedurii

colective de reorganizare, astfel cum este prevăzută de Legea 64/1995 privind procedura reorganizării

judiciare și a falimentului.

A doua reclamantă a solicitat judecătorului sindic desemnarea societății C. în calitate de

administrator judiciar.

8

. La 7 iulie 2004, judecătorul-sindic O.L., de la Tribunalul Covasna, a admis cererea. Acesta a

menținut în favoarea celei de-a doua reclamante dreptul de administrare a societății, sub

supravegherea administratorului judiciar.

Conform instrucțiunilor judecătorului sindic, administratorul judiciar a întocmit tabelul provizoriu al

creditorilor, care a fost depus la dosar la 20 decembrie 2004.

La următoarele termene de ședință, judecătorul-sindic a examinat mai multe contestații, inclusiv

cea formulată de societatea reclamantă, referitoare la valoarea creanțelor înscrise în tabel.

9

. La 21 martie 2005, administratorul judiciar a depus la dosar forma finală a tabelului creditorilor și

planul de reorganizare a activității societății, care era destinat să permită, în opinia acestuia,

continuarea activității și achitarea progresivă a datoriilor, care se ridicau la aproximativ 900 000 de

euro.

Judecătorul-sindic a convocat adunarea generală a creditorilor în scopul votării planului.

10

. La 27 iunie 2005, judecătorul-sindic a luat act de opoziția exprimată de majoritatea creditorilor

față de acest plan și, printr-o hotărâre pronunțată în aceeași zi, a dispus deschiderea unei proceduri

de lichidare. Acesta a desemnat din nou societatea C. în calitate de administrator judiciar responsabil

cu lichidarea societății reclamante.

11

. Reclamantele au formulat recurs, susținând că această lichidare era consecința unor erori ale

administratorului judiciar, care ar fi acceptat, în numele societății reclamante, includerea în lista

pasivelor a unor creanțe excesive și nejustificate.

12

. Prin hotărârea din 23 septembrie 2005, Curtea de Apel Brașov a infirmat hotărârea din 27 iunie

2005, cu motivarea că judecătorul-sindic nu respectase etapele de procedură obligatorii înainte de

deschiderea procedurii de lichidare – și anume, în loc să examineze planul de reorganizare propus,

acesta l-a respins de la bun început, doar din cauza opoziției manifestate de majoritatea creditorilor.

În consecință, curtea de apel a retrimis dosarul tribunalului, care l-a repartizat aceluiași judecător

sindic, O.L.

13

. La 30 septembrie, tribunalul a examinat cererea celei de-a doua reclamante, prin care se cerea

recuzarea judecătorului sindic și înlocuirea administratorului judiciar. Această cerere a fost respinsă:

instanța a apreciat că atribuirea dosarului aceluiași judecător sindic nu încălca prevederile legale

referitoare la incompatibilități și că o eventuală înlocuire a administratorului ținea de competența

judecătorului în cauză.

14

. La 17 octombrie 2005, a doua reclamantă a depus la dosar un memoriu, în care acuza

administratorul că acceptase o majorare nejustificată a creanței principalului furnizor al societății

reclamante, adăugând că acesta îi împiedicase demersurile în vedere achitării unei părți din datorii.

15

. La termenul din 24 octombrie 2005, a doua reclamantă și-a reiterat criticile.

Unii creditori au

apreciat că aceste acuzații erau grave și impuneau explicații. Judecătorul-sindic a solicitat

administratorului judiciar să convoace adunarea generală a creditorilor, pentru a clarifica, în prezența

celei de-a doua reclamante, situația conflictuală.

16

. Examinând planul de reorganizare, propus în martie 2005, judecătorul-sindic a apreciat că

acesta era viabil și că putea fi supus votului adunării generale a creditorilor.

17

. La termenul din 28 noiembrie 2005, administratorul judiciar a precizat că o notă de informare

privind activitatea societății reclamante fusese comunicată creditorilor, la solicitarea acestora. A doua

reclamantă i-a reproșat din nou comportamentul culpabil și absența unui nou plan de reorganizare.

Aceasta a reamintit, de asemenea, că judecătorul-sindic trebuia să se pronunțe cu privire la cererea

de înlocuire a administratorului. În cele din urmă, a solicitat suspendarea procedurii.

18

. Judecătorul-sindic a respins aceste cereri în aceeași zi. În ceea ce privește înlocuirea

administratorului, acesta a constatat că adunarea generală a creditorilor nu adoptase o decizie în

acest sens. În ceea ce privește planul de reorganizare, acesta a fost supus la vot în cursul ședinței și

majoritatea creditorilor s-au opus, pe motiv că societatea continua să acumuleze pierderi. În

consecință, judecătorul-sindic a respins planul, a constatat falimentul societății și a dispus deschiderea

imediată a procedurii de lichidare judiciară. Administratorul judiciar a fost renumit în funcție, pentru a

proceda la lichidare.

19

. Reclamantele au formulat recurs, solicitând infirmarea hotărârii din 28 noiembrie 2005,

reexaminarea cauzei pe fond, precum și înlocuirea administratorului judiciar și a judecătorului-sindic.

Acestea au susținut că judecătorul-sindic și administratorul judiciar au avut o atitudine părtinitoare și

culpabilă, denunțând mai multe vicii ale procedurii, și au susținut că aceasta ar fi trebuit suspendată

din cauza începerii unei anchete penale privind administrarea societății.

20

. Prin hotărârea definitivă din 23 februarie 2006, Curtea de Apel Brașov a respins recursul.

În motivare, instanța a considerat, în primul rând, că dispozițiile Codului de procedură civilă,

referitoare la incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunțat într-o hotărâre, nu se aplicau în speță.

21

. În schimb, în ceea ce privește cererea de înlocuire a administratorului judiciar, curtea de apel a

recunoscut că, respingând-o numai în baza absenței unei decizii în acest sens a adunării generale,

judecătorul-sindic a comis o eroare, având în vedere că, în temeiul Legii nr. 64/1995, acesta avea

obligația de a examina el însuși cererea pe fond și de a adopta o decizie în acest sens.

22

. Cu toate acestea, curtea de apel a apreciat că infirmarea hotărârii și reexaminarea acestei

probleme de către judecătorul-sindic erau inutile în acel moment, având în vedere că acesta

pronunțase deja lichidarea și desemnase un lichidator judiciar.

23

. În cele din urmă, curtea de apel a considerat că infirmarea hotărârii în cauză nu era justificată

de niciunul din celelalte motive de recurs.

24

. La 27 februarie 2009, constatând că veniturile obținute în urma vânzării bunurilor societății

fuseseră redistribuite în totalitate creditorilor, tribunalul a încheiat procedura și a dispus radierea

societății din Registrul Comerțului.

Dreptul și practica interne relevante

II.

25

. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a

falimentului, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, se citesc după cum urmează:

Art. 5

„Organele care aplică procedura de reorganizare sau lichidare [instanțele judecătorești,

judecătorul-sindic și administratorul judiciar] trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a

procedurii, precum și respectarea drepturilor și obligațiilor participanților la această procedură”.

Art. 9

„Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, de președintele tribunalului, dintre

judecătorii desemnați ca judecători-sindici, în temeiul art. 12 alin. 3 din Legea nr. 92/1992 pentru

organizarea judecătorească, republicată, cu modificările ulterioare.”

Art. 13

„În orice stadiu al procedurii, tribunalul poate înlocui un judecător-sindic cu altul, prin încheiere

motivată, dată în Camera de consiliu”.

Art. 26

„(3). În orice stadiu al procedurii, pentru motive temeinice, judecătorul-sindic poate dispune

înlocuirea administratorului.

(4). În vederea adoptării măsurii menționate, judecătorul-sindic îi va cita în Camera de consiliu

pe administrator și comitetul creditorilor.”

Art. 42

„De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru

realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale.”

Art. 147

„Dispozițiile prezentei legi se completează, în măsura compatibilității lor, cu cele ale Codului de

procedură civilă și ale Codului comercial român”.

26

. Art. 23 din lege precizează rolul administratorului judiciar în procedura de reorganizare. Între

altele, acesta are următoarele atribuții: realizarea unui diagnostic complet al societății; elaborarea,

după caz, a unui plan de reorganizare; asistarea și supravegherea administratorului în gestionarea

societății; menținerea sau denunțarea unor contracte încheiate de societate; apărarea în justiție a

intereselor societății; recuperarea creanțelor și sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice

problemă cu care s-a confruntat în cadrul activității sale.

27

. Art. 91 din lege prevede că administratorul judiciar, societatea comercială aflată în reorganizare

și comitetul creditorilor pot propune judecătorului-sindic, în diverse stadii ale procedurii, un plan de

reorganizare.

28

. Art. 101 alin. (3) din lege prevede că, în cazul respingerii planului de reorganizare de către

majoritatea creditorilor, judecătorul-sindic pronunță falimentul societății și dispune începerea de îndată

a procedurii falimentului.

29

. În conformitate cu art. 24 C. proc. civ., astfel cum era în vigoare la momentul faptelor,

judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini

după infirmarea acestei hotărâri.

30

. Din răspunsurile mai multor curți de apel interogate de Guvern cu privire la jurisprudența lor

referitoare la chestiunea posibilității ca judecătorul-sindic, ținându-se cont de condiția imparțialității, să

ia parte din nou la judecarea aceleiași cauze, după infirmarea hotărârii, reiese că majoritatea acestora

admit atribuirea dosarului aceluiași judecător-sindic, dacă acesta nu s-a pronunțat pe fond în

hotărârea infirmată.

31

. De

la intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2006, care a înlocuit Legea nr. 64/1995, judecătorul-

sindic care a pronunțat o hotărâre pe fond este obligat în mod expres ca, în cazul infirmării hotărârii,

să nu participe la judecarea din nou a aceleiași cauze.

ÎN DREPT

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

I.

32

. Reclamantele pretind o lipsă de imparțialitate din partea judecătorului-sindic și se plâng de

faptul că nu le-a fost examinată cererea de înlocuire a administratorului judiciar. Acestea invocă art.

6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanță

independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî […] asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor cu caracter civil [...]”.

Cu privire la admisibilitate

A.

33

. Guvernul consideră că reclamantele nu se mai pot pretinde victime ale unei încălcări a

drepturilor garantate de Convenție.

34

. În ceea ce privește societatea reclamantă, Guvernul susține că aceasta nu mai există,

deoarece a fost radiată din Registrul Comerțului în 2009.

35

. Guvernul subliniază că, referitor la cea de-a doua reclamantă, Curtea de Apel Brașov a

recunoscut explicit nerespectarea dreptului de acces la o instanță în ceea ce privește cererea de

înlocuire a administratorului. Guvernul consideră că, pentru faptul că aceasta nu a avut posibilitatea

de a remedia încălcarea, vina este a reclamantelor, care au neglijat să conteste declararea

falimentului societății și numirea unui lichidator.

36

. Reclamantele susțin că au fost victimele unor abuzuri comise, în opinia lor, de judecătorul-

sindic și administratorul judiciar în cadrul procedurii de reorganizare.

37

. Curtea reamintește că Convenția și Protocoalele la aceasta trebuie să fie interpretate ca

garantând drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii. Acest principiu se aplică, de asemenea,

și art. 34 din Convenție, care conferă persoanelor particulare și organizațiilor neguvernamentale

drepturi de natură procedurală [

Capital Bank AD împotriva Bulgariei

(dec.), nr. 49429/99, 9 septembrie

2004].

38

. În continuare, Curtea reamintește că, în primul rând, autoritățile naționale sunt cele care

trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenției. În acest sens, întrebarea dacă un reclamant

se poate pretinde victimă a încălcării invocate se pune în toate etapele procedurii în contextul

Convenției [a se vedea, printre altele,

Siliadin împotriva Franței

, nr. 73316/01, pct. 61, CEDO 2005-

VII; și

Scordino împotriva Italiei (nr. 1)

(MC), nr. 36813/97, pct. 179, CEDO 2006-V]. O decizie sau o

măsură favorabilă reclamantului nu este de ajuns, în principiu, pentru a-l priva de calitatea sa de

„victimă” în sensul art. 34 din Convenție decât în cazul în care autoritățile naționale au recunoscut,

explicit sau în esență, și ulterior au reparat încălcarea Convenției [a se vedea, printre altele,

Dalban

împotriva României

(MC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999-VI].

39

. În speță, în ceea ce privește continuarea examinării cererii deși societatea reclamantă a fost

radiată din Registrul Comerțului, Curtea subliniază că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 6 §

1 din Convenție se raportează tocmai la procedura care a condus la lichidarea și dispariția societății în

calitate de persoană juridică. Radierea cererii de pe rol în aceste circumstanțe ar submina, în

consecință, însăși substanța dreptului persoanelor juridice la un recurs individual [

mutatis mutandis,

Capital Bank AD împotriva Bulgariei

, nr. 49429/99, pct. 80, CEDO 2005-XII (extrase)].

40

. În ceea ce privește cererea de înlocuire a administratorului judiciar, Curtea constată că

reclamantele solicitaseră într-adevăr infirmarea întregii hotărâri din 28 noiembrie 2005. Prin urmare,

Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului, întemeiat pe pretinsa absență a unui recurs

împotriva declarării falimentului și a desemnării lichidatorului judiciar.

41

. În plus, din motivarea hotărârii din 23 februarie 2006 reiese că curtea de apel a respins partea

din recursul reclamantelor referitoare la administratorul judiciar din cauza lichidării societății și nu din

cauza unei omisiuni a reclamantelor (supra, pct. 22).

42

. Având în vedere că instanța nu a făcut decât să constate eroarea judecătorului-sindic, fără să

o remedieze, Curtea consideră că reclamantele nu și-au pierdut calitatea de „victimă”, în sensul art.

34 din Convenție, pentru a susține o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

43

44

. Prin urmare, este necesar să fie respinsă excepția Guvernului.

. De asemenea, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul

art. 35 § 3 din Convenție și că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este

necesar să fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

B.

45

. Reclamantele susțin că procedura care a condus la radierea societății reclamante a fost

inechitabilă. Acestea îi acuză pe judecătorul-sindic O.L., administratorul judiciar și principalii creditori

ai societății de faptul că au acționat concertat în scopul eliminării societății reclamante de pe piața

locală a distribuției de băuturi.

46

. Acestea susțin că administratorul judiciar a omis cu bună știință să recupereze unele bunuri

care ar fi diminuat datoriile societății, a refuzat să ia în considerare unele creanțe în favoarea celei de-

a doua reclamante și, invers, a acceptat creanțe nejustificate.

În ceea ce îl privește pe judecătorul-sindic, acesta ar fi avut o atitudine părtinitoare, împiedicând-o

pe a doua reclamantă să apere interesele societății reclamante și exprimându-și anticipat opinia cu

privire la rezultatul procedurii.

47

. Guvernul apreciază că temerile reclamatei privind imparțialitatea judecătorului-sindic O.L. nu

pot fi considerate justificate din punct de vedere obiectiv.

Conform acestuia, faptul că, la momentul când a dispus prima dată lichidarea societății reclamante,

judecătorul O.L. a omis să se pronunțe asupra fondului planului de reorganizare – ceea ce a condus la

anularea primei hotărâri – nu dădea naștere niciunei incompatibilități a judecătorului în cauză pentru a

analiza a doua oară dosarul.

În plus, Guvernul subliniază că cererile de recuzare introduse de reclamante au fost examinate și

respinse în mod corespunzător.

48

. În ceea ce privește cererea de înlocuire a administratorului judiciar, Guvernul recunoaște, ca și

instanța de recurs, că interpretarea dreptului intern de către judecătorul-sindic era eronată. Cu toate

acestea, apreciază că nerespectarea dreptului de acces la o instanță nu a avut niciun efect asupra

rezultatului procedurii. În această privință, arată că principalul capăt de cerere al reclamantelor,

referitor la activitatea administratorului, privea pretinse erori ale acestuia în calcularea pasivului

societății. Or, aceasta din urmă a avut libertatea de a contesta creanțele înscrise în tabelul creditorilor.

49

. În plus, Guvernul consideră că problema înlocuirii administratorului a rămas fără obiect din

moment ce, ulterior, majoritatea creditorilor și-au exprimat clar opoziția față de planul de reorganizare

și continuarea activității societății reclamante.

a) Cu privire la pretinsa lipsă de imparțialitate a judecătorului-sindic

50

. Curtea reamintește că imparțialitatea în sensul art. 6 §

1 se apreciază conform unui dublu

demers: primul

constă în încercarea de a stabili convingerea personală a unui anumit judecător într-o

asemenea situație; al doilea constă în a se asigura că acesta oferea garanții suficiente pentru a

exclude orice îndoială legitimă în această privință [a se vedea, de exemplu,

Gautrin și alții împotriva

Franțe

i

, 20 mai 1998, pct. 58,

Culegere de hotărâri și decizii,

1998-III și, pentru reamintirea principiilor

generale,

Marguš împotriva Croației

(MC), nr. 4455/10, pct. 84-86, CEDO 2014 (extrase)].

51

. În ceea ce privește primul demers, imparțialitatea personală a unui magistrat este prezumată

până la proba contrară. În ceea ce privește al doilea demers, acesta conduce la întrebarea dacă,

independent de atitudinea personală a magistratului, anumite fapte verificabile permit contestarea

imparțialității acestuia. În acest sens, chiar și aparențele pot fi importante. Rezultă că, pentru a se

pronunța cu privire la existența, într-o anumită cauză, a unui motiv legitim pentru a se teme de o lipsă

de imparțialitate, opinia persoanei sau a persoanelor în cauză este luată în considerare, dar nu joacă

un rol decisiv. Elementul decisiv constă în a stabili dacă temerile acestora pot fi considerate justificate

în mod obiectiv (

Gautrin și alții

, citată anterior,

ibidem

).

52

. În speță, Curtea nu este convinsă că există elemente care stabilesc faptul că judecătorul-sindic

a acționat cu o prejudecată personală.

53

.

T

e

merile reclamantelor sunt legate și de faptul că, după infirmarea primei hotărâri prin care s-a

dispus lichidarea societății reclamante, dosarul a fost încredințat aceluiași judecător-sindic.

54

. La prima vedere, o astfel de situație putea în mod cert să dea naștere unor îndoieli ale

reclamantelor cu privire la imparțialitatea acestui judecător. Cu toate acestea, Curtea este cea care

trebuie să stabilească dacă aceste îndoieli se dovedesc a fi justificate în mod obiectiv.

55

. În această privință, Curtea reamintește că răspunsul la întrebare variază în funcție de

circumstanțele cauzei. Simplul fapt că un judecător a luat deja decizii înainte de proces nu poate fi

considerat ca justificând, în sine, temerile cu privire la imparțialitatea sa. Ceea ce contează este sfera

de aplicare a măsurilor luate. În mod similar, cunoașterea aprofundată a dosarului de către un astfel

de judecător nu implică o prezumție ce împiedică aprecierea acestuia ca fiind imparțial în momentul

pronunțării hotărârii pe fond. În cele din urmă, orice apreciere preliminară a informațiilor disponibile

într-un stadiu anterior nu poate să fie considerată în mod necesar ca o prezumare a evaluării finale.

Singurul lucru care contează este ca această evaluare finală să fie realizată odată cu pronunțarea

hotărârii și să țină seama în mod corespunzător de elementele prezentate și dezbătute între timp [a se

vedea,

mutatis mutandis, Hauschildt împotriva Danemarcei

, 24 mai 1989, pct. 50, seria A nr. 154;

Marguš împotriva Croației

(MC), nr. 4455/10, pct. 85 și urm., CEDO 2014 (extrase) și

Morel împotriva

Franțe

i

, nr. 34130/96, pct. 45, CEDO 2000-VI].

56

. În speță, din documentele aflate la dosar reiese că, în faza de reorganizare a societății

reclamante, judecătorul-sindic a desemnat un administrator judiciar și a abordat chestiuni referitoare

la administrarea societății. În temeiul dreptului intern aplicabil, rolul acestuia era de a monitoriza

desfășurarea procedurii și de a asigura protecția intereselor aflate în joc, în special în ceea ce privește

calcularea pasivului societății și elaborarea planului de reorganizare. Părțile implicate în procedură,

inclusiv societatea reclamantă, au avut posibilitatea de a-și declara creanțele și libertatea de a le

contesta pe acelea pe care le considerau nejustificate. Niciun element din dosar nu permite să se

concluzioneze că, în cursul acestei etape, judecătorul-sindic a avut o idee preconcepută privind

rezultatul procedurii.

57

. În continuare, Curtea subliniază că lichidarea societății reclamante a fost dispusă prima dată de

către judecătorul-sindic, din cauza opoziției exprimate de majoritatea creditorilor față de planul de

reorganizare.

58

. Curtea apreciază că retrimiterea dosarului la același judecător-sindic, după infirmarea acestei

hotărâri, nu poate să justifice în sine temerile referitoare la imparțialitatea acestuia, având în vedere

că judecătorul în cauză nu a adoptat anterior niciun punct de vedere privind planul de reorganizare și

posibilitatea de continuare a activității. De altfel, tocmai faptul că judecătorul respectiv nu s-a

pronunțat asupra acestor chestiuni a fost cauza infirmării primei hotărârii pronunțate de acesta.

59

. Sesizat cu dosarul respectiv a doua oară, judecătorul-sindic a apreciat, de altfel, în mod corect,

pe baza elementele furnizate de administratorul judiciar și de celelalte părți, că planul era viabil.

Lichidarea a fost pronunțată a doua oară numai din cauza opoziției față de plan, reiterată de

majoritatea creditorilor. În conformitate cu Legea nr. 64/1995, judecătorul-sindic nu putea, în ciuda

poziției sale favorabile planului, să nu țină seama de votul majoritar al creditorilor.

60

. În consecință, nu se poate pretinde că pronunțarea, pentru prima dată, a lichidării societății

reclamante implica o prejudecată a judecătorului-sindic în această privință.

61

. În concluzie, având în vedere circumstanțele deosebite ale prezentei cauze și în special natura

și sfera atribuțiilor judecătorului-sindic, Curtea apreciază că îndoielile reclamantelor nu sunt justificate

în mod obiectiv.

b) Cu privire la lipsa de acces la o instanță cu scopul de a solicita înlocuirea

administratorului j

udiciar

62

. Curtea reamintește că art. 6 § 1 garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se

pronunțe cu privire la orice contestație referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil.

Astfel, acesta stabilește „dreptul la o instanță”, din care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza

o instanță civilă, nu constituie decât un aspect [

Prince Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva

Germaniei

(MC), nr. 42527/98, pct. 43, CEDO 2001-VIII].

63

. Dreptul de acces la instanțe, recunoscut de art. 6 § 1 din Convenție, nu este absolut: se

pretează la limitări implicit admise, deoarece, prin însăși natura sa, impune o reglementare din partea

statului. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în materie. Cu toate

acestea, Curtea trebuie să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor

Convenției; în această privință, Curtea trebuie să se convingă de faptul că limitările aplicate nu

restrâng accesul oferit individului, în asemenea măsură încât să fie încălcată însăși esența acestui

drept. În plus, astfel de limitări nu sunt conforme cu art. 6 § 1 decât în cazul în care vizează un scop

legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat

(

Prince Hans-Adam II de Liechtenstein,

citată anterior, pct. 44).

64

. În speță, având în vedere rolul administratorului judiciar în procedura de reorganizare, Curtea

consideră că decizia cu privire la cererea reclamantelor de revocare a acestuia putea să aibă pentru

acestea repercusiuni asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil. În fapt, măsurile adoptate de

administratorul în cauză sau sub supravegherea acestuia au influențat capacitatea de supraviețuire

economică a societății reclamante. În consecință, Curtea apreciază – și, de altfel, părțile sunt de acord

în această privință –, că această decizie intra într-adevăr sub incidența art. 6 din Convenție [

mutat

is

mutandis, Micallef împotriva Maltei

(MC), nr. 17056/06, pct. 85, CEDO 2009].

65

. În continuare, Curtea observă că cererea de înlocuire a administratorului judiciar a fost

respinsă de judecătorul-sindic, din motivul eronat conform căruia o astfel de schimbare ar ține de

competența adunării generale a creditorilor. Având în vedere că și cererea de suspendare a procedurii

a fost respinsă, recursul împotriva refuzului de înlocuire a administratorului judiciar a fost examinată

de instanța de recurs la mai mult de două luni de la introducerea acesteia.

66

. Curtea apreciază că examinarea tardivă a recursului a compromis în speță eficacitatea acestei

căi de atac, având în vedere că declararea falimentului și numirea unui lichidator judiciar au condus la

imposibilitatea examinării pe fond a cererii de înlocuire a administratorului judiciar (

mutatis mutandis,

Cooperativa de Credit Sătmăreana împotriva României

, nr. 32125/04, pct. 39, 11 martie 2014).

67

. Curtea reamintește totuși că, în cazuri excepționale – de exemplu, atunci când eficacitatea

măsurii solicitate depinde de rapiditatea procesului decizional – poate fi imposibil să fie respectate

toate cerințele prevăzute la art. 6 (

Micallef

, citată anterior, pct. 86).

68

. În speță, Curtea subliniază că celeritatea procedurii este un principiu director al Legii nr.

64/1995, având în vedere că, în procedura reorganizării și lichidării judiciare, acțiunile judiciare sau

extrajudiciare ale creditorilor sunt interzise sau suspendate. În consecință, având în vedere starea de

încetare de plăți și acumularea de către societatea reclamantă a unui pasiv exigibil considerabil,

Curtea apreciază că era justificată începerea fără întârziere a fazei lichidării judiciare.

69

. În plus, fără a fi necesar să se facă speculații referitor la ce s-ar fi întâmplat cu societatea

reclamantă dacă administratorul ar fi acționat diferit, Curtea subliniază că nu decizia eronată a

judecătorului-sindic este cea care a condus la declararea falimentului societății reclamante, ci

acumularea permanentă de pierderi, în măsura în care acestea au determinat opoziția hotărâtă a

majorității creditorilor în ceea ce privește continuarea activității societății (a se vedea

a contrario,

Cooperativa de Credit Sătmăreana

, citată anterior, pct. 40).

70

. În ceea ce privește amploarea pasivului exigibil, care, în opinia creditorilor, a compromis

șansele de redresare, Curtea constată că societatea reclamantă a avut posibilitatea de a contesta în

mod liber și contradictoriu înscrierea creanțelor corespunzătoare pasivului său și că aceasta nu a

propus un alt plan de redresare (supra, pct. 8 și 9).

71

. Din aceste motive și ținând seama de ansamblul procedurii, Curtea concluzionează că

respingerea cererii de înlocuire a administratorului judiciar nu poate fi considerată o limitare a dreptului

reclamantelor de acces la o instanță, într-o asemenea măsură încât să se aducă atingere înseși

esenței acestui drept.

72

. Rezultă că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

II.

73

. Reclamantele se plâng totodată de o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor acestora.

Ele invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

74

. Guvernul contestă acest argument.

75

. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție, Curtea consideră că nu

este necesar să examineze dacă această dispoziție a fost încălcată în speță (a se vedea, printre

altele,

Faimblat împotriva României

, nr. 23066/02, pct. 46, 13 ianuarie 2009).

,

Pentru aceste motive

,

CURTEA

în unanimitate,

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție;

3.

Hotărăște

că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție;

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 3 martie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și 3

din Regulament.

Stephen Phillips

Grefier

,

Josep Casadevall

Președint

e