Comunicat la 5 martie 2015 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 32610/07 Gino TREVISANATO împotriva Italiei introdusă la 4 iulie 2007 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, domnul Gino Trevisanato, este un resortisant italian născut în 1937 și rezident în Lecco. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost angajat al societății IBM timp de 32 de ani, dintre care 23 au fost directori.
În noiembrie 1994, conducerea societății i-a atribuit concedierea cu un an înainte de 1 ianuarie 1995. Concedierea a intrat în vigoare la 17 iunie 1996. (a) În ceea ce privește dezafectarea profesională Considerată victimă a dezafectării profesionale, reclamantul a înaintat, la o dată nespecificată, o cerere de urgență în fața instanței judecătorești din Milano (pretore), în sensul art. 700 din Codul de procedură civilă (CPC), pentru a obține suspendarea asigurătorie ( În august 1995 a inițiat o procedură prin care solicita reintegrarea în funcția sa de director consultant produs, atribuirea unui birou individual și o despăgubire din cauza reducerii salariale. În memoria sa, societatea a indicat, printre altele, că concedierea reclamantului făcea parte dintr-un plan de disponibilizare colectivă.
Prin decizia din 29 august 1997, instanța de judecată a condamnat societatea să despăgubească reclamantul pentru diferența salarială care nu a fost plătită între mai 1995 și iunie 1996, respingând restul cererii, obiectul litigiului care a rămas fără efect ca urmare a concedierii. La 13 octombrie 1998, ca urmare a recursului introdus de societatea pârâtă, Tribunalul din Milano a infirmat această decizie. b) Cu privire la concediere La 11 ianuarie 1995, reclamantul a contestat fără succes concedierea pe cale extrajudiciară în fața Direcției departamentului muncii (DPT). În 1999 și 2004, două tentative de tranzacție cu DPT au eșuat.
La 3 septembrie 2004, reclamantul a dat în judecată societatea în fața judecătorului muncii din Milano, solicitând o declarație de declarare a nulității sau a eficienței concedierii și reintegrarea în postul său în temeiul articolului 18 din Legea nr. 300 din 20 mai 1970. 223 din 23 iulie 1991 privind standardele în materie de șomaj tehnic, mobilitate, alocații de șomaj, punerea în aplicare a directivelor comunitare, plasarea forței de muncă și alte dispoziții privind piața forței de muncă ( Standard in materia di cassa interazione, mobilata. trattamenti di disockupazione, attuazione di di direttive della Comunita La 12 mai 2005, judecătorul a declarat acțiunea inadmisibilă și a observat că relația de muncă încetase fără rezerve formulată de solicitant.
În plus, s-a considerat că problema în litigiu era legată de concluziile deciziei judecătorului judecătoresc din 1997, care dobândise din forță de lucru judecat. La 24 iunie 2005, reclamantul a făcut apel la decizie, solicitând, de asemenea, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) cu privire la o întrebare preliminară privind compatibilitatea legii nr. 223/1991 împreună cu Directiva 98/59/CE. La 23 ianuarie 2007, instanța de apel din Milano, declarând în același timp recursul admisibil, a respins pe fond afirmațiile reclamantului. Comisia a considerat că, în temeiul articolului 4 alineatul (9) din Legea nr. 223/2001, categoria liderilor de acțiune (atracții) nu putea beneficia de protecția care decurge din Legea nr. 223/1991.
La 13 noiembrie 2007, reclamantul a formulat un recurs în recurs împotriva acestei hotărâri. În singurul său motiv, acesta din urmă a atacat lalle excluderea de la dreptul european a mai multor persoane, în special art. 1 din Directiva 98/59, astfel cum a fost interpretat de CJUE.
Părțile relevante ale memoriului său sunt redactate după cum urmează: Mijloacele de atac sau aplicarea incorectă a legii Instanța de apel din Milano, în hotărârea atacată, după ce a cenzurat în mod corect hotărârea pronunțată de instanța de primă instanță, în partea în care a considerat că forța de lucru a unei hotărâri pronunțate în materia rezilierii profesionale a fost considerată ca fiind de dorit să se aplice într-o procedură privind o cerere de declarare a concedierii și privind aplicarea reintegrării ( Reintegrazione nel posto di lavoro a încălcat sau a aplicat în mod incorect legea, considerând că art. 24 din Legea 23/7/1991 nr 223 n După obținerea acordului sindical sau la încheierea procedurii în sensul alin. (6), (7) și (8), întreprinderea are dreptul de a plasa pe listele de mobilitate salariații, lucrătorii și cadrele ale căror posturi sunt suprasolicitate (omite acest lucru, fără ambiguitate în ochii instanței (d Această interpretare este în mod clar absurdă dacă se consideră că...
legea 223/91 reprezintă transpunerea Directivei Comunității Europene (în prezent Directiva 98/59/CE), adoptată în temeiul Rezoluției Consiliului European din 21 ianuarie 1974 de apropiere a legislațiilor statelor membre privind concedierile colective. Or, directiva menționată, în special art. 1, nu numai că nu face nici o distincție între categoriile de lucrători, dar nici nu acordă statelor membre posibilitatea de a face vreo distincție în momentul transpunerii sale în sistemul național.
În scopul calculării domeniului de aplicare a unei disponibilizări colective, directiva prevede o responsabilitate de aplicare în ceea ce privește toți lucrătorii angajați de societăți private, cu condiția ca acestea să nu fi fost concediate din motive individuale și, în plus, în conformitate cu interpretarea acestei dispoziții (art. 1 din directivă) pronunțată de Curtea (CJUE), aceasta împiedică, de asemenea, ca un standard intern sau național să excludă, chiar și temporar, o anumită categorie de lucrători de la calcularea numărului de lucrători angajați.
Mai exact, în această privință, a fost pronunțată de cea de-a doua secțiune a Curții de Justiție la 18.01.07 în cauza C-385/05, care a pronunțat o hotărâre cu privire la întrebarea preliminară adresată de Consiliul de Stat francez: , alineatul (1) litera (a) din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la concedierile colective, trebuie interpretată în acest sens ca o reglementare națională care exclude, chiar și temporar, o anumită categorie de lucrători de la calcularea numărului de lucrători angajați prevăzut în această dispoziție. În plus, trebuie subliniat faptul că Curtea Constituțională a stabilit de mult timp (hotărârile nr. 113/1985 și nr. 389/1989) că deciziile de interpretare ale Curții de Justiție trebuie aplicate imediat, precum normele de drept comunitar și considerate ca fiind suc supravențian.
Cu toate acestea (...), trebuie să se considere că trecerea prevăzută la art. 4 alineatul (9), Legea nr. 223/91, în partea în care enumeră categoriile pe care angajatorul le poate plasa pe listele de mobilitate și în care nu le cuprinde pe cele ale liderilor, ar trebui fie să fie înlăturată prin curtea de apel din Milano, fie, cel puțin, să facă obiectul, din partea instanței de apel, unei trimiteri preliminare la Curtea, pe de altă parte, solicitată de reclamant, în sensul articolului 234 alineatul (2) TCE, în scopul de a verifica conformitatea legislației naționale, care susține doctrina de excludere a conducătorilor, la dispozițiile directivei.
Așteptat - că, totuși, decizia atacată trebuie să fie neapărat infirmată pentru încălcarea sau aplicarea incorectă a legii și că, în sensul hotărârii Curții Constituționale n 170/1984, trebuie să se aplice hotărârea Curții de Justiție din 18/01/2007 privind art. 1 din Directiva 98/59/CE, care pare să confirme existența unei excluderi de categorii de lucrători de la protecția reală împotriva concedierilor colective - că, în subsidiar, această valoare estimată a Curții de Casație, în sensul art. 234 alin. (3) TCE, poate adresa o întrebare preliminară Curții de Justiție pentru a afla dacă art. 4 alin. (9) din Legea nr. 223/91 este sau nu în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Directiva 98/59/CE, în măsura în care aplicarea sa pare să limiteze aplicarea directivei, excluzând categoria de lucrători concediați … conflictul flagrant dintre legislația europeană direct aplicabilă, și anume art. 1 din Directivele 92/56/CE și 98/56/CE ale Consiliului, și dispoziția prevăzută la art. 4 alineatul (9) din Legea nr. 223 din 1991 care, în decizia contestată, este adoptată ca temei pentru excluderea de la aplicarea legii nr. 223/91 în ceea ce privește persoanele vizate în sensul hotărârilor Curții Constituționale nr. 113/1985 și 389/1989,
trebuie aplicată interpretarea furnizată de Curtea în data de 18/01/2007 conform căreia art. 1 nu (1) lit. (a) din Directiva 98/56/CE a Consiliului din 20/07/1998 trebuie interpretată în sensul că se aplică legislației naționale care exclude, chiar și temporar, o anumită categorie de lucrători din calculul lucrătorilor angajați, prevăzute în acest articol și, în acest scop și a fortiori, din calculul lucrătorilor concediați, prevăzute și de această dispoziție.
Infirmer Decizia nr. 75 din instanța de recurs din Milano, pronunțată la 23/01/2007, care nu a respins dispoziția menționată în favoarea legislației comunitare, violând în acest fel sau făcând o punere în aplicare incorectă a legii care, în sensul articolului 384 din Codul de procedură civilă, cuprinde formularea principiului dreptului, care trebuie aplicat de instanța de trimitere sau decizia în fond, ținând cont de existența unei concedieri colective, în sensul articolului 24 din Legea nr. 223 din 1991, contestat în mod regulat în temeiul legii.
În această privință, se reamintește faptul că, la fel ca în recursurile din prima și a doua instanță, cererile se referă la verificarea și declarația de nulitate și/sau de ineficiență a concedierii pentru încălcarea articolelor 4, 5 și 24 din Legea nr. 223 din 1991 și aplicarea ulterioară prevăzută la art. 5 al treilea paragraf din Legea nr. 300/1970, care prevede reintegrarea în serviciu a reclamantului și transferul unei despăgubiri (...). În subsidiar, art. 224 alineatul (3) TCE, Suspendarea prezentei proceduri și Poser Curtea (CJUE) o întrebare preliminară privind conformitatea standardului intern, și anume art. 4 alineatul (9) din Legea nr. 223/1991, care a permis să se excludă categoria de "ecuații" În schimb, pentru toți lucrătorii angajați în Directivele 92/56/CE și 98/59/CE, în special pentru calculul prevăzut la art. 1 din directivele menționate.
(...) La 28 octombrie 2010, Curtea de Casație, în sensul articolului 366-a din CPC, aplicabilă rațional La 20 aprilie 2011, reclamantul a înaintat o cerere de revizuire în fața Curții de Casație, respinsă ca inadmisibilă la 22 decembrie 2011. La 29 august 2013, pe baza articolului 2 din Legea nr. 117/1988 privind răspunderea civilă a magistraților în exercitarea funcțiilor lor ( Risarcimento dei danni cagionati nell ), reclamantul a prezentat o acțiune în răspundere împotriva Președinției Consiliului de Miniștri în fața Tribunalului din Milano. Ultima ședință a avut loc la 26 noiembrie 2014. Procedura este în curs de desfășurare. Procedura în fața organelor Uniunii Europene La 3 iulie 2004, reclamantul a adresat Comisiei Europene o scrisoare de plângere pentru neconformarea legislației italiene cu legislația comunitară privind disponibilizările colective.
La 3 august 2009, reclamantul a prezentat Comisiei o cerere cu privire la cererile Parlamentului European (n 1153/2009) cu privire la același subiect. Comisia cererilor a declarat cererea admisibilă la 27 noiembrie 2009 și a invitat Comisia să furnizeze informații. În acest context, Comisia a amintit că o scrisoare de punere în întârziere a fost transmisă Italiei la 26 iunie 2009. În această scrisoare, Comisia consideră că excluderea de la aplicarea art. 4 din Legea nr. 223/1991, coroborată cu art. 24 din aceeași lege, nu era conformă cu cerințele prevăzute la art. 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 98/59/CE.
În perioada mai-septembrie 2011, reclamantul a denunțat întârzierea Comisiei de a răspunde scrisorii-plainment în fața tribunalului de primă instanță, care a declarat acțiunea inadmisibilă și care a fost confirmată de CJUE în iulie 2012. La 20 decembrie 2012, Comisia Europeană, în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor împotriva guvernului italian, a solicitat CJUE să inițieze o procedură contencioasă. În Hotărârea sa din 13 februarie 2014, CJUE a afirmat că … 223/1991 al domeniului de aplicare a procedurii prevăzute la art. 2 din Directiva Consiliului 98/59/CE din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre referitoare la concedierile colective, Republica Italiană nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul art. 1 alin. (1) și (2) din directiva menționată.
Dreptul și practica internă relevantă Procedura în fața Curții de Casație, instanță competentă numai în chestiuni de drept, este reglementată de articolele din titlul III Șefii I și III din Codul de procedură civilă (CPC).L. 360 CPC prevede cazurile în care un recurs poate fi formulat împotriva unei hotărâri pronunțate în apel (sau, în cazuri excepționale, pronunțate în primă instanță) pentru aplicarea incorectă a normelor de drept. Versiunea articolului aplicabil rațional [39] a fost astfel formulată.
Art. 360 (Decizii susceptibile de recurs și motive de recurs) Hotărârile pronunțate în apel sau în primă instanță pot fi contestate prin intermediul unui recurs în casare din motive referitoare la instanță pentru încălcarea normelor privind competența, în cazul în care regulamentul de competență nu este prevăzut pentru încălcări sau aplicări incorecte ale normelor de drept și ale contractelor sau acordurilor colective naționale de muncă pentru nulitatea hotărârii sau a procedurii pentru o lipsă de motivare sau o motivare insuficientă sau contradictorie asupra unui fapt contestat și decisiv pentru judecată (...) Decretul legislativ nr. 40 din 2 februarie 2006 a introdus articolul Acest articol a fost abrogat prin Legea nr. 69 din 18 iunie 2009. Acesta a fost formulat astfel Art. 366-bis (Formularea mijloacelor de drept).
paragraf, numerele 1), 2), 3) și 4), indicarea fiecărui motiv trebuie să se încheie, sub pedeapsa d … paragraf, nr. 5), formularea fiecărui motiv trebuie să conțină, sub o pedeapsă cuvenită, indicarea clară a faptului contestat cu privire la care motivarea este criticată ca fiind necorespunzătoare sau contradictorie, sau motivele pentru care motivarea insuficientă nu este adecvată pentru a justifica decizia în legătură cu introducerea art. CPC, jurisprudența Curții de Casație a făcut obiectul unei analize aprofundate din partea biroului de studii al Curții de Casație (ufficio del masimario e del ruolo) care a publicat două rapoarte în materie (n 25 și 89 din 2008) privind în principal modalitățile de prezentare și de formulare a chestiunii în drept, precum și locul său, chiar și formal, în cadrul memoriului.
În special, în Hotărârea nr. 7258 din 26 martie 2007, Adunarea Plenară a Cu r ii de Casaie a statuat că este inadmisibilă, pentru încălcarea dispoziiilor de la art. 40 din 2006, recursul în casare în care prezentarea fiecărui motiv nu este urmată de formularea unei întrebări în drept explicit, care poate limita decizia judecătorului în limitele unei acceptări sau respingeri a întrebării formulate de parte ulterior, Curtea de Casație, încă în plen, a dezvoltat acest punct în hotărârea nr. 3519 din 14 februarie 2008 a indicat în special că problema (...) trebuie să fie cheia de citire a motivelor prezentate și să permită Curții (de Casație) de a răspunde la aceasta prin stabilirea unei decizii care trebuie să fie în sine susceptibilă de a fi aplicată în cazuri similare, dincolo de cauza în litigiu care face obiectul examinării judecătorului care a pronunțat hotărârea contestată.
Aceasta înseamnă că Curtea (de Casație) trebuie să poată înțelege din citirea singurei întrebări, considerată ca sinteză logico-juridică a motivului, eroarea de drept pe care judecătorul din fond ar fi comis-o și, potrivit tezei reclamantului, regula care trebuie aplicată GRIFS Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de încălcarea dreptului la o instanță și consideră că Curtea de Casație a refuzat să ia în considerare motivul său, în conformitate cu art. 366-a din Codul de procedură civilă, printr-un motiv excesiv de formal. Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul consideră că, prin același refuz, dreptul său la o cale de atac efectivă ar fi fost încălcat.
ÎNTREBARE CU PĂRȚILE Respingerea pentru inadmisibilitate a recursului, decisă de Curtea de Casație pe motivul că reclamantul nu a respectat condițiile de formă prevăzute la art. din Codul de procedură civilă, a impus o limitare disproporționată a dreptului la o instanță a reclamantului, garantată prin art. 6 alineatul (1) din convenție
Communiquée le 5 mars 2015
Requête n o 32610/07 Gino TREVISANATO contre l’Italie introduite le 4 juillet 2007
Le requérant, M. Gino Trevisanato, est un ressortissant italien né en 1937 et résidant à Lecco. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant fut salarié de la société IBM pendant 32 ans, dont 23 en tant que dirigeant. En novembre 1994, la direction de la société lui signifia son licenciement avec préavis d’un an à partir du 1 er janvier 1995. Le licenciement prit effet le 17 juin 1996. La procédure interne a) Sur le déclassement professionnelle Se considérant victime de déclassement professionnelle, le requérant introduisit, à une date non précisée, une requête en urgence devant le juge d’instance de Milan ( pretore ), au sens de l’article 700 du code de procédure civile (CPC), afin d’obtenir la suspension conservatoire (« provvedimento cautelare ») de l’acte de déclassement.
Le juge fit droit à sa demande. En août 1995, il entama une procédure au fond en demandant la réintégration dans son poste de « directeur consultant produits », l’attribution d’un bureau individuel et une indemnisation en raison de la réduction salariale subie. Dans son mémoire, la société indiqua, entre autres, que le licenciement du requérant faisait partie d’un plan de licenciement collectif. Par décision du 29 août 1997, le juge d’instance condamna la société à indemniser le requérant de la différence salariale non versée entre mai 1995 et juin 1996, en rejetant le restant de la demande, l’objet du litige ayant cessé d’exister suite à la prise d’effet du licenciement. Le 13 octobre 1998, suite à l’appel introduit par la société défenderesse, le tribunal de Milan infirma cette décision.
b) Sur le licenciement Le 11 janvier 1995, le requérant contesta sans succès le licenciement par voie extrajudiciaire devant la direction départementale du travail (DPT). En 1999 et en 2004, deux tentatives de transaction auprès de la DPT échouèrent.
Le 3 septembre 2004, le requérant assigna en justice la société devant le juge du travail de Milan, en demandant la déclaration de nullité ou d’inefficacité du licenciement et la réintégration dans son poste sur le fondement de l’article 18 de la loi n o 300 du 20 mai 1970. Il contesta notamment la violation des garanties prévues aux articles 4, 5 et 24 de la loi n o 223 du 23 juillet 1991 relative aux normes en matière de chômage technique, à la mobilité, aux allocations de chômage, à la mise en œuvre de directives communautaires, au placement de main-d’œuvre et aux autres dispositions relatives au marché du travail ( Norme in materia di cassa integrazione, mobilita’, trattamenti di disoccupazione, attuazione di direttive della Comunita’ europea, avviamento al lavoro ed altre disposizioni in materia di mercato del lavoro ). Cette loi transpose en droit interne la règlementation communautaire en matière de licenciements collectifs.
Le dernier texte en date est celui de la directive 98/59/CE. Le 12 mai 2005, le juge déclara le recours irrecevable. Il observa que la relation de travail avait cessé sans aucune réserve formulée par le requérant. En outre, il estima que la question litigieuse était liée aux conclusions de la décision du juge d’instance du 1997, ayant acquis depuis force de chose jugée. Le 24 juin 2005, le requérant fit appel de la décision, en demandant également la saisine de la Cour de Justice de l’Union européenne (CJUE) d’une question préjudicielle sur la compatibilité de la loi n o 223/1991 avec la directive 98/59/CE. Le 23 janvier 2007, la cour d’appel de Milan, tout en déclarant le recours recevable, rejeta sur le fond les allégations du requérant.
Elle estima que, en vertu de l’article 4, paragraphe 9, de la loi n o 223/1991, la catégorie des dirigeants (« dirigenti ») ne pouvait bénéficier de la protection découlant de la loi n o 223/1991. Le 13 novembre 2007, le requérant forma un pourvoi en cassation contre cet arrêt. Dans son seul moyen, ce dernier attaqua l’exclusion des « dirigenti » comme étant contraire à la législation européenne, en particulier à l’article 1 de la directive 98/59, tel qu’interprété par la CJUE.
Les parties pertinentes de son mémoire sont rédigées dans les termes suivants : Moyen – Violation ou mauvaise application de la loi La cour d’appel de Milan, dans l’arrêt attaqué, après avoir correctement censuré la décision rendue par le juge de première instance, dans la partie où il avait considéré que la force de chose jugée d’une décision rendue en matière de déclassement professionnel trouvait à s’appliquer dans une procédure portant sur une demande de nullité du licenciement et sur l’application de la réintégration ( reintegrazione nel posto di lavoro ), a violé ou fait une mauvaise application de la loi, en considérant que l’article 24 de la loi 23/7/1991 n o 223 n’était pas applicable à la catégorie des « dirigenti », cela en vertu du renvoi à l’article 4, paragraphe 9, selon lequel : « Une fois obtenu l’accord syndical, ou à l’issue de la procédure aux sens des paragraphes 6, 7 et 8, l’entreprise a la faculté de placer sur les listes de mobilité les salariés, les ouvriers et les cadres dont les postes sont excédentaires ( omissis ) ». Ceci, sans ambigüité aux yeux de la cour (d’appel), permit d’exclure la catégorie des « dirigenti » . (...) Cette interprétation est clairement absurde si on considère que la (...) loi 223/91 représente la transposition de la directive de la Communauté européenne (aujourd’hui directive 98/59/CE),
adoptée sur le fondement de la résolution du Conseil européen du 21 janvier 1974 tendant au rapprochement des législations des États membres en matière de licenciements collectifs. Or, ladite directive, notamment son article 1, non seulement ne fait aucune distinction entre catégories de travailleurs, mais elle ne concède pas non plus la faculté aux États membre de faire une quelconque distinction au moment de sa transposition dans le système national.
Aux fins du calcul du quorum qui définit le champ d’application d’un licenciement collectif, on retrouve dans la directive une uniformité d’application à l’égard de tous les travailleurs employés par de sociétés privées, à condition qu’ils n’aient pas été licenciés pour des raisons individuelles et, en plus, selon l’interprétation de cette disposition (article 1 de la directive) rendue par la Cour de Justice (CJUE), elle empêche aussi qu’une norme interne ou nationale puisse exclure, même temporairement, une catégorie déterminée de travailleurs du calcul du nombre de travailleurs employés.
Précise et décisive, à cet égard, a été la décision rendue par la deuxième section de la Cour de Justice le 18.01.07 dans l’affaire C-385/05 qui a statué sur la question préjudicielle soulevée par le Conseil d’État français : « L’article 1 er , paragraphe 1, sous a), de la directive 98/59/CE du Conseil, du 20 juillet 1998, concernant le rapprochement des législations des États membres relatives aux licenciements collectifs, doit être interprété en ce sens qu’il s’oppose à une réglementation nationale qui exclut, fût-ce temporairement, une catégorie déterminée de travailleurs du calcul du nombre de travailleurs employés prévu à cette disposition ». (...) En outre, il y a lieu de relever que la Cour Constitutionnelle a établi depuis longtemps (arrêts n o 113/1985 et n o 389/1989) que les décisions d’interprétation de la Cour de Justice doivent être aussitôt appliquées, comme les normes de droit communautaire et considérées comme jus superveniens . Cela dit (...), il faut considérer que le passage prévu à l’article 4, paragraphe 9, loi 223/91, dans la partie où il énumère les catégories que l’employeur peut placer dans les listes de mobilité, et où il n’apparait pas celle des dirigeants, devait soit être écarté par la cour d’appel de Milan, soit, au moins, faire l’objet, de la part de la cour d’appel, d’un renvoi préjudiciel à la Cour de Justice,
par ailleurs demandé par le requérant, au sens de l’article 234, paragraphe 2, TCE, dans le but de vérifier la conformité de la législation nationale, qui soutenait la doctrine d’exclusion des dirigeants, aux dispositions de la directive.
Attendu - que, pourtant, la décision attaquée doit être nécessairement infirmée pour violation ou mauvaise application de la loi et que, au sens de l’arrêt de la Cour Constitutionnelle n o 170/1984, il doit être fait application de l’arrêt d’interprétation de la Cour de Justice du 18/01/2007 rendu sur l’article 1 de la directive 98/59/CE, qui semble confirmer l’inexistence d’une exclusion de catégories de travailleurs de la protection réelle contre les licenciements collectifs ; - que, à titre subsidiaire, cette estimable Cour de cassation, aux sens de l’article 234, paragraphe 3, TCE, peut adresser une question préjudicielle à la Cour de Justice en vue de connaître si l’article 4, paragraphe 9, de la loi n o 223/91 est ou non conforme aux dispositions de l’article 1 er de la directive 98/59/CE, dans la mesure où son application semble limiter celle de la directive, en excluant la catégorie des « dirigenti » du calcul des travailleurs licenciés ; En considérant Tout ce qui vient d’être exposé, l’ingénieur Gino Trevisanato, ut sopra représenté, domicilié et défendu, Demande Que cette très illustre Cour suprême, contrariis rejectis , Veuille À titre principal Relever le conflit flagrant entre la législation européenne directement applicable, à savoir l’article 1 er des directives 92/56/CE et 98/56/CE du Conseil, et la disposition prévue à l’article 4, paragraphe 9,
loi n o 223 du 1991 qui, dans la décision contestée, est prise comme fondement de l’exclusion d’application de la loi 223/91 à l’égard des « dirigenti » ; Relever qu’il faut appliquer, aux sens des arrêts de la Cour Constitutionnelle n os 113/1985 et 389/1989, l’interprétation fournie par la Cour de Justice en date du 18/01/2007 selon laquelle l’article 1, n o 1, let. a) de la directive du Conseil 98/56/CE du 20/07/1998 doit être interprété dans le sens qu’il s’oppose à une législation nationale qui exclut, même temporairement, une catégorie déterminée de travailleurs du calcul de travailleurs employés, prévus par cet article et, à cet effet et a fortiori , du calcul des travailleurs licenciés, également prévus par cette disposition.
Infirmer la décision n o 75 de la cour d’appel de Milan, rendue le 23/01/2007, qui n’a pas écarté la disposition mentionnée en faveur de la législation communautaire, en violant de cette manière ou en faisant une mauvaise application de la loi qui, aux sens de l’article 384 du code de procédure civile, comporte la formulation du principe de droit, à appliquer par le juge de renvoi, ou la décision au fond, compte tenu de l’existence d’un licenciement collectif, aux sens de l’article 24 de la loi n o 223 du 1991, régulièrement contesté en vertu de la loi.
À cet égard, on rappelle que, comme dans les recours de première et deuxième instances, les demandes concernent la vérification et la déclaration de nullité et/ou d’inefficacité du licenciement pour violation des articles 4, 5, et 24 de la loi n o 223 du 1991 et l’application qui s’ensuit, prévue à l’article 5, troisième paragraphe, de l’article 18 de la loi 300/1970 qui prescrit la réintégration en service du requérant et le versement d’une indemnité (...).
À titre subsidiaire Vu l’article 224, paragraphe 3, TCE, Suspendre la présente procédure et Poser à la Cour de Justice (CJUE) une question préjudicielle portant sur la conformité de la norme interne, à savoir l’article 4, paragraphe 9 de la loi 223/1991, qui a permis d’exclure la catégorie des « dirigenti » de la protection sur les licenciements collectifs prévues, au contraire, pour tous les travailleurs salariés dans les directives 92/56/CE et 98/59/CE, et notamment du calcul prévu à l’article 1 des directives mentionnées. (...) ». Le 28 octobre 2010, la Cour de cassation, aux sens de l’article 366- bis du CPC, applicable ratione temporis , déclara le pourvoi irrecevable pour carence de la question en droit (« quesito di diritto ») considérée ni adéquate ni appropriée.
Le 20 avril 2011, le requérant introduisit une demande en révision devant la Cour de cassation, rejetée comme étant irrecevable le 22 décembre 2011. c) Sur l’action en responsabilité contre la présidence du Conseil des ministres Le 29 août 2013, sur le fondement de l’article 2 de la loi n o 117/1988 relative à la responsabilité civile des magistrats dans l’exercice de leurs fonctions ( Risarcimento dei danni cagionati nell’esercizio delle funzioni giudiziarie e responsabilita’ civile dei magistrati ), le requérant présenta une action en responsabilité contre la présidence du Conseil des ministres devant le tribunal de Milan. La dernière audience en date a eu lieu le 26 novembre 2014. La procédure est en cours.
La procédure devant les organes de l’Union Européenne Le 3 juillet 2004, le requérant adressa une lettre-plainte à la Commission européenne pour dénoncer l’infraction du gouvernement italien pour non-conformité de la réglementation italienne au droit communautaire en matière de licenciements collectifs. Le 3 août 2009, le requérant présenta une pétition à la Commission des pétitions du Parlement européen (n o 1153/2009) sur le même sujet. La Commission des pétitions déclara la demande recevable le 27 novembre 2009 et invita la Commission à fournir des informations.
Dans ce cadre, la Commission rappela qu’une lettre de « mise en demeure » avait été transmise à l’Italie le 26 juin 2009. Dans cette lettre, la Commission estima que l’exclusion des « dirigenti » du champ d’application de l’article 4 de la loi n o 223/1991, lu en conjonction avec l’article 24 de la même loi, n’était pas conforme aux exigences de l’article 1 er , paragraphes 1 et 2, de la directive 98/59/CE. Entre mai et septembre 2011, le requérant dénonça le retard de la Commission à répondre à sa lettre-plainte devant l’Ombudsman, sans succès, et devant le tribunal de première instance, qui déclara le recours irrecevable. Cette décision fut confirmée par la CJUE en juillet 2012. Le 20 décembre 2012, la Commission européenne, dans le cadre de la procédure d’infraction ouverte contre le gouvernement italien, demanda à la CJUE d’ouvrir une procédure contentieuse.
Dans son arrêt du 13 février 2014, la CJUE affirma que « en excluant la catégorie des « dirigenti », par l’article 4, paragraphe 9, de la loi n o 223/1991, du champ d’application de la procédure prévue à l’article 2 de la directive 98/59/CE du Conseil, du 20 juillet 1998, concernant le rapprochement des législations des États membres relatives aux licenciements collectifs, la République italienne a manqué aux obligations qui lui incombent en vertu de l’article 1 er , paragraphes 1 et 2, de cette directive ». B. Le droit et la pratique internes pertinents La procédure devant la Cour de cassation, juridiction compétente uniquement pour les questions de droit, est réglée par les articles du Titre III , chefs I et III, du code de procédure civile (CPC).
L’article 360 CPC prévoit les cas où un pourvoi peut être formé contre une décision prononcée en appel (ou, dans des cas exceptionnels, prononcée en première instance) pour application incorrecte de règles de droit.
La version de l’article applicable ratione temporis était ainsi libellée : Art. 360 (Décisions susceptibles de pourvoi et motifs de recours) Les arrêts prononcés en appel ou en première instance peuvent être contestés par le biais d’un pourvoi en cassation : 1) pour des motifs relatifs à la juridiction ; 2) pour des violations des normes sur la compétence, lorsque le règlement de compétence n’est pas prescrit ; 3) pour des violations ou des mauvaises applications de normes de droit et de contrats ou accords collectifs nationaux de travail ; 4) pour nullité de l’arrêt ou de la procédure ; 5) pour un défaut de motivation ou une motivation insuffisante ou contradictoire sur un fait contesté et décisif pour le jugement (...) ». Le décret législatif n o 40 du 2 février 2006 a introduit l’article 366- bis CPC relatif aux conditions de forme d’un pourvoi en cassation.
Ce même article a été abrogé par la loi n o 69 du 18 juin 2009. Il était libellé ainsi : Art. 366-bis (Formulation des moyens de droit). – Dans les cas prévus à l’article 360, 1 er alinéa, numéros 1), 2), 3), et 4), l’indication de chaque moyen doit se conclure, sous peine d’irrecevabilité, avec la formulation de la question en droit.
Dans le cas prévu à l’article 360, 1 er alinéa, numéro 5), la formulation de chaque moyen doit contenir, sous peine d’irrecevabilité, l’indication claire du fait contesté à propos duquel la motivation est critiquée comme étant défaillante ou contradictoire, ou les raisons pour lesquelles la motivation insuffisante n’est pas propre à justifier la décision ». Suite à l’introduction de l’article 366- bis CPC, la jurisprudence de la Cour de cassation a fait l’objet d’une analyse approfondie de la part du bureau d’études de la Cour de cassation ( ufficio del massimario e del ruolo ) qui a publié deux rapports en matière (n os 25 et 89 de 2008) portant essentiellement sur les modalités de présentation et de formulation de la question en droit, ainsi que sur sa place, même formelle, au sein du mémoire.
En particulier, dans l’arrêt n o 7258 du 26 mars 2007, l’assemblée plénière de la Cour de cassation a jugé qu’« est irrecevable, pour violation de l’article 366-bis du code de procédure civil, introduit par l’article 6 du décret législatif n o 40 du 2006, le pourvoi en cassation dans lequel la présentation de chaque motif n’est pas suivi par la formulation d’une question en droit explicite, apte à circonscrire la décision du juge dans les limites d’une acceptation ou rejet de la question formulée par la partie ». Par la suite, la Cour de cassation, toujours en assemblée plénière, a développé ce point dans l’arrêt n o 3519 du 14 février 2008. Elle a notamment indiqué que « la question (...) doit être la clé de lecture des raisons présentées et permettre à la Cour (de cassation) de répondre à celle-ci en fixant la ‘regula iuris’ qui doit être en tant que telle susceptible de trouver application dans des cas similaires, au-delà de l’affaire litigieuse soumise à l’examen du juge qui a prononcé la décision contestée.
Ceci signifie que la Cour (de cassation) doit pouvoir comprendre de la lecture de la seule question, considérée comme synthèse logico-juridique du moyen, l’erreur de droit que le juge du fond aurait commise et, selon la thèse du requérant, la règle à appliquer ». GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la violation du droit à un tribunal. Il estime que la Cour de cassation a refusé de prendre en considération son moyen, en application de l’article 366- bis du code de procédure civile, par un motif excessivement formaliste. Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant estime que par le même refus, son droit à un recours effectif aurait été bafoué.
Le rejet pour irrecevabilité du pourvoi, décidé par la Cour de cassation au motif que le requérant n’avait pas respecté les conditions de forme prévues à l’article 366- bis du code de procédure civile, a-t-il imposé une limitation disproportionnée au droit à un tribunal du requérant, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention ?