CtEDO 24.03.2015 Auto

MARTUZEVIČIUS v. THE UNITED KINGDOM

RESPONDENT
GBR
HOTĂRÂRE
24.03.2015
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
MARTUZEVIČIUS v. THE UNITED KINGDOM (CtEDO, 2015)
HUDOC · oficial

Cazul a apărut într-o cerere (n. 13566/13) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depusă în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național lituanian, dl KęSusi Martuzevičius („reclamantul”), la 22 februarie 2013. Reclamantul a fost reprezentat de dna Baba of Central Law Practice, un avocat care practică în Wembley. Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna A. McLeod a Oficiului de Externe & Commonwealth. Prin scrisoarea din 27 iunie 2013, guvernul lituanian a fost invitat să notifice Curtea până la 14 august 2013 dacă aceștia doresc să intervină. Ei nu au răspuns la această scrisoare. La 20 iunie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul, un național lituanian născut în 1962, a intrat în Regatul Unit în 1996. La 22 aprilie 2010, procurorul general adjunct din Lituania a emis un mandat european de arestare (“EAW”), în care a fost acuzat de a comis douăzeci și două infracțiuni periculoase. Reclamantul a fost arestat în conformitate cu EAW în iunie 2011 și reținut în HMP Belmarsh. La 13 octombrie 2011, Curtea judecătorilor a ordonat extrădarea reclamantului în Lituania. Reclamantul a solicitat Curtea Înaltă să dispună de ordonanță de derogare din două motive: în primul rând, că expirarea timpului de la comisia presupuselor infracțiuni ar face extradarea sa nedreaptă și opresivă; în al doilea rând, că extrădarea sa ar încălca articolele 2 și 3 din Convenție, deoarece, dacă se reîntoarce în Lituania, el ar fi în pericol de represalii de către o organizație criminală notorie. În august 2012, un doctor de la HMP Belmarsh a notificat reprezentantul reclamantului că suferă de iluzii paranoice și că a fost îndreptat spre spitalul de înaltă securitate Broadmoor. Un raport psihiatric elaborat la 6 noiembrie 2012 a înregistrat că a suferit de depresie din iulie 2012, că suferă de o tulburare de iluzie și că ar trebui transferat la Broadmoor pentru tratament. Totuși, autoritățile de la Broadmoor nu au acceptat că ar trebui transferat acolo. Reprezentanții legali ai reclamantului au obținut ulterior un raport de la un alt psihiatru, care a remarcat că reclamantul părea foarte deprimat, că suferă de o tulburare de iluzie și că există un risc de sinucidere. psihiatru a exprimat o surpriză că transferul reclamantului către Broadmoor nu a fost acordat și a sugerat ca decizia de refuz de la Broadmoor să fie apelată. 10. Audierea Curții Înalte a fost înscrisă pentru 11 decembrie 2012. Reclamantul a solicitat o suspendare pentru ca un raport psihiatru complet să fie obținut. 11. La 11 decembrie 2012, Curtea Înaltă a refuzat cererea de amânare. De asemenea, a refuzat să anuleze ordinul Curții Magistrate și a refuzat să acorde reclamantului permisiunea de a apela la Curtea Supremă. 12. Curtea Înaltă a luat în considerare modul în care starea de sănătate mentală a reclamantului ar fi afectată de extrădare și tratamentul care i-ar fi disponibil în Lituania a fost limitat la următorul paragraf: „În ceea ce privește starea mentală, există dovezi în fața noastră că rapoartele privind statul său, dacă nu sunt deja transmise, vor fi transmise și orice tratament necesar va fi disponibil fie în spital, fie în cazul în care este necesar, fie poate ca ambulator dacă este pe cauțiune.” 13. Un raport psihiatric din 6 ianuarie 2013 a consemnat că reclamantul suferă de o boală mentală gravă care necesită tratament în spital și care nu a putut explica prin malingering. Cu toate acestea, la 19 februarie 2013, Curtea Înaltă a refuzat să certifice un punct de drept de importanță publică generală și, prin urmare, a refuzat să deschidă recursul. 14. La 21 februarie 2013, Curtea Înaltă a rămas în extrădarea reclamantului până la ora 4 GMT, la 27 februarie 2013, pentru a permite acestuia să solicite la această Curte o măsură intermediară în temeiul articolului 39 din Regulamentul Curții. 15. La 22 februarie 2013, reprezentanții legali ai reclamantului au depus o cerere în favoarea Curții în numele acesteia și au solicitat o măsură intermediară pentru a împiedica extrădarea în Lituania. 16. La 26 februarie 2013, Curtea a solicitat Guvernului să furnizeze, până la ora 12.00 GMT, la 27 februarie 2013, o transcriere a ședinței Curții Înalte din 11 decembrie 2012 și, în același timp, să confirme dacă au fost primite sau nu garanții de la guvernul lituanian cu privire la disponibilitatea tratamentului de sănătate mentală în centrele de detenție din Lituania. Guvernul a depus în mod corespunzător o copie a tranșei și a confirmat faptul că nu a existat nici un dosar de asigurare în dosarul reclamantului. 17. La 27 februarie 2013, președintele interimar al Secțiunii a decis să aplice art. 39 din Regulamentul de procedură și a arătat guvernului Regatului Unit că reclamantul nu ar trebui să fie extraditat în Lituania până la notificarea ulterioră. 18. Prin scrisoarea din 28 februarie 2013, Curtea a solicitat Guvernului să răspundă la următoarele întrebări până la 21 martie 2013: „1. Guvernul dvs. este conștient de raportul medical al dr. Andrew Sutherland Horne din 6 ianuarie 2013? Cum răspunde guvernul dvs. la opinia dr. Horne că reclamantul ar trebui transferat la spitalul Broadmoor? În opinia Guvernului dvs., ar avea acces la servicii adecvate de sănătate mentală la extradarea în Lituania: (a) în detenție în așteptarea procesului? (b) în cazul în care nu ar fi fost considerat potrivit să pledeze? (c) în cazul în care ar fi fost judecat și condamnat? Are reclamantul continuă legăturile familiale și/sau personale cu Lituania?” 19. Guvernul a răspuns la 20 martie 2013. În scrisoarea lor, ei au informat Curtea că singurele părți în cazurile de extrădare au fost acuzate și autoritatea judiciară eliberată. În consecință, Guvernul nu a fost reprezentat ca parte în cadrul prezentului proces de extrădare și nu a fost în măsură să furnizeze informațiile suplimentare solicitate. 20. În urma comunicării cazului reclamantului la 20 iunie 2013, Serviciul de Penitenciare a remis reclamantului la Broadmoor, deoarece nu a existat nicio schimbare în starea sa de sănătate mentală. 21. La 15 ianuarie 2014, reprezentanții reclamantului au notificat Curtea că a fost admis la Broadmoor. 22. Cu toate acestea, starea de sănătate mentală a reclamantului s-a îmbunătățit în mod semnificativ, iar la 13 iunie 2014, transferul său a fost ordonat de la spitalul Broadmoor la HMP Belmarsh. Guvernul a obținut, de asemenea, o serie de garanții din partea Guvernului lituanian: în primul rând, având în vedere durata pe care a petrecut-o în reținere în Regatul Unit, există o perspectiva foarte reală că, la întoarcerea sa în Lituania, reclamantul va fi eliberat într-o etapă de anchetă anterioară; în al doilea rând, dacă ar fi fost reținut în arest și sănătatea sa să se deterioreze, el va fi spitalizat imediat în departamentul psihiatric al spitalului central; în al treilea rând, dacă ar fi să rămână într-o instituție obișnuită de custodie, el va fi reținut într-o închisoare care avea servicii psihice disponibile; în al patrulea rând, în cazul în care capacitatea sa de a susține în cauză, ar fi fost trimis la o instituție psihiatologică criminală adaptată specific pentru persoanele cu necesități speciale. 23. Partea I din Legea de extradiție din 2003 se referă la extrădarea teritoriilor din categoria 1 care, prin desemnarea Secretarului de Stat, includ toate statele membre ale Uniunii Europene care operează sistemul european de mandat de arest. Secțiunea 21 din Legea impune judecătorului în cadrul audierii de extrădare să decidă dacă extrădarea unei persoane ar fi compatibilă cu drepturile Convenției în sensul Legii privind drepturile omului 1998. Dacă extrădarea ar fi incompatibilă, judecătorul este obligat să ordone descărcarea persoanei. Secțiunea 25 prevede că dacă condiția fizică sau mentală a persoanelor ale căror extradiție este solicitată este astfel încât ar fi nedrept sau opresiv să le extradeze, atunci judecătorul trebuie să-i descarce. 25. Dacă judecătorul în cadrul audierii de extradiție ordonă extrădarea persoanei, art. 26 prevede un drept de recurs în fața Curții Înalte. Secțiunea 32 prevede dreptul de recurs în fața Camerei Lordelor împotriva unei hotărâri a Curții Înalte, cu concediul fie al Curții Înalte sau al Casei Lordelor, care nu se acordă decât în cazul în care Curții Înalte a certificat că cazul implică un punct de drept de importanță publică generală, iar Curtea acordă concediu consideră că acest punct ar trebui să fie luat în considerare de către Camera Lordelor.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă