TREVISANATO c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Affaire communiquée
TREVISANATO c. ITALIE (CtEDO, 2015)
Comunicat la 5 martie 2015 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 32610/07 Gino TREVISANATO împotriva Italiei introdusă la 4 iulie 2007 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, domnul Gino Trevisanato, este un resortisant italian născut în 1937 și rezident în Lecco. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat al societății IBM timp de 32 de ani, dintre care 23 au fost directori. În noiembrie 1994, conducerea societății i-a atribuit concedierea cu un an înainte de 1 ianuarie 1995. Concedierea a intrat în vigoare la 17 iunie 1996. (a) În ceea ce privește dezafectarea profesională Considerată victimă a dezafectării profesionale, reclamantul a înaintat, la o dată nespecificată, o cerere de urgență în fața instanței judecătorești din Milano (pretore), în sensul art. 700 din Codul de procedură civilă (CPC), pentru a obține suspendarea asigurătorie ( În august 1995 a inițiat o procedură prin care solicita reintegrarea în funcția sa de director consultant produs, atribuirea unui birou individual și o despăgubire din cauza reducerii salariale. În memoria sa, societatea a indicat, printre altele, că concedierea reclamantului făcea parte dintr-un plan de disponibilizare colectivă. Prin decizia din 29 august 1997, instanța de judecată a condamnat societatea să despăgubească reclamantul pentru diferența salarială care nu a fost plătită între mai 1995 și iunie 1996, respingând restul cererii, obiectul litigiului care a rămas fără efect ca urmare a concedierii. La 13 octombrie 1998, ca urmare a recursului introdus de societatea pârâtă, Tribunalul din Milano a infirmat această decizie. b) Cu privire la concediere La 11 ianuarie 1995, reclamantul a contestat fără succes concedierea pe cale extrajudiciară în fața Direcției departamentului muncii (DPT). În 1999 și 2004, două tentative de tranzacție cu DPT au eșuat. La 3 septembrie 2004, reclamantul a dat în judecată societatea în fața judecătorului muncii din Milano, solicitând o declarație de declarare a nulității sau a eficienței concedierii și reintegrarea în postul său în temeiul articolului 18 din Legea nr. 300 din 20 mai 1970. 223 din 23 iulie 1991 privind standardele în materie de șomaj tehnic, mobilitate, alocații de șomaj, punerea în aplicare a directivelor comunitare, plasarea forței de muncă și alte dispoziții privind piața forței de muncă ( Standard in materia di cassa interazione, mobilata. trattamenti di disockupazione, attuazione di di direttive della Comunita La 12 mai 2005, judecătorul a declarat acțiunea inadmisibilă și a observat că relația de muncă încetase fără rezerve formulată de solicitant. În plus, s-a considerat că problema în litigiu era legată de concluziile deciziei judecătorului judecătoresc din 1997, care dobândise din forță de lucru judecat. La 24 iunie 2005, reclamantul a făcut apel la decizie, solicitând, de asemenea, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu privire la o întrebare preliminară privind compatibilitatea legii nr. 223/1991 împreună cu Directiva 98/59/CE. La 23 ianuarie 2007, instanța de apel din Milano, declarând în același timp recursul admisibil, a respins pe fond afirmațiile reclamantului. Comisia a considerat că, în temeiul articolului 4 alineatul (9) din Legea nr. 223/2001, categoria liderilor de acțiune (atracții) nu putea beneficia de protecția care decurge din Legea nr. 223/1991. La 13 noiembrie 2007, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. În singurul său motiv, acesta din urmă a atacat lalle excluderea de la dreptul european a mai multor persoane, în special art. 1 din Directiva 98/59, astfel cum a fost interpretat de CJUE. Părțile relevante ale memoriului său sunt redactate după cum urmează: Mijloacele de atac sau aplicarea incorectă a legii Instanța de apel din Milano, în hotărârea atacată, după ce a cenzurat în mod corect hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță, în partea în care a considerat că forța de lucru a unei hotărâri pronunțate în materia rezilierii profesionale a fost considerată ca fiind de dorit să se aplice într-o procedură privind o cerere de declarare a concedierii și privind aplicarea reintegrării ( Reintegrazione nel posto di lavoro a încălcat sau a aplicat în mod incorect legea, considerând că art. 24 din Legea 23/7/1991 nr 223 n După obținerea acordului sindical sau la încheierea procedurii în sensul alin. (6), (7) și (8), întreprinderea are dreptul de a plasa pe listele de mobilitate salariații, lucrătorii și cadrele ale căror posturi sunt suprasolicitate (omite acest lucru, fără ambiguitate în ochii instanței (d Această interpretare este în mod clar absurdă dacă se consideră că... legea 223/91 reprezintă transpunerea Directivei Comunității Europene (în prezent Directiva 98/59/CE), adoptată în temeiul Rezoluției Consiliului European din 21 ianuarie 1974 de apropiere a legislațiilor statelor membre privind concedierile colective. Or, directiva menționată, în special art. 1, nu numai că nu face nici o distincție între categoriile de lucrători, dar nici nu acordă statelor membre posibilitatea de a face vreo distincție în momentul transpunerii sale în sistemul național. În scopul calculării domeniului de aplicare a unei disponibilizări colective, directiva prevede o responsabilitate de aplicare în ceea ce privește toți lucrătorii angajați de societăți private, cu condiția ca acestea să nu fi fost concediate din motive individuale și, în plus, în conformitate cu interpretarea acestei dispoziții (art. 1 din directivă) pronunțată de Curtea (CJUE), aceasta împiedică, de asemenea, ca un standard intern sau național să excludă, chiar și temporar, o anumită categorie de lucrători de la calcularea numărului de lucrători angajați. Mai exact, în această privință, a fost pronunțată de cea de-a doua secțiune a Curții de Justiție la 18.01.07 în cauza C-385/05, care a pronunțat o hotărâre cu privire la întrebarea preliminară adresată de Consiliul de Stat francez: , alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la concedierile colective, trebuie interpretată în acest sens ca o reglementare națională care exclude, chiar și temporar, o anumită categorie de lucrători de la calcularea numărului de lucrători angajați prevăzut în această dispoziție. În plus, trebuie subliniat faptul că Curtea Constituțională a stabilit de mult timp (hotărârile nr. 113/1985 și nr. 389/1989) că deciziile de interpretare ale Curții de Justiție trebuie aplicate imediat, precum normele de drept comunitar și considerate ca fiind suc supravențian. Cu toate acestea (...), trebuie să se considere că trecerea prevăzută la art. 4 alineatul (9), Legea nr. 223/91, în partea în care enumeră categoriile pe care angajatorul le poate plasa pe listele de mobilitate și în care nu le cuprinde pe cele ale liderilor, ar trebui fie să fie înlăturată prin curtea de apel din Milano, fie, cel puțin, să facă obiectul, din partea instanței de apel, unei trimiteri preliminare la Curtea, pe de altă parte, solicitată de reclamant, în sensul articolului 234 alineatul (2) TCE, în scopul de a verifica conformitatea legislației naționale, care susține doctrina de excludere a conducătorilor, la dispozițiile directivei. Așteptat - că, totuși, decizia atacată trebuie să fie neapărat infirmată pentru încălcarea sau aplicarea incorectă a legii și că, în sensul hotărârii Curții Constituționale n 170/1984, trebuie să se aplice hotărârea Curții de Justiție din 18/01/2007 privind art. 1 din Directiva 98/59/CE, care pare să confirme existența unei excluderi de categorii de lucrători de la protecția reală împotriva concedierilor colective - că, în subsidiar, această valoare estimată a Curții de Casație, în sensul art. 234 alin. (3) TCE, poate adresa o întrebare preliminară Curții de Justiție pentru a afla dacă art. 4 alin. (9) din Legea nr. 223/91 este sau nu în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Directiva 98/59/CE, în măsura în care aplicarea sa pare să limiteze aplicarea directivei, excluzând categoria de lucrători concediați . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . conflictul flagrant dintre legislația europeană direct aplicabilă, și anume art. 1 din Directivele 92/56/CE și 98/56/CE ale Consiliului, și dispoziția prevăzută la art. 4 alineatul (9) din Legea nr. 223 din 1991 care, în decizia contestată, este adoptată ca temei pentru excluderea de la aplicarea legii nr. 223/91 în ceea ce privește persoanele vizate în sensul hotărârilor Curții Constituționale nr. 113/1985 și 389/1989, trebuie aplicată interpretarea furnizată de Curtea în data de 18/01/2007 conform căreia art. 1 nu (1) lit. (a) din Directiva 98/56/CE a Consiliului din 20/07/1998 trebuie interpretată în sensul că se aplică legislației naționale care exclude, chiar și temporar, o anumită categorie de lucrători din calculul lucrătorilor angajați, prevăzute în acest articol și, în acest scop și a fortiori, din calculul lucrătorilor concediați, prevăzute și de această dispoziție. Infirmer Decizia nr. 75 din instanța de recurs din Milano, pronunțată la 23/01/2007, care nu a respins dispoziția menționată în favoarea legislației comunitare, violând în acest fel sau făcând o punere în aplicare incorectă a legii care, în sensul articolului 384 din Codul de procedură civilă, cuprinde formularea principiului dreptului, care trebuie aplicat de instanța de trimitere sau decizia în fond, ținând cont de existența unei concedieri colective, în sensul articolului 24 din Legea nr. 223 din 1991, contestat în mod regulat în temeiul legii. În această privință, se reamintește faptul că, la fel ca în recursurile din prima și a doua instanță, cererile se referă la verificarea și declarația de nulitate și/sau de ineficiență a concedierii pentru încălcarea articolelor 4, 5 și 24 din Legea nr. 223 din 1991 și aplicarea ulterioară prevăzută la art. 5 al treilea paragraf din Legea nr. 300/1970, care prevede reintegrarea în serviciu a reclamantului și transferul unei despăgubiri (...). În subsidiar, art. 224 alineatul (3) TCE, Suspendarea prezentei proceduri și Poser Curtea (CJUE) o întrebare preliminară privind conformitatea standardului intern, și anume art. 4 alineatul (9) din Legea nr. 223/1991, care a permis să se excludă categoria de "ecuații" În schimb, pentru toți lucrătorii angajați în Directivele 92/56/CE și 98/59/CE, în special pentru calculul prevăzut la art. 1 din directivele menționate. (...) La 28 octombrie 2010, Curtea de Casație, în sensul articolului 366-a din CPC, aplicabilă rațional La 20 aprilie 2011, reclamantul a înaintat o cerere de revizuire în fața Curții de Casație, respinsă ca inadmisibilă la 22 decembrie 2011. La 29 august 2013, pe baza articolului 2 din Legea nr. 117/1988 privind răspunderea civilă a magistraților în exercitarea funcțiilor lor ( Risarcimento dei danni cagionati nell ), reclamantul a prezentat o acțiune în răspundere împotriva Președinției Consiliului de Miniștri în fața Tribunalului din Milano. Ultima ședință a avut loc la 26 noiembrie 2014. Procedura este în curs de desfășurare. Procedura în fața organelor Uniunii Europene La 3 iulie 2004, reclamantul a adresat Comisiei Europene o scrisoare de plângere pentru neconformarea legislației italiene cu legislația comunitară privind disponibilizările colective. La 3 august 2009, reclamantul a prezentat Comisiei o cerere cu privire la cererile Parlamentului European (n 1153/2009) cu privire la același subiect. Comisia cererilor a declarat cererea admisibilă la 27 noiembrie 2009 și a invitat Comisia să furnizeze informații. În acest context, Comisia a amintit că o scrisoare de punere în întârziere a fost transmisă Italiei la 26 iunie 2009. În această scrisoare, Comisia consideră că excluderea de la aplicarea art. 4 din Legea nr. 223/1991, coroborată cu art. 24 din aceeași lege, nu era conformă cu cerințele prevăzute la art. 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 98/59/CE. În perioada mai-septembrie 2011, reclamantul a denunțat întârzierea Comisiei de a răspunde scrisorii-plainment în fața tribunalului de primă instanță, care a declarat acțiunea inadmisibilă și care a fost confirmată de CJUE în iulie 2012. La 20 decembrie 2012, Comisia Europeană, în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva guvernului italian, a solicitat CJUE să inițieze o procedură contencioasă. În Hotărârea sa din 13 februarie 2014, CJUE a afirmat că ................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................. 223/1991 al domeniului de aplicare a procedurii prevăzute la art. 2 din Directiva Consiliului 98/59/CE din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la concedierile colective, Republica Italiană nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul art. 1 alin. (1) și (2) din directiva menționată. Dreptul și practica internă relevantă Procedura în fața Curții de Casație, instanță competentă numai în chestiuni de drept, este reglementată de articolele din titlul III Șefii I și III din Codul de procedură civilă (CPC).L. 360 CPC prevede cazurile în care un recurs poate fi formulat împotriva unei hotărâri pronunțate în apel (sau, în cazuri excepționale, pronunțate în primă instanță) pentru aplicarea incorectă a normelor de drept. Versiunea articolului aplicabil rațional [39] a fost astfel formulată. Art. 360 (Decizii susceptibile de recurs și motive de recurs) Hotărârile pronunțate în apel sau în primă instanță pot fi contestate prin intermediul unui recurs în casare din motive referitoare la instanță pentru încălcarea normelor privind competența, în cazul în care regulamentul de competență nu este prevăzut pentru încălcări sau aplicări incorecte ale normelor de drept și ale contractelor sau acordurilor colective naționale de muncă pentru nulitatea hotărârii sau a procedurii pentru o lipsă de motivare sau o motivare insuficientă sau contradictorie asupra unui fapt contestat și decisiv pentru judecată (...) Decretul legislativ nr. 40 din 2 februarie 2006 a introdus articolul Acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 69 din 18 iunie 2009. Acesta a fost formulat astfel Art. 366-bis (Formularea mijloacelor de drept). paragraf, numerele 1), 2), 3) și 4), indicarea fiecărui motiv trebuie să se încheie, sub pedeapsa d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . paragraf, nr. 5), formularea fiecărui motiv trebuie să conțină, sub o pedeapsă cuvenită, indicarea clară a faptului contestat cu privire la care motivarea este criticată ca fiind necorespunzătoare sau contradictorie, sau motivele pentru care motivarea insuficientă nu este adecvată pentru a justifica decizia în legătură cu introducerea art. CPC, jurisprudența Curții de Casație a făcut obiectul unei analize aprofundate din partea biroului de studii al Curții de Casație (ufficio del masimario e del ruolo) care a publicat două rapoarte în materie (n 25 și 89 din 2008) privind în principal modalitățile de prezentare și de formulare a chestiunii în drept, precum și locul său, chiar și formal, în cadrul memoriului. În special, în Hotărârea nr. 7258 din 26 martie 2007, Adunarea Plenară a Cu r ii de Casaie a statuat că este inadmisibilă, pentru încălcarea dispoziiilor de la art. 40 din 2006, recursul în casare în care prezentarea fiecărui motiv nu este urmată de formularea unei întrebări în drept explicit, care poate limita decizia judecătorului în limitele unei acceptări sau respingeri a întrebării formulate de parte ulterior, Curtea de Casație, încă în plen, a dezvoltat acest punct în hotărârea nr. 3519 din 14 februarie 2008 a indicat în special că problema (...) trebuie să fie cheia de citire a motivelor prezentate și să permită Curții (de Casație) de a răspunde la aceasta prin stabilirea unei decizii care trebuie să fie în sine susceptibilă de a fi aplicată în cazuri similare, dincolo de cauza în litigiu care face obiectul examinării judecătorului care a pronunțat hotărârea contestată. Aceasta înseamnă că Curtea (de Casație) trebuie să poată înțelege din citirea singurei întrebări, considerată ca sinteză logico-juridică a motivului, eroarea de drept pe care judecătorul din fond ar fi comis-o și, potrivit tezei reclamantului, regula care trebuie aplicată GRIFS Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la o instanță și consideră că Curtea de Casație a refuzat să ia în considerare motivul său, în conformitate cu art. 366-a din Codul de procedură civilă, printr-un motiv excesiv de formal. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul consideră că, prin același refuz, dreptul său la o cale de atac efectivă ar fi fost încălcat. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Respingerea pentru inadmisibilitate a recursului, decisă de Curtea de Casație pe motivul că reclamantul nu a respectat condițiile de formă prevăzute la art. din Codul de procedură civilă, a impus o limitare disproporționată a dreptului la o instanță a reclamantului, garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție