AFFAIRE ANTONIO MESSINA c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-1 - Arrestation ou détention régulière;Article 5-1-a - Après condamnation);Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-5 - Réparation)
AFFAIRE ANTONIO MESSINA c. ITALIE (CtEDO, 2015)
SECȚIUNEA A PATRA
CAUZA
ANTONIO MESSINA c. ITALIA
(Cererea nr. 39824/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
24 martie 2015
DEFINITIVĂ
24/06/2015
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Antonio Messina c. Italia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), ședință sub forma unei Camere compuse din:
Päivi Hirvelä,
președintă,
Guido Raimondi,
George Nicolaou,
Ledi Bianku,
Nona Tsotsoria,
Paul Mahoney,
Krzysztof Wojtyczek,
judecători,
și Fatoș Aracı,
grefier-adjunct de secțiune,
După deliberare în ședință restrânsă la 3 martie 2015,
Pronunță hotărârea următoare, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 39824/07) îndreptată împotriva Republicii Italiene și cu care un cetățean al acestui stat, dl. Antonio Messina («reclamantul»), a sesizat Curtea la 28 august 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).
Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat de agenta sa, dna E. Spatafora, precum și de coagenta sa, dna P. Accardo.
Invocând articolele 5 §§ 1 a) și 5 ale Convenției, reclamantul susținea, între altele, că a executat o pedeapsă mai mare decât cea pe care ar fi executat-o în cazul acordării mai rapide a unei reduceri de pedeapsă.
La 6 decembrie 2010, obiecțiunile bazate pe articolele 5 §§ 1 a) și 5 ale Convenției au fost comunicate Guvernului.
În observațiile sale inițiale pe fond, depuse la grefieria Curții la 18 aprilie 2011, Guvernul indica faptul că procuratura solicitase revocarea deciziei de reducere a pedepsei. Adăuga că procedura fiind în curs de desfășurare în fața tribunalului de aplicare a pedepselor, nu era deci în măsură să răspundă la întrebările puse de Curte la comunicarea cererii.
La 14 septembrie 2011, Guvernul a atras atenția Curții asupra necesității de a aștepta rezultatul ședinței din 4 octombrie 2011 înainte de a trimite observațiile sale.
La 22 noiembrie 2011, reclamantul a informat Curtea că, la 4 octombrie 2011, tribunalul hotărâse să respingă cererea de revocare a procuraturii.
Deoarece Guvernul nu a dat curs scrisorii sale din 14 septembrie 2011, Curtea l-a informat la 14 noiembrie 2012 că va delibera asupra cauzei în starea în care se afla.
Printr-o scrisoare din 11 decembrie 2012, Guvernul trimise o copie a deciziei tribunalului de aplicare a pedepselor și a solicitat Curții «să ia în considerare această circumstanță care [susținea] concluziile pe care le transmisese în observațiile sale din 18 aprilie 2011».
FAPTA
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Faptele cauzei, după cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul s-a născut în 1946 și locuiește la Bologna.
Reclamantul a suferit mai multe condamnări pentru infracțiuni grave. Din dosarul cauzei rezultă că ultima sa condamnare a fost pronunțată de curtea de apel de Palermo pentru asociere infracțională de tip mafiot (art. 416 bis al codului penal) prin hotărâre din 31 ianuarie 2001 care a devenit definitivă la 17 februarie 2003.
Reclamantul afirmă că a fost deținut în următoarele perioade: din 12 ianuarie 1976 până la 9 iunie 1978; din 18 octombrie 1985 până la 25 mai 1987; din 21 februarie până la 26 iunie 1990; din 13 august 1993 până la 8 octombrie 2007.
Prin decizie din 25 octombrie 1999 (nr. 8390/99), tribunalul de aplicare a pedepselor din Napoli i-a acordat reclamantului o reducere de pedeapsă (liberazione anticipata) de nouăzeci de zile pentru perioada de detenție din 23 mai 1998 până la 23 mai 1999.
La 11 iunie 2003, tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna i-a acordat reclamantului o reducere de pedeapsă de trei sute șaizeci de zile pentru opt semestre pentru perioada din 1998 până la 2003.
La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat o nouă reducere pentru perioada de detenție din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998. Prin decizie din 17 iunie 2004 (nr. R.G. 1627/03), ținând seama de participarea pozitivă a reclamantului la programele de reintegrare socială, judecătorul de aplicare a pedepselor din Bologna, R.R., i-a acordat o reducere de nouăzeci de zile calculată pentru perioada din 23 mai 2003 până la 23 mai 2004. A respins cererea pentru perioada de detenție anterioară mai 1998 cu motivul că, pentru perioada din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998, reclamantul fusese condamnat de curtea de apel de Palermo pentru o infracțiune săvârșită după 23 mai 1998 (asociere infracțională de tip mafiot).
La 3 septembrie 2004, reclamantul a sesizat tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna, susținând că refuzul opus de judecătorul de aplicare a pedepselor ar fi fost bazat pe o constatare eronată, și anume săvârșirea unei infracțiuni după 1998.
Prin decizie din 21 octombrie 2004 (nr. R.T.S. 3531/04), tribunalul, ținând seama doar de perioada din 12 ianuarie 1976 până la 9 iunie 1978, a respins cererea cu motivul că reclamantul ar fi săvârșit alte infracțiuni.
La 6 noiembrie 2004, reclamantul a depus recurs în casație și, prin hotărâre depusă la 25 mai 2005 (nr. 19864/05), a obținut casarea deciziei tribunalului din cauza: a) absenței motivației cu privire la identificarea infracțiunilor săvârșite; b) absenței evaluării posibilului impact al acestor infracțiuni asupra deciziei de a acorda reducerea de pedeapsă; c) neluării în considerare de către jurisdicție a participării reclamantului la programele de reintegrare socială. Cauza a fost trimiasă din nou în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna pentru un nou examen.
Prin decizie din 9 decembrie 2005, procuratura a calculat noua durată a detenției pe care reclamantul trebuia să o mai execute. Din acest document rezultă că infracțiunile pentru care reclamantul fusese condamnat de curtea de apel de Palermo fuseseră săvârșite până în septembrie 1989 și nu 1998.
Prin hotărâre din 28 septembrie 2006 (nr. R.T.S. 3199/05), tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna, prezidiu de judecătorul R.R., a confirmat decizia din 21 octombrie 2004 cu motivul că, după cazierul judiciar al reclamantului, infracțiunea pentru care fusese condamnat de curtea de apel de Palermo fusese săvârșită până în septembrie 1998.
La 3 octombrie 2006, reclamantul a depus recurs în casație. Pe de o parte, afirma că are dreptul la reducere cel puțin cu privire la semestrele după 1993 și, pe de altă parte, denunța existența unei erori privind data a fi luată în considerare pentru săvârșirea infracțiunii litigioase (septembrie 1989 și nu septembrie 1998). Indica faptul că această din urmă circumstanță era dovedită prin mai multe documente: hotărârea curții de apel de Palermo din 31 ianuarie 2001, decizia din 9 decembrie 2005 a procuraturii privind determinarea pedepsei rămase de executat și datele înscrise în registrul matricolar. În fine, reclamantul a reproșat tribunalului un lipsă de imparțialitate care ar fi decurs din prezența în sânul său a judecătorului R.R.
Prin decizie depusă la 6 iulie 2007 (nr. 26132/07), instanța supremă, fără motivație privind obiecțiunea referitoare la imparțialitate, a respins recursul, considerând că săvârșirea infracțiunii de asociere infracțională de tip mafiot ar fi putut continua bine dincolo de 1993, starea de detenție neexcludând, în principiu, posibilitatea de a săvârșii o asemenea infracțiune.
La 4 iunie 2007, reclamantul a depus o nouă cerere de reducere a pedepsei.
La data de 12 iulie 2007, cazierul judiciar al reclamantului a fost modificat: din acest document rezultă că infracțiunile pentru care reclamantul fusese condamnat de curtea de apel de Palermo fuseseră săvârșite până în septembrie 1989.
Prin decizie depusă la grefieria Curții la 8 octombrie 2007 (nr. 807/07, nr. SIUS 2900/07), judecătorul de aplicare a pedepselor din Bologna, R.L.R., i-a acordat reclamantului o reducere de pedeapsă de patru sute cinci zile pentru bună purtare, în sensul articolului 54 al legii nr. 354/1975, pentru perioada din 23 noiembrie 1993 până la 23 mai 1998. Reclamantul afirmă că a fost pus în libertate la 8 octombrie 2007. După spusele sale, judecătorul nu ar fi luat în considerare perioada din 23 noiembrie 2006 până la 8 octombrie 2007 pentru a calcula totalitatea zilelor de reducere de pedeapsă la care avea drept. Reclamantul nu a sesizat tribunalul de aplicare a pedepselor.
Conform informațiilor furnizate de reclamant și confirmate de Guvern (observații din 18 aprilie 2011), termenul pedepsei fiind inițial prevăzut pentru 28 februarie 2008, aplicarea acestei reduceri ar fi permis eliberarea reclamantului la 19 ianuarie 2007.
Din documentele trimise de Guvern în sprijinul observațiilor sale din 18 aprilie 2011 rezultă că, printr-o notă din 31 martie 2011, ministerul justiției exprimase opinia că decizia judecătorului de aplicare a pedepselor din Bologna din 8 octombrie 2007 era «ilegitimă», cu motivul că decizia tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna din 28 septembrie 2006, care refuzase reducerea de pedeapsă, devenise definitivă.
Prin decizie din 4 octombrie 2011, depusă la 18 noiembrie 2011, tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna a respins cererea introdusă de procuratură cu scopul revocării deciziei de reducere a pedepsei. Jurisdicția constata că, după cum reclamantul susținuse corect, cazierul judiciar din 7 martie 2005, pe baza căruia fuseseră pronunțate deciziile de respingere a cererii de reducere de pedeapsă, era entacat de o eroare materială, și anume indicația că reclamantul continua să încalce legea până în septembrie 1998 în loc de septembrie 1989.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
art. 54 (intitulat «Reducerea pedepsei» – Liberazione anticipata) al legii privind administrația penitenciară (nr. 354/1975) se citește după cum urmează:
«(...) orice persoană condamnată la o pedeapsă de închisoare care a participat la programele de readaptare poate beneficia de o reducere a pedepsei de patruzeci și cinci de zile pentru fiecare semestru de pedeapsă executat (...)»
Potrivit jurisprudenței Curții de casație, judecătorii se bucură de o latitudine de apreciere în evaluarea condițiilor necesare pentru obținerea reducerii de pedeapsă. Trebuie, de asemenea, să verifice că participarea la programele de reintegrare nu este pur ficțională sau nu are ca scop exclusiv obținerea de beneficii precum reducerea de pedeapsă și că reprezintă o reală voință de reintegrare socială (Curtea de casație, nr. 29779 din 3 iulie 2012, depusă la 20 iulie 2012). Cu toate acestea, această latitudine de apreciere nu este lipsită de limite și deciziile privind reducerea de pedeapsă trebuie să fie corespunzător motivate (a se vedea, în particular, Curtea de casație, nr. 10756 din 7 februarie 2013, depusă la 7 martie 2013, și nr. 32985 din 5 iulie 2011, depusă la 1 septembrie 2011). De exemplu, săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte disciplinare nu este de-ajuns, în sine, pentru a lipsi persoana respectivă de beneficiul reducerii de pedeapsă; judecătorii au datoria de a demonstra în ce măsură săvârșirea unei asemenea infracțiuni relevă absența implicării persoanei respective în parcursul de reeducare (Curtea de casație, nr. 14359 din 13 februarie 2013 și depusă la 26 martie 2013). Astfel, deși fiind liberi în aprecierea lor asupra condițiilor necesare pentru obținerea reducerii de pedeapsă, judecătorii naționali nu pot, atunci când condițiile sunt îndeplinite, refuza acordarea măsurii cerute.
Potrivit articolului 69 bis al legii nr. 354/1975, introdus prin art. 1 § 4 al legii nr. 277/2002, alineatul 5 al articolului 30 bis al legii penitenciare este aplicabil procedurii privind cererile de reducere de pedeapsă. Această din urmă dispoziție se redactează după cum urmează:
«Magistratul de aplicare a pedepselor (...) nu face parte din colegiul care soluționează un recurs cu privire la o decizie adoptată de el însuși.»
În ceea ce privește dreptul la reparație pentru o detenție provizorie «injustă» (ingiustizia sostenziale), art. 314 al codului de procedură penală (CPP) prevede dreptul la reparație în două cazuri distincte: când, la sfârșitul procedurii penale pe fond, acuzatul este achitat (reparație pentru injusticia zisă «substanțială») sau când se stabilește că suspectul a fost plasat sau menținut în detenție provizorie în încălcarea articolelor 273 și 280 CPP (reparație pentru injusticia zisă «formală»). Articolele 314 §§ 1 și 2 CPP se citesc după cum urmează:
«1. Orice persoană achitată prin sentință definitivă pe motiv că faptele imputate nu s-au produs, că nu a săvârșit faptele, că faptele nu constituie o infracțiune sau că nu sunt ridicate în rang de infracțiune de lege are dreptul la reparație pentru detenția provizorie suferit, cu condiția să nu fi provocat [detenția sa] sau să fi contribuit la provocarea ei cu intenție sau cu culpă grea.
Același drept este garantat oricărei persoane achitate din orice motiv sau oricărei persoane condamnate care, în cursul procesului, a fost supusă unei detenții provizorii, atunci când se stabilește printr-o decizie definitivă că actul care a ordonat măsura a fost adoptat sau prelungit în timp ce condițiile de aplicabilitate prevăzute de articolele 273 și 280 nu erau îndeplinite.»
art. 273 § 1 CPP dispune:
«Nimeni nu poate fi supus unor măsuri de detenție provizorie dacă nu există la adresa sa grave indici de vinovăție.»
art. 280 CPP prevede că o măsură de asigurare poate fi adoptată doar dacă pedeapsa maximă pentru infracțiunea presupus săvârșită este mai mare de trei ani de închisoare.
ÎN DREPT
I.
PRIVIND OBIECȚIUNEA BAZATĂ PE ARTICOLUL 5 § 1 a) AL CONVENȚIEI
Reclamantul susține că întârzierea acordării reducerii de pedeapsă a avut ca efect prelungirea duratei execuției pedepsei sale. Invocă art. 5 § 1 a) al Convenției, care se citește după cum urmează:
art. 5
«1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în următoarele cazuri și pe caile prevăzute de lege:
a) dacă este deținut în mod regulat ca urmare a unei condamnări pronunțate de un tribunal competent;
(...) »
A.
Cu privire la admisibilitate
Constatând că obiecțiunea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B.
Cu privire la fond
Reclamantul susține că, de la 19 ianuarie 2007, detenția sa devenise iregulată deoarece nu ar mai fi decurs dintr-o condamnare în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției, ci dintr-o acordare tardivă a reducerii de pedeapsă. Într-adevăr, după spusele sale, cazierul judiciar din 7 martie 2005, pe baza căruia fuseseră pronunțate deciziile de respingere a reducerii de pedeapsă, era entacat de o eroare materială, și anume indicația că continua să încalce legea până în septembrie 1998 în loc de septembrie 1989.
Guvernul nu se pronunță pe fond cu privire la obiecțiune (paragrafele 5-9 mai sus).
Curtea constată că reclamantul a fost arestat și pus în detenție în execuția, în particular, unei condamnări de curtea de apel de Palermo. Lipsa de libertate la care a fost supus reclamantul se analizează, prin urmare, ca o detenție regulată a unei persoane ca urmare a unei condamnări pronunțate de un tribunal competent în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției.
Pe baza articolului 54 al legii privind administrația penitenciară («legea nr. 354/1975»), reclamantul a solicitat o reducere de pedeapsă de patruzeci și cinci de zile pe semestru (liberazione anticipata), în special pentru perioada din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998 (§16 mai sus). Această dispoziție enunță că reducerea de pedeapsă se acordă doar dacă persoana interesată a demonstrat bună purtare și a participat la programele de reintegrare socială.
Prin decizie din 17 iunie 2004, judecătorul de aplicare a pedepselor din Bologna a respins cererea referitoare la perioada anterioară lunii mai 1998, în principal cu motivul că interesatul continua să săvârșească infracțiuni până la acea dată. Abia la 8 octombrie 2007 judecătorul de aplicare a pedepselor a acordat reducerea solicitată pentru perioada din 23 noiembrie 1993 până la 23 mai 1998, din cauza participării reclamantului la programele de reintegrare socială (paragrafele 16 și 26 mai sus).
Reclamantul a fost pus în libertate la 8 octombrie 2007, patru luni și douăzeci de zile înainte de termenul pedepsei sale, în timp ce reducerea acordată echivala cu un an, o lună și treisprezece zile. Termenul pedepsei fiind inițial prevăzut pentru 28 februarie 2008, acordarea acestei reduceri i-ar fi permis eliberarea la 19 ianuarie 2007.
În aceste circumstanțe, Curtea constată că reclamantul a executat o pedeapsă mai lungă cu opt luni și douăzeci de zile decât cea care rezulta din condamnarea pronunțată la adresa sa după deducerea reducerii litigioase. Rămâne de determinat dacă surplusul de închisoare a dus la o încălcare a articolului 5 al Convenției.
Curtea reamintește, în primul rând, că art. 5 § 1 a) al Convenției nu garantează, ca atare, dreptul unui condamnat, de exemplu, de a beneficia de o lege de amnistie sau de a primi, în mod anticipat, o eliberare condiționată sau definitivă (Mouesca c. Franța (decizie), nr. 52189/99, 18 octombrie 2001, și İrfan Kalan c. Turcia (decizie), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001). Cu toate acestea, ar putea fi altfel atunci când jurisdicțiile interne sunt obligate, în absența oricărui putere discreționare, să aplice o asemenea măsură oricărei persoane care îndeplinesc condițiile stabilite de lege pentru a beneficia de aceasta (Grava c. Italia, nr. 43522/98, § 43, 10 iulie 2003, Pilla c. Italia, nr. 64088/00, § 41, 2 martie 2006, Șahin Karataș c. Turcia, nr. 16110/03, § 35, 17 iunie 2008, și Del Rio Prada c. Spania [Marea Cameră], nr. 42750/09, 21 octombrie 2013).
Curtea observă că, în temeiul articolului 54 al legii nr. 354/1975 privind administrația penitenciară și al jurisprudenței Curții de casație în materie (paragrafele 30 și 31 mai sus), autoritățile competente se bucură de o latitudine de apreciere pentru a stabili dacă un deținut a îndeplinit criteriile de bună purtare și de participare la programele de reintegrare și dacă aderarea acestuia la aceste programe nu este pur ficțională sau nu are ca scop exclusiv obținerea de beneficii precum reducerea de pedeapsă. Cu toate acestea, această libertate de apreciere nu este lipsită de limite și fiecare decizie trebuie să fie corespunzător motivată în drepturi și în fapte. Atunci când condițiile sunt îndeplinite, autoritățile judiciare trebuie, prin urmare, să acorde reducerea de pedeapsă în măsura stabilită de lege (§31 mai sus).
În cauza de față, judecătorii au mai întâi refuzat acordarea reducerii de pedeapsă pentru perioada din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998 cu motivul că, potrivit cazierului judiciar al reclamantului (paragrafele 21 și 25 mai sus), activitatea infracțională în cauză încetase în septembrie 1998.
Ulterior, judecătorii au acceptat cererea pentru perioada din 1993 până la 1998 subliniind buna purtare a reclamantului și participarea acestuia la programele de reintegrare socială în cursul perioadei litigioase. Într-adevăr, după cum a precizat tribunalul de aplicare a pedepselor la 4 octombrie 2011, cazierul judiciar la care judecătorii se referiseră era entacat de o eroare materială, deoarece indica că reclamantul continua să săvârșească infracțiunea litigiasă până în septembrie 1998 în timp ce curtea de apel de Palermo condamnase reclamantul pentru o infracțiune săvârșită până în septembrie 1989 (§29 mai sus).
În concluzie, Curtea constată că reclamantul a executat o pedeapsă de durată mai mare decât cea pe care ar fi trebuit s-o execute conform sistemului juridic național, ținând seama de reducerile de pedeapsă la care avea drept (a se vedea, mutatis mutandis, Grava, citat mai sus, § 45). Consideră că surplusul de închisoare în cauză, echivalent cu opt luni și douăzeci de zile, nu poate fi analizat ca o detenție regulată în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției.
Din consens, a existat o încălcare a acestei dispoziții.
II.
PRIVIND OBIECȚIUNEA BAZATĂ PE ARTICOLUL 5 § 5 AL CONVENȚIEI
Reclamantul se plânge că nu a fost indemnitizat pentru detenția unjust suferit. Invocă art. 5 § 5 al Convenției, redactat după cum urmează:
«Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în următoarele cazuri și pe caile prevăzute de lege:
(...)
Orice persoană victimă a unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparație».
În observațiile sale, Guvernul nu se exprimă în privința acestei chestiuni (paragrafele 5-9 mai sus).
A.
Cu privire la admisibilitate
Constatând că această obiecțiune nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.
B.
Cu privire la fond
Curtea reamintește că dreptul la reparație enunțat în §5 al articolului 5 al Convenției presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe ale acestei dispoziții să fi fost stabilită de o autoritate națională sau de Curte (N.C. c. Italia [Marea Cameră], nr. 24952/94, § 49, CEDO 2002-X). În cauza de față, Curtea fiind ajuns la concluzia că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 a), rămâne de determinat dacă reclamantul dispunea, la momentul introducerii cererii în fața ei, de posibilitatea de a solicita reparație pentru prejudiciul suferit.
Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, aparține jurisdicțiilor naționale să interpreteze și să aplice dispozițiile dreptului intern (Van Mechelen și alții c. Țări de Jos, 23 aprilie 1997, § 50, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-III, și De Lorenzo c. Italia (decizie), nr. 69264/01, 12 februarie 2004). Astfel, în cauza de față, Curtea nu ar putea substitui jurisdicțiilor interne pentru a determina baza juridică pe baza căreia indemnitățarea putea fi acordată.
Din consens, Guvernului i-a revenit datoria de a indica cu o claritate suficientă care ar fi fost căile de atac utile pe care interesatul ar fi trebuit să le introducă în privința acestei chestiuni. Curtea nu trebuie să suplimenteze din oficiu impreciziile sau lacunele tezelor Statului pârât (a se vedea, mutatis mutandis, Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 35, seria A nr. 301-B).
Curtea constată că Guvernul nu se pronunță pe fond cu privire la obiecțiune (paragrafele 5-9 mai sus).
De aici, în absența oricărei indicații din partea Guvernului cu privire la calea pe care reclamantul ar fi trebuit s-o urmeze pentru a obține o indemnitare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției.
III.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 5 § 1 REFERITOR LA REFUZUL REDUCERII DE PEDEAPSĂ PENTRU PERIOADA DIN 23 NOIEMBRIE 2006 LA 8 OCTOMBRIE 2007
Reclamantul reproșează judecătorului de aplicare a pedepselor din Bologna că nu i-a acordat, și aceasta, după spusele sale, în încălcarea dreptului intern, reducerea de pedeapsă referitoare la perioada din 23 noiembrie 2006 până la 8 octombrie 2007 (§26 mai sus), ceea ce l-ar fi obligat să execute o pedeapsă mai lungă.
Curtea constată că din dosarul cauzei nu rezultă că reclamantul să fi sesizat tribunalul de aplicare a pedepselor pentru a se plânge de decizia din 8 octombrie 2007 a judecătorului de aplicare a pedepselor.
De aici rezultă că această obiecțiune trebuie respinge pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției.
IV.
PRIVIND OBIECȚIUNEA BAZATĂ PE ARTICOLUL 6 § 1 AL CONVENȚIEI
Reclamantul susține că art. 6 al Convenției a fost încălcat din cauza lipselor de imparțialitate care ar fi entacat procedura în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna (decizie din 28 septembrie 2006, nr. R.T.S. 3199/05). În particular, el susține că președintele colegiului hotărâse anterior, în cadrul aceleiași proceduri, asupra unui tip similar de cerere în calitate de judecător de aplicare a pedepselor (decizie din 17 iunie 2004, nr. R.G. 1627/03).
Curtea a examinat această obiecțiune după cum a fost prezentată de reclamant. Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și, în măsura în care este competentă să cunoască aluziile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție.
De aici rezultă că această obiecțiune este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinge, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției.
V.
PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 AL CONVENȚIEI
În temeiul articolului 41 al Convenției,
«Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții contractante nu permite să șteargă decât imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.»
La introducerea cererii, reclamantul a cerut 10.000.000 de euro (EUR) cu titlu de daune morale. Cu toate acestea, în observațiile sale, nu cere nicio sumă pentru daune morale sau materiale și nu solicită rambursarea cheltuielilor și depozelor.
Potrivit jurisprudenței sale constante (a se vedea, în special, Andrea Corsi c. Italia, nr. 42210/98, 4 iulie 2002, Andrea Corsi c. Italia (revizuire), nr. 42210/98, 2 octombrie 2003, Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, 24 aprilie 2003, și Mancini c. Italia, nr. 44955/98, CEDO 2001-IX), Curtea nu acordă nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă dacă pretențiile cifrate și justificările necesare nu au fost depuse în termen, determinat de art. 60 § 1 al regulamentului, chiar și în cazul în care partea cerând ar fi indicat pretențiile sale la o etapă anterioară a procedurii (Fadıl Yılmaz c. Turcia, nr. 28171/02, § 26, 21 iulie 2005, și Kravchenko și alții (locuințe militare) c. Rusia, nr. 11609/05, 12516/05, 17393/05, 20214/05, 25724/05, 32953/05, 1953/06, 10908/06, 16101/06, 26696/06, 40417/06, 44437/06, 44977/06, 46544/06, 50835/06, 22635/07, 36662/07, 36951/07, 38501/07, 54307/07, 22723/08, 36406/08 și 55990/08, § 51, 16 septembrie 2010).
Astfel, reclamantul nu satisf Așuzând obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 60 al regulamentului, Curtea consideră că se impune să nu se aloce nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
1.
Declară
cererea admisibilă privind obiecțiunile bazate pe articolele 5 §§ 1 a) și 5 ale Convenției, și inadmisibilă pentru rest;
2.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 a) al Convenției;
3.
Declară
că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției;
4.
Declară
că nu este de-ajuns să se aloce nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă în cauza de față.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 24 martie 2015, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului.
Fatoș Aracı
Päivi Hirvelä
Grefier-adjunct
Președintă