SECȚIUNEA A PATRA CAUZA TULLIO D'ANGELO c. ITALIA (solicitarea nr. 458/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 12 octombrie 2000 DEFINITIVF 12/01/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Tullio D'Angelo c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-o cameră compusă din Ress președinte Conforti Pastor Ridruejo Caflisch Makarczyk Vajić Pellonpć judecători și din domnul V. Berger grefier de secțiune După ce a intenționat în camera consiliului la 19 septembrie 2000, rend la hotărâre, adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene, printre care și un resortisant italian, dl Tullio D'Angelo ( reclamantul a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului la data de 5 octombrie 1996 în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( L. și M.A. Rossi, avocați din L'Aquila. Guvernul italian ( La 26 iunie 1992, reclamantul și-a atribuit angajatorul, o unitate sanitară locală, în fața instanței judecătorești din Sulmona, funcționând ca judecător al muncii, pentru a obține plata prestațiilor profesionale și compensarea deprecierii monetare. La 2 iulie 1992, judecătorul judecător a fixat prima audiere la 16 Din cele patru audieri prevăzute între 5 februarie 1993 și 1 octombrie 1993, una a fost amânată din oficiu, una a fost în curs de desfășurare deoarece o tentativă de soluționare amiabilă era în desfășurare și două au avut legătură cu audierea reprezentantului unității sanitare locale. La 21 ianuarie 1994, judecătorul a stabilit prezentarea concluziilor părților la 2 decembrie 1994. Această audiere și cei patru care au urmat au fost revocați din oficiu. La tribunalul din 3 mai 1996 a fost retrimisă la 5 iulie 1996 din cauza absenței părților, apoi la 22 noiembrie 1996 la cererea reclamantului și, în cele din urmă, din oficiu la 7 martie 1997. În ziua următoare, reclamantul nota că pârâta îi plătise capitalul, dar nu compensarea deprecierii monetare. Discuția privind cauza, stabilită la 21 noiembrie 1997, a avut loc la 28 noiembrie 1997 după o trimitere din oficiu. La data de 28 noiembrie 1997 a fost pronunțată în mod deliberat, printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la data de 13 decembrie 1997, instanța din statul membru în cauză a dat dreptul la cererile reclamantului. 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare a început la 26 iunie 1992 și s-a încheiat la 13 decembrie 1997; prin urmare, a durat mai mult de cinci ani și cinci luni, pentru o instanță. 10. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Bottazzi c. Italia [GC], nr. 34884/97, § 22, CEDH 1999-V) la În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1). 11. După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu răspunde cerinței termenului rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 15 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 14. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului suma solicitată, și anume 15 000 000 ITL. Comisioane și cheltuieli de judecată 15. Reclamantul solicită, de asemenea, 22 456 728 ITL pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața Curții. 16. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30). În speță și ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 3 000 000 ITL pentru procedura în fața Curții și la data la care se acordă reclamantului. Interese moratorii 17. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5 % l an. Prin aceste motive, Curtea a afirmat, cu cinci voturi la doi, că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, cu șase voturi la unu, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 15 000 000 (quinze milioane) lire italiene pentru daune morale și 3 000 000 (trei milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, că aceste sume vor fi majorate cu un interes simplu cu 2,5 % l an începând cu expirarea acestui termen și până la plata înapoiată, în unanimitate, cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 octombrie 2000, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte
AFFAIRE TULLIO D'ANGELO c. ITALIE
(Requête n°
45108/98)
ARRÊT
12 octobre 2000
12/01/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Tullio D'Angelo c. Italie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
G.
Ress
,
président
,
M.
B.
Conforti
,
M.
A.
Pastor Ridruejo
,
M.
L.
Caflisch
,
M.
J.
Makarczyk
,
M
me
N.
Vajić
,
M.
M.
Pellonpää
,
juges
,
et de M. V.
Berger
,
greffier de section
;
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 septembre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant italien, M. Tullio D'Angelo («
le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme le 5 octobre 1996 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). La requête a été enregistrée le 18 décembre 1998 sous le numéro de dossier 45108/98. Le requérant est représenté par M
es
2.
La Cour a déclaré la requête recevable le 28 septembre 1999.
3.
Le 26 juin 1992, le requérant assigna son employeur, une unité sanitaire locale, devant le juge d’instance de Sulmona, faisant fonction de juge du travail, afin d’obtenir le paiement de prestations professionnelles et la compensation de la dépréciation monétaire.
4.
Le 2 juillet 1992, le juge d’instance fixa la première audience au 16
septembre 1992. Des quatre audiences prévues entre le 5 février 1993 et le 1
er
octobre 1993, une fut reportée d’office, une le fut car une tentative de règlement amiable était en cours et deux eurent trait à l’audition du représentant de l’unité sanitaire locale. Le 21 janvier 1994, le juge fixa la présentation des conclusions des parties au 2 décembre 1994.
5.
Cette audience et les quatre qui suivirent furent renvoyées d’office. L’audience du 3
mai 1996 fut renvoyée au 5 juillet 1996 en raison de l’absence des parties, puis au 22
novembre 1996 à la demande du requérant et enfin d’office au 7 mars 1997. Le jour venu, le requérant nota que la défenderesse lui avait payé le capital mais pas la compensation de la dépréciation monétaire. La discussion de l’affaire, fixée au 21 novembre 1997, eut lieu le 28
novembre 1997 après un renvoi d’office.
6.
L’affaire fut mise en délibéré le 28 novembre 1997. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 13 décembre 1997, le juge d’instance fit droit aux demandes du requérant.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
7.
Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6
§
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)
»
8.
La période à considérer a débuté le 26 juin 1992 et s'est terminée le 13
décembre 1997.
9.
Elle a donc duré plus de cinq ans et cinq mois, pour une instance.
10.
La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple,
Bottazzi c. Italie
[GC], n°
34884/97, §
22, CEDH 1999-V) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du «
délai raisonnable
». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
11.
Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée.
Partant, il y a eu violation de l’article 6 §
1.
II.
Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
12.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
13.
Le requérant réclame 15 000 000 lires italiennes (ITL) au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi.
14.
La Cour considère qu’il y a lieu d'octroyer au requérant la somme demandée, à savoir 15
000
B.
Frais et dépens
15.
Le requérant demande également 22 456 728 ITL pour les frais et dépens encourus devant la Cour.
16.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, §
30). En l’espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 000 000 ITL pour la procédure devant la Cour et l’accorde au requérant.
C.
Intérêts moratoires
17.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d
’
intérêt légal applicable en Italie à la date d
’
adoption du présent arrêt était de 2,5 % l
’
an.
Par ces motifs, la Cour
1.
Dit
, par cinq voix contre deux, qu’il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention
;
2.
Dit
, par six voix contre une,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 15 000 000 (quinze millions) lires italiennes pour dommage moral et 3 000 000 (trois millions) lires italiennes pour frais et dépens
;
b)
que ces montants seront à majorer d
’
un intérêt simple de 2,5 % l
’
an à compter de l
’
expiration de ce délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
, à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 octobre 2000, en application de l’article
77 §§ 2 et 3 du règlement
.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président