AFFAIRE ANTONIO MESSINA c. ITALIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 39824/07) îndreptată împotriva Republicii Italiene și cu care un cetățean al acestui stat, dl. Antonio Messina («reclamantul»), a sesizat Curtea la 28 august 2007 în temeiul articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Guvernul italian («Guvernul») a fost reprezentat de agenta sa, dna E. Spatafora, precum și de coa­genta sa, dna P. Accardo.

Invocând articolele 5 §§ 1 a) și 5 ale Convenției, reclamantul susținea, între altele, că a executat o pedeapsă mai mare decât cea pe care ar fi executat-o în cazul acordării mai rapide a unei reduceri de pedeapsă.

La 6 decembrie 2010, obiecțiunile bazate pe articolele 5 §§ 1 a) și 5 ale Convenției au fost comunicate Guvernului.

În observațiile sale inițiale pe fond, depuse la grefieria Curții la 18 aprilie 2011, Guvernul indica faptul că procuratura solicitase revocarea deciziei de reducere a pedepsei. Adăuga că procedura fiind în curs de desfășurare în fața tribunalului de aplicare a pedepselor, nu era deci în măsură să răspundă la întrebările puse de Curte la comunicarea cererii.

La 14 septembrie 2011, Guvernul a atras atenția Curții asupra necesității de a aștepta rezultatul ședinței din 4 octombrie 2011 înainte de a trimite observațiile sale.

La 22 noiembrie 2011, reclamantul a informat Curtea că, la 4 octombrie 2011, tribunalul hotărâse să respingă cererea de revocare a procuraturii.

Deoarece Guvernul nu a dat curs scrisorii sale din 14 septembrie 2011, Curtea l-a informat la 14 noiembrie 2012 că va delibera asupra cauzei în starea în care se afla.

Printr-o scrisoare din 11 decembrie 2012, Guvernul trimise o copie a deciziei tribunalului de aplicare a pedepselor și a solicitat Curții «să ia în considerare această circumstanță care [susținea] concluziile pe care le transmisese în observațiile sale din 18 aprilie 2011». FAPTA I.

Reclamantul s-a născut în 1946 și locuiește la Bologna.

Reclamantul a suferit mai multe condamnări pentru infracțiuni grave. Din dosarul cauzei rezultă că ultima sa condamnare a fost pronunțată de curtea de apel de Palermo pentru asociere infracțională de tip mafiot (art. 416 bis al codului penal) prin hotărâre din 31 ianuarie 2001 care a devenit definitivă la 17 februarie 2003.

Reclamantul afirmă că a fost deținut în următoarele perioade: din 12 ianuarie 1976 până la 9 iunie 1978; din 18 octombrie 1985 până la 25 mai 1987; din 21 februarie până la 26 iunie 1990; din 13 august 1993 până la 8 octombrie 2007.

Prin decizie din 25 octombrie 1999 (nr. 8390/99), tribunalul de aplicare a pedepselor din Napoli i-a acordat reclamantului o reducere de pedeapsă (liberazione anticipata) de nouăzeci de zile pentru perioada de detenție din 23 mai 1998 până la 23 mai 1999.

La 11 iunie 2003, tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna i-a acordat reclamantului o reducere de pedeapsă de trei sute șaizeci de zile pentru opt semestre pentru perioada din 1998 până la 2003.

La o dată nespecificată, reclamantul a solicitat o nouă reducere pentru perioada de detenție din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998. Prin decizie din 17 iunie 2004 (nr. R.G. 1627/03), ținând seama de participarea pozitivă a reclamantului la programele de reintegrare socială, judecătorul de aplicare a pedepselor din Bologna, R.R., i-a acordat o reducere de nouăzeci de zile calculată pentru perioada din 23 mai 2003 până la 23 mai 2004. A respins cererea pentru perioada de detenție anterioară mai 1998 cu motivul că, pentru perioada din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998, reclamantul fusese condamnat de curtea de apel de Palermo pentru o infracțiune săvârșită după 23 mai 1998 (asociere infracțională de tip mafiot).

La 3 septembrie 2004, reclamantul a sesizat tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna, susținând că refuzul opus de judecătorul de aplicare a pedepselor ar fi fost bazat pe o constatare eronată, și anume săvârșirea unei infracțiuni după 1998.

Prin decizie din 21 octombrie 2004 (nr. R.T.S. 3531/04), tribunalul, ținând seama doar de perioada din 12 ianuarie 1976 până la 9 iunie 1978, a respins cererea cu motivul că reclamantul ar fi săvârșit alte infracțiuni.

La 6 noiembrie 2004, reclamantul a depus recurs în casație și, prin hotărâre depusă la 25 mai 2005 (nr. 19864/05), a obținut casarea deciziei tribunalului din cauza: a) absenței motivației cu privire la identificarea infracțiunilor săvârșite; b) absenței evaluării posibilului impact al acestor infracțiuni asupra deciziei de a acorda reducerea de pedeapsă; c) neluării în considerare de către jurisdicție a participării reclamantului la programele de reintegrare socială. Cauza a fost trimiasă din nou în fața tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna pentru un nou examen.

Prin decizie din 9 decembrie 2005, procuratura a calculat noua durată a detenției pe care reclamantul trebuia să o mai execute. Din acest document rezultă că infracțiunile pentru care reclamantul fusese condamnat de curtea de apel de Palermo fuseseră săvârșite până în septembrie 1989 și nu 1998.

Prin hotărâre din 28 septembrie 2006 (nr. R.T.S. 3199/05), tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna, prezidiu de judecătorul R.R., a confirmat decizia din 21 octombrie 2004 cu motivul că, după cazierul judiciar al reclamantului, infracțiunea pentru care fusese condamnat de curtea de apel de Palermo fusese săvârșită până în septembrie 1998.

La 3 octombrie 2006, reclamantul a depus recurs în casație. Pe de o parte, afirma că are dreptul la reducere cel puțin cu privire la semestrele după 1993 și, pe de altă parte, denunța existența unei erori privind data a fi luată în considerare pentru săvârșirea infracțiunii litigioase (septembrie 1989 și nu septembrie 1998). Indica faptul că această din urmă circumstanță era dovedită prin mai multe documente: hotărârea curții de apel de Palermo din 31 ianuarie 2001, decizia din 9 decembrie 2005 a procuraturii privind determinarea pedepsei rămase de executat și datele înscrise în registrul matricolar. În fine, reclamantul a reproșat tribunalului un lipsă de imparțialitate care ar fi decurs din prezența în sânul său a judecătorului R.R.

Prin decizie depusă la 6 iulie 2007 (nr. 26132/07), instanța supremă, fără motivație privind obiecțiunea referitoare la imparțialitate, a respins recursul, considerând că săvârșirea infracțiunii de asociere infracțională de tip mafiot ar fi putut continua bine dincolo de 1993, starea de detenție neexcludând, în principiu, posibilitatea de a săvârșii o asemenea infracțiune.

La 4 iunie 2007, reclamantul a depus o nouă cerere de reducere a pedepsei.

La data de 12 iulie 2007, cazierul judiciar al reclamantului a fost modificat: din acest document rezultă că infracțiunile pentru care reclamantul fusese condamnat de curtea de apel de Palermo fuseseră săvârșite până în septembrie 1989.

Prin decizie depusă la grefieria Curții la 8 octombrie 2007 (nr. 807/07, nr. SIUS 2900/07), judecătorul de aplicare a pedepselor din Bologna, R.L.R., i-a acordat reclamantului o reducere de pedeapsă de patru sute cinci zile pentru bună purtare, în sensul articolului 54 al legii nr. 354/1975, pentru perioada din 23 noiembrie 1993 până la 23 mai 1998. Reclamantul afirmă că a fost pus în libertate la 8 octombrie 2007. După spusele sale, judecătorul nu ar fi luat în considerare perioada din 23 noiembrie 2006 până la 8 octombrie 2007 pentru a calcula totalitatea zilelor de reducere de pedeapsă la care avea drept. Reclamantul nu a sesizat tribunalul de aplicare a pedepselor.

Conform informațiilor furnizate de reclamant și confirmate de Guvern (observații din 18 aprilie 2011), termenul pedepsei fiind inițial prevăzut pentru 28 februarie 2008, aplicarea acestei reduceri ar fi permis eliberarea reclamantului la 19 ianuarie 2007.

Din documentele trimise de Guvern în sprijinul observațiilor sale din 18 aprilie 2011 rezultă că, printr-o notă din 31 martie 2011, ministerul justiției exprimase opinia că decizia judecătorului de aplicare a pedepselor din Bologna din 8 octombrie 2007 era «ilegitimă», cu motivul că decizia tribunalului de aplicare a pedepselor din Bologna din 28 septembrie 2006, care refuzase reducerea de pedeapsă, devenise definitivă.

Prin decizie din 4 octombrie 2011, depusă la 18 noiembrie 2011, tribunalul de aplicare a pedepselor din Bologna a respins cererea introdusă de procuratură cu scopul revocării deciziei de reducere a pedepsei. Jurisdicția constata că, după cum reclamantul susținuse corect, cazierul judiciar din 7 martie 2005, pe baza căruia fuseseră pronunțate deciziile de respingere a cererii de reducere de pedeapsă, era entacat de o eroare materială, și anume indicația că reclamantul continua să încalce legea până în septembrie 1998 în loc de septembrie 1989. II.

Potrivit jurisprudenței Curții de casație, judecătorii se bucură de o latitudine de apreciere în evaluarea condițiilor necesare pentru obținerea reducerii de pedeapsă. Trebuie, de asemenea, să verifice că participarea la programele de reintegrare nu este pur ficțională sau nu are ca scop exclusiv obținerea de beneficii precum reducerea de pedeapsă și că reprezintă o reală voință de reintegrare socială (Curtea de casație, nr. 29779 din 3 iulie 2012, depusă la 20 iulie 2012). Cu toate acestea, această latitudine de apreciere nu este lipsită de limite și deciziile privind reducerea de pedeapsă trebuie să fie corespunzător motivate (a se vedea, în particular, Curtea de casație, nr. 10756 din 7 februarie 2013, depusă la 7 martie 2013, și nr. 32985 din 5 iulie 2011, depusă la 1 septembrie 2011). De exemplu, săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte disciplinare nu este de-ajuns, în sine, pentru a lipsi persoana respectivă de beneficiul reducerii de pedeapsă; judecătorii au datoria de a demonstra în ce măsură săvârșirea unei asemenea infracțiuni relevă absența implicării persoanei respective în parcursul de reeducare (Curtea de casație, nr. 14359 din 13 februarie 2013 și depusă la 26 martie 2013). Astfel, deși fiind liberi în aprecierea lor asupra condițiilor necesare pentru obținerea reducerii de pedeapsă, judecătorii naționali nu pot, atunci când condițiile sunt îndeplinite, refuza acordarea măsurii cerute.

Potrivit articolului 69 bis al legii nr. 354/1975, introdus prin art. 1 § 4 al legii nr. 277/2002, alineatul 5 al articolului 30 bis al legii penitenciare este aplicabil procedurii privind cererile de reducere de pedeapsă. Această din urmă dispoziție se redactează după cum urmează: «Magistratul de aplicare a pedepselor (...) nu face parte din colegiul care soluționează un recurs cu privire la o decizie adoptată de el însuși.»

În ceea ce privește dreptul la reparație pentru o detenție provizorie «injustă» (ingiustizia sostenziale), art. 314 al codului de procedură penală (CPP) prevede dreptul la reparație în două cazuri distincte: când, la sfârșitul procedurii penale pe fond, acuzatul este achitat (reparație pentru injusticia zisă «substanțială») sau când se stabilește că suspectul a fost plasat sau menținut în detenție provizorie în încălcarea articolelor 273 și 280 CPP (reparație pentru injusticia zisă «formală»). Articolele 314 §§ 1 și 2 CPP se citesc după cum urmează: «1. Orice persoană achitată prin sentință definitivă pe motiv că faptele imputate nu s-au produs, că nu a săvârșit faptele, că faptele nu constituie o infracțiune sau că nu sunt ridicate în rang de infracțiune de lege are dreptul la reparație pentru detenția provizorie suferit, cu condiția să nu fi provocat [detenția sa] sau să fi contribuit la provocarea ei cu intenție sau cu culpă grea. 2. Același drept este garantat oricărei persoane achitate din orice motiv sau oricărei persoane condamnate care, în cursul procesului, a fost supusă unei detenții provizorii, atunci când se stabilește printr-o decizie definitivă că actul care a ordonat măsura a fost adoptat sau prelungit în timp ce condițiile de aplicabilitate prevăzute de articolele 273 și 280 nu erau îndeplinite.» 34. art. 273 § 1 CPP dispune: «Nimeni nu poate fi supus unor măsuri de detenție provizorie dacă nu există la adresa sa grave indici de vinovăție.» 35. art. 280 CPP prevede că o măsură de asigurare poate fi adoptată doar dacă pedeapsa maximă pentru infracțiunea presupus săvârșită este mai mare de trei ani de închisoare. ÎN DREPT I. PRIVIND OBIECȚIUNEA BAZATĂ PE ARTICOLUL 5 § 1 a) AL CONVENȚIEI

Reclamantul susține că întârzierea acordării reducerii de pedeapsă a avut ca efect prelungirea duratei execuției pedepsei sale. Invocă art. 5 § 1 a) al Convenției, care se citește după cum urmează: art. 5 «1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertate, decât în următoarele cazuri și pe caile prevăzute de lege: a) dacă este deținut în mod regulat ca urmare a unei condamnări pronunțate de un tribunal competent; (...) » A. Cu privire la admisibilitate

Constatând că obiecțiunea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

Reclamantul susține că, de la 19 ianuarie 2007, detenția sa devenise iregulată deoarece nu ar mai fi decurs dintr-o condamnare în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției, ci dintr-o acordare tardivă a reducerii de pedeapsă. Într-adevăr, după spusele sale, cazierul judiciar din 7 martie 2005, pe baza căruia fuseseră pronunțate deciziile de respingere a reducerii de pedeapsă, era entacat de o eroare materială, și anume indicația că continua să încalce legea până în septembrie 1998 în loc de septembrie 1989.

Guvernul nu se pronunță pe fond cu privire la obiecțiune (paragrafele 5-9 mai sus).

Curtea constată că reclamantul a fost arestat și pus în detenție în execuția, în particular, unei condamnări de curtea de apel de Palermo. Lipsa de libertate la care a fost supus reclamantul se analizează, prin urmare, ca o detenție regulată a unei persoane ca urmare a unei condamnări pronunțate de un tribunal competent în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției.

Pe baza articolului 54 al legii privind administrația penitenciară («legea nr. 354/1975»), reclamantul a solicitat o reducere de pedeapsă de patruzeci și cinci de zile pe semestru (liberazione anticipata), în special pentru perioada din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998 (§16 mai sus). Această dispoziție enunță că reducerea de pedeapsă se acordă doar dacă persoana interesată a demonstrat bună purtare și a participat la programele de reintegrare socială.

Prin decizie din 17 iunie 2004, judecătorul de aplicare a pedepselor din Bologna a respins cererea referitoare la perioada anterioară lunii mai 1998, în principal cu motivul că interesatul continua să săvârșească infracțiuni până la acea dată. Abia la 8 octombrie 2007 judecătorul de aplicare a pedepselor a acordat reducerea solicitată pentru perioada din 23 noiembrie 1993 până la 23 mai 1998, din cauza participării reclamantului la programele de reintegrare socială (paragrafele 16 și 26 mai sus).

Reclamantul a fost pus în libertate la 8 octombrie 2007, patru luni și douăzeci de zile înainte de termenul pedepsei sale, în timp ce reducerea acordată echivala cu un an, o lună și treisprezece zile. Termenul pedepsei fiind inițial prevăzut pentru 28 februarie 2008, acordarea acestei reduceri i-ar fi permis eliberarea la 19 ianuarie 2007.

În aceste circumstanțe, Curtea constată că reclamantul a executat o pedeapsă mai lungă cu opt luni și douăzeci de zile decât cea care rezulta din condamnarea pronunțată la adresa sa după deducerea reducerii litigioase. Rămâne de determinat dacă surplusul de închisoare a dus la o încălcare a articolului 5 al Convenției.

Curtea reamintește, în primul rând, că art. 5 § 1 a) al Convenției nu garantează, ca atare, dreptul unui condamnat, de exemplu, de a beneficia de o lege de amnistie sau de a primi, în mod anticipat, o eliberare condiționată sau definitivă (Mouesca c. Franța (decizie), nr. 52189/99, 18 octombrie 2001, și İrfan Kalan c. Turcia (decizie), nr. 73561/01, 2 octombrie 2001). Cu toate acestea, ar putea fi altfel atunci când jurisdicțiile interne sunt obligate, în absența oricărui putere discreționare, să aplice o asemenea măsură oricărei persoane care îndeplinesc condițiile stabilite de lege pentru a beneficia de aceasta (Grava c. Italia, nr. 43522/98, § 43, 10 iulie 2003, Pilla c. Italia, nr. 64088/00, § 41, 2 martie 2006, Șahin Karataș c. Turcia, nr. 16110/03, § 35, 17 iunie 2008, și Del Rio Prada c. Spania [Marea Cameră], nr. 42750/09, 21 octombrie 2013).

Curtea observă că, în temeiul articolului 54 al legii nr. 354/1975 privind administrația penitenciară și al jurisprudenței Curții de casație în materie (paragrafele 30 și 31 mai sus), autoritățile competente se bucură de o latitudine de apreciere pentru a stabili dacă un deținut a îndeplinit criteriile de bună purtare și de participare la programele de reintegrare și dacă aderarea acestuia la aceste programe nu este pur ficțională sau nu are ca scop exclusiv obținerea de beneficii precum reducerea de pedeapsă. Cu toate acestea, această libertate de apreciere nu este lipsită de limite și fiecare decizie trebuie să fie corespunzător motivată în drepturi și în fapte. Atunci când condițiile sunt îndeplinite, autoritățile judiciare trebuie, prin urmare, să acorde reducerea de pedeapsă în măsura stabilită de lege (§31 mai sus).

În cauza de față, judecătorii au mai întâi refuzat acordarea reducerii de pedeapsă pentru perioada din 12 ianuarie 1976 până la 23 mai 1998 cu motivul că, potrivit cazierului judiciar al reclamantului (paragrafele 21 și 25 mai sus), activitatea infracțională în cauză încetase în septembrie 1998.

Ulterior, judecătorii au acceptat cererea pentru perioada din 1993 până la 1998 subliniind buna purtare a reclamantului și participarea acestuia la programele de reintegrare socială în cursul perioadei litigioase. Într-adevăr, după cum a precizat tribunalul de aplicare a pedepselor la 4 octombrie 2011, cazierul judiciar la care judecătorii se referiseră era entacat de o eroare materială, deoarece indica că reclamantul continua să săvârșească infracțiunea litigiasă până în septembrie 1998 în timp ce curtea de apel de Palermo condamnase reclamantul pentru o infracțiune săvârșită până în septembrie 1989 (§29 mai sus).

În concluzie, Curtea constată că reclamantul a executat o pedeapsă de durată mai mare decât cea pe care ar fi trebuit s-o execute conform sistemului juridic național, ținând seama de reducerile de pedeapsă la care avea drept (a se vedea, mutatis mutandis, Grava, citat mai sus, § 45). Consideră că surplusul de închisoare în cauză, echivalent cu opt luni și douăzeci de zile, nu poate fi analizat ca o detenție regulată în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției.

Din consens, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

În observațiile sale, Guvernul nu se exprimă în privința acestei chestiuni (paragrafele 5-9 mai sus). A. Cu privire la admisibilitate

Constatând că această obiecțiune nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

Curtea reamintește că dreptul la reparație enunțat în §5 al articolului 5 al Convenției presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe ale acestei dispoziții să fi fost stabilită de o autoritate națională sau de Curte (N.C. c. Italia [Marea Cameră], nr. 24952/94, § 49, CEDO 2002-X). În cauza de față, Curtea fiind ajuns la concluzia că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 a), rămâne de determinat dacă reclamantul dispunea, la momentul introducerii cererii în fața ei, de posibilitatea de a solicita reparație pentru prejudiciul suferit.

Curtea reamintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, aparține jurisdicțiilor naționale să interpreteze și să aplice dispozițiile dreptului intern (Van Mechelen și alții c. Țări de Jos, 23 aprilie 1997, § 50, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1997-III, și De Lorenzo c. Italia (decizie), nr. 69264/01, 12 februarie 2004). Astfel, în cauza de față, Curtea nu ar putea substitui jurisdicțiilor interne pentru a determina baza juridică pe baza căreia indemnitățarea putea fi acordată.

Din consens, Guvernului i-a revenit datoria de a indica cu o claritate suficientă care ar fi fost căile de atac utile pe care interesatul ar fi trebuit să le introducă în privința acestei chestiuni. Curtea nu trebuie să suplimenteze din oficiu impreciziile sau lacunele tezelor Statului pârât (a se vedea, mutatis mutandis, Rafinerii grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia, 9 decembrie 1994, § 35, seria A nr. 301-B).

Curtea constată că Guvernul nu se pronunță pe fond cu privire la obiecțiune (paragrafele 5-9 mai sus).

De aici, în absența oricărei indicații din partea Guvernului cu privire la calea pe care reclamantul ar fi trebuit s-o urmeze pentru a obține o indemnitare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției. III. PRIVIND ÎNCĂLCAREA SUSȚINUTĂ A ARTICOLULUI 5 § 1 REFERITOR LA REFUZUL REDUCERII DE PEDEAPSĂ PENTRU PERIOADA DIN 23 NOIEMBRIE 2006 LA 8 OCTOMBRIE 2007

Reclamantul reproșează judecătorului de aplicare a pedepselor din Bologna că nu i-a acordat, și aceasta, după spusele sale, în încălcarea dreptului intern, reducerea de pedeapsă referitoare la perioada din 23 noiembrie 2006 până la 8 octombrie 2007 (§26 mai sus), ceea ce l-ar fi obligat să execute o pedeapsă mai lungă.

Curtea constată că din dosarul cauzei nu rezultă că reclamantul să fi sesizat tribunalul de aplicare a pedepselor pentru a se plânge de decizia din 8 octombrie 2007 a judecătorului de aplicare a pedepselor.

De aici rezultă că această obiecțiune trebuie respinge pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 ale Convenției. IV.

Curtea a examinat această obiecțiune după cum a fost prezentată de reclamant. Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și, în măsura în care este competentă să cunoască aluziile formulate, Curtea nu constată nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție.

De aici rezultă că această obiecțiune este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinge, în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 ale Convenției. V.

La introducerea cererii, reclamantul a cerut 10.000.000 de euro (EUR) cu titlu de daune morale. Cu toate acestea, în observațiile sale, nu cere nicio sumă pentru daune morale sau materiale și nu solicită rambursarea cheltuielilor și depozelor.

Potrivit jurisprudenței sale constante (a se vedea, în special, Andrea Corsi c. Italia, nr. 42210/98, 4 iulie 2002, Andrea Corsi c. Italia (revizuire), nr. 42210/98, 2 octombrie 2003, Willekens c. Belgia, nr. 50859/99, 24 aprilie 2003, și Mancini c. Italia, nr. 44955/98, CEDO 2001-IX), Curtea nu acordă nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă dacă pretențiile cifrate și justificările necesare nu au fost depuse în termen, determinat de art. 60 § 1 al regulamentului, chiar și în cazul în care partea cerând ar fi indicat pretențiile sale la o etapă anterioară a procedurii (Fadıl Yılmaz c. Turcia, nr. 28171/02, § 26, 21 iulie 2005, și Kravchenko și alții (locuințe militare) c. Rusia, nr. 11609/05, 12516/05, 17393/05, 20214/05, 25724/05, 32953/05, 1953/06, 10908/06, 16101/06, 26696/06, 40417/06, 44437/06, 44977/06, 46544/06, 50835/06, 22635/07, 36662/07, 36951/07, 38501/07, 54307/07, 22723/08, 36406/08 și 55990/08, § 51, 16 septembrie 2010).

Astfel, reclamantul nu satisf Așuzând obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 60 al regulamentului, Curtea consideră că se impune să nu se aloce nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind obiecțiunile bazate pe articolele 5 §§ 1 a) și 5 ale Convenției, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 a) al Convenției; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției; 4. Declară că nu este de-ajuns să se aloce nicio sumă cu titlu de satisfacție echitabilă în cauza de față. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 24 martie 2015, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentului. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Grefier-adjunct Președintă

Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me E. Spatafora, ainsi que par sa coagente, M me P. Accardo.

Invoquant l’article 5 §§ 1 a) et 5 de la Convention, le requérant alléguait, entre autres, qu’il avait purgé une peine supérieure à celle qu’il aurait purgée en cas d’octroi plus rapide d’une remise de peine.

Le 6 décembre 2010, les griefs tirés de l’article 5 §§ 1 a) et 5 de la Convention ont été communiqués au Gouvernement.

Dans ses premières observations sur le fond, déposées au greffe le 18 avril 2011, le Gouvernement indiquait que le parquet avait demandé la révocation de la décision de remise de peine. Il ajoutait que la procédure étant pendante devant le tribunal de l’application des peines, il n’était donc pas en mesure de répondre aux questions posées par la Cour lors de la communication de la requête.

Le 14 septembre 2011, le Gouvernement a attiré l’attention de la Cour sur la nécessité qui aurait été la sienne d’attendre l’issue de l’audience du 4 octobre 2011 avant d’envoyer ses observations.

Le 22 novembre 2011, le requérant a informé la Cour que, le 4 octobre 2011, le tribunal avait décidé de rejeter la demande de révocation du parquet.

Le Gouvernement n’ayant pas donné suite à sa lettre du 14 septembre 2011, la Cour l’informa le 14 novembre 2012 qu’elle délibérerait sur l’affaire en l’état.

Par une lettre du 11 décembre 2012, le Gouvernement envoya une copie de la décision du tribunal de l’application des peines et demanda à la Cour « de bien vouloir prendre en considération cette circonstance qui [étayait] les conclusions qu’il avait soumises dans ses observations du 18 avril 2011 ». EN FAIT I.

Le requérant est né en 1946 et réside à Bologne.

Le requérant a écopé de plusieurs peines pour des délits graves. Il ressort du dossier que sa dernière condamnation a été prononcée par la cour d’assises d’appel de Palerme pour association de malfaiteurs de type mafieux (article 416 bis du code pénal) par un arrêt du 31 janvier 2001 devenu définitif le 17 février 2003.

Le requérant affirme avoir été détenu pendant les périodes suivantes : du 12 janvier 1976 au 9 juin 1978 ; du 18 octobre 1985 au 25 mai 1987 ; du 21 février au 26 juin 1990 ; du 13 août 1993 au 8 octobre 2007.

Par une décision du 25 octobre 1999 (n o 8390/99), le tribunal de l’application des peines de Naples accorda au requérant une remise de peine ( liberazione anticipata ) de quatre-vingt-dix jours par rapport à la période de détention du 23 mai 1998 au 23 mai 1999.

Le 11 juin 2003, le tribunal de l’application des peines de Bologne accorda au requérant une remise de peine de trois cent soixante jours par rapport à huit semestres pour la période de 1998 à 2003. 16. À une date non précisée, le requérant demanda une nouvelle remise par rapport à la période de détention du 12 janvier 1976 au 23 mai 1998. Par une décision du 17 juin 2004 (n o R.G. 1627/03), compte tenu de la participation positive du requérant aux programmes de réinsertion sociale, le juge de l’application des peines de Bologne, R.R., accorda une remise de quatre-vingt-dix jours calculée sur la période du 23 mai 2003 au 23 mai 2004. Il rejeta la demande pour la période de détention antérieure à mai 1998 au motif que, pour la période du 12 janvier 1976 au 23 mai 1998, le requérant avait été condamné par la cour d’assises d’appel de Palerme pour un délit commis après le 23 mai 1998 (association de malfaiteurs de type mafieux).

Le 3 septembre 2004, le requérant saisit le tribunal de l’application des peines de Bologne, arguant que le refus opposé par le juge de l’application des peines aurait été fondé sur une constatation erronée, à savoir la commission d’un délit après 1998.

Par une décision du 21 octobre 2004 (n o R.T.S. 3531/04), le tribunal, prenant en considération seulement la période du 12 janvier 1976 au 9 juin 1978, rejeta la demande au motif que le requérant aurait commis d’autres délits.

Le 6 novembre 2004, le requérant se pourvut en cassation et, par un arrêt déposé le 25 mai 2005 (n o 19864/05), il obtint la cassation de la décision du tribunal en raison : a) de l’absence de motivation par rapport à l’identification des délits commis ; b) de l’absence d’évaluation de l’éventuel impact de ces délits sur la décision d’octroyer la remise de peine ; c) de la non-prise en considération par la juridiction de la participation du requérant aux programmes de réinsertion sociale. L’affaire fut renvoyée devant le tribunal de l’application des peines de Bologne pour un nouvel examen.

Par une décision du 9 décembre 2005, le parquet calcula la nouvelle durée de la détention que le requérant devait encore purger. Il ressort de ce document que les délits pour lesquels le requérant avait été condamné par la cour d’assises d’appel de Palerme avaient été commis jusqu’au mois de septembre 1989 et non pas 1998.

Par un jugement du 28 septembre 2006 (n o R.T.S. 3199/05), le tribunal de l’application des peines de Bologne, présidé par le juge R.R., confirma la décision du 21 octobre 2004 au motif que, selon le casier judiciaire du requérant, le délit pour lequel il avait été condamné par la cour d’assises de Palerme avait été commis jusqu’au mois de septembre 1998.

Le 3 octobre 2006, le requérant se pourvut en cassation. D’une part, il affirmait avoir droit à la remise au moins par rapport aux semestres postérieurs à 1993 et, d’autre part, il dénonçait l’existence d’une erreur quant à la date à prendre pour commission du délit litigieux (septembre 1989 et non pas septembre 1998). Il indiquait que cette dernière circonstance était démontrée par plusieurs documents : l’arrêt de la cour d’assises d’appel de Palerme du 31 janvier 2001, la décision du 9 décembre 2005 du parquet relative à la détermination de la peine qui restait à purger et les données consignées dans le registre des matricules. Enfin, le requérant reprocha au tribunal un manque d’impartialité découlant selon lui de la présence en son sein du juge R.R.

Par une décision déposée le 6 juillet 2007 (n o 26132/07), la haute juridiction, sans motivation concernant le grief relatif à l’impartialité, rejeta le pourvoi, estimant que la commission du délit d’association de malfaiteurs de type mafieux aurait pu continuer bien au-delà de 1993, l’état de détention n’excluant pas, en principe, la possibilité de commettre un tel délit.

Le 4 juin 2007, le requérant introduisit une nouvelle demande de remise de peine. 25. À la date du 12 juillet 2007, le casier judiciaire du requérant fut modifié : il ressort dudit document que les délits pour lesquels le requérant avait été condamné par la cour d’assises d’appel de Palerme avaient été commis jusqu’au mois de septembre 1989.

Par une décision déposée au greffe le 8 octobre 2007 (n o 807/07, n o SIUS 2900/07), le juge de l’application des peines de Bologne, R.L.R., accorda au requérant une remise de peine de quatre cent cinq jours pour bonne conduite, au sens de l’article 54 de la loi n o 354/1975, pour la période du 23 novembre 1993 au 23 mai 1998. Le requérant affirme avoir été remis en liberté le 8 octobre 2007. Selon lui, le juge n’aurait pas pris en considération la période du 23 novembre 2006 au 8 octobre 2007 pour calculer la totalité des jours de remise de peine auxquels il avait droit. Le requérant ne saisit pas le tribunal de l’application des peines.

Selon les informations fournies par le requérant et confirmées par le Gouvernement (observations du 18 avril 2011), le terme de la peine étant initialement prévu au 28 février 2008, l’application de cette remise aurait permis la libération du requérant le 19 janvier 2007.

Il ressort des documents envoyés par le Gouvernement à l’appui de ses observations du 18 avril 2011 que, par une note du 31 mars 2011, le ministère de la Justice avait exprimé l’avis que la décision du juge de l’application des peines de Bologne du 8 octobre 2007 était « illégitime », au motif que la décision du tribunal de l’application de peines de Bologne du 28 septembre 2006, qui avait refusé la remise de peine, était devenue définitive.

Par une décision du 4 octobre 2011, déposée le 18 novembre 2011, le tribunal de l’application des peines de Bologne rejeta la demande introduite par le parquet visant à la révocation de la décision de remise de peine. La juridiction constatait que, comme le requérant l’aurait affirmé à juste titre, le casier judiciaire du 7 mars 2005, sur la base duquel les décisions de rejet de la demande de remise de peine avaient été rendues, était entaché d’une erreur matérielle, à savoir l’indication selon laquelle le requérant avait continué à enfreindre la loi jusqu’en septembre 1998 au lieu de septembre 1989. II.

Selon la jurisprudence de la Cour de cassation, les juges jouissent d’une marge d’appréciation dans leur évaluation des conditions requises pour l’obtention de la remise de peine. Ils doivent aussi vérifier que la participation aux programmes de réinsertion n’est pas purement fictive ou n’a pas exclusivement comme but l’obtention de bénéfices tels que la remise de peine et qu’elle représente une réelle volonté de réinsertion sociale (Cour de cassation, n o 29779 du 3 juillet 2012, déposé le 20 juillet 2012). Toutefois, cette marge d’appréciation n’est pas dépourvue de limites et les décisions sur la remise de peine doivent être dûment motivées (voir, entre autres, Cour de cassation, n o 10756 du 7 février 2013, déposé le 7 mars 2013, et n o 32985 du 5 juillet 2011, déposé le 1 er septembre 2011). À titre d’exemple, la commission d’un délit ou d’une faute disciplinaire ne suffit pas, en soi, à priver l’intéressé du bénéfice d’une remise de peine ; il incombe aux juges de démontrer en quoi la commission d’un tel délit est révélatrice de l’absence d’implication de l’intéressé dans le parcours de rééducation (Cour de cassation, n o 14359 du 13 février 2013 et déposé le 26 mars 2013). Ainsi, tout en étant libres dans leur appréciation des conditions requises pour l’obtention de la remise de peine, les juges nationaux ne peuvent pas, lorsque les conditions sont remplies, refuser l’octroi de la mesure demandée.

Selon l’article 69 bis de la loi n o 354/1975, introduit par l’article 1 § 4 de la loi n o 277/2002, l’alinéa 5 de l’article 30 bis de la loi pénitentiaire est applicable à la procédure concernant les demandes de remise de peine. Cette dernière disposition est ainsi libellée : « Le magistrat de l’application des peines (...) ne fait pas partie du collège qui tranche un recours concernant une décision adoptée par lui-même. »

En ce qui concerne le droit à réparation pour une détention provisoire « injuste » ( ingiustizia sostenziale ), l’article 314 du code de procédure pénale (CPP) prévoit un droit à réparation dans deux cas distincts : lorsque, à l’issue de la procédure pénale sur le fond, l’accusé est acquitté (réparation pour injustice dite « substantielle ») ou lorsqu’il est établi que le suspect a été placé ou maintenu en détention provisoire au mépris des articles 273 et 280 CPP (réparation pour injustice dite « formelle »). L’article 314 §§ 1 et 2 CPP se lit comme suit : « 1. Quiconque est relaxé par un jugement définitif au motif que les faits reprochés ne se sont pas produits, qu’il n’a pas commis les faits, que les faits ne sont pas constitutifs d’une infraction ou qu’ils ne sont pas érigés en infraction par la loi a droit à une réparation pour la détention provisoire subie, à condition de ne pas avoir provoqué [sa détention] ou contribué à la provoquer intentionnellement ou par faute lourde. 2. Le même droit est garanti à toute personne relaxée pour quelque motif que ce soit ou à toute personne condamnée qui, au cours du procès, a fait l’objet d’une détention provisoire, lorsqu’il est établi par une décision définitive que l’acte ayant ordonné la mesure a été pris ou prorogé alors que les conditions d’applicabilité prévues aux articles 273 et 280 n’étaient pas réunies. »

L’article 273 § 1 CPP dispose : « Nul ne peut être soumis à des mesures de détention provisoire s’il n’y a pas à sa charge de graves indices de culpabilité. »

L’article 280 CPP prévoit qu’une mesure de précaution peut être adoptée seulement si la peine maximale pour l’infraction prétendument commise est supérieure à trois ans d’emprisonnement. EN DROIT I. SUR LE GRIEF TIRÉ DE L’ARTICLE 5 § 1 a) DE LA CONVENTION

Le requérant soutient que la tardiveté de l’octroi de la remise de peine a eu pour effet d’allonger la durée de l’exécution de sa peine. Il invoque l’article 5 § 1 a) de la Convention, qui est ainsi libellé : Article 5 « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : a) s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent ; (...) » A. Sur la recevabilité

Constatant que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant allègue que, à compter du 19 janvier 2007, sa détention était devenue irrégulière car elle n’aurait plus découlé d’une condamnation au sens de l’article 5 § 1 a) de la Convention, mais d’un octroi tardif de la remise de peine. En effet, selon lui, son casier judiciaire du 7 mars 2005, sur la base duquel les décisions de rejet de la remise de peine auraient été rendues, était entaché d’une erreur matérielle, à savoir l’indication selon laquelle il avait continué à enfreindre la loi jusqu’en septembre 1998 au lieu de septembre 1989.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur le fond du grief (paragraphes 5-9 ci-dessus).

La Cour relève que le requérant a été arrêté et placé en détention en exécution, entre autres, d’une condamnation par la cour d’assises d’appel de Palerme. La privation de liberté à laquelle le requérant a été soumis s’analyse donc en une détention régulière d’une personne après condamnation par un tribunal compétent au sens de l’article 5 § 1 a) de la Convention.

Se fondant sur l’article 54 de la loi sur l’administration pénitentiaire (« la loi n o 354/1975 »), le requérant a demandé une remise de peine de quarante-cinq jours par semestre ( liberazione anticipata ), notamment pour la période du 12 janvier 1976 au 23 mai 1998 (paragraphe 16 ci-dessus). Cette disposition énonce que la remise de peine n’est octroyée que si l’intéressé a fait preuve de bonne conduite et participé aux programmes de réinsertion sociale.

Par une décision du 17 juin 2004, le juge de l’application des peines de Bologne a rejeté la demande concernant la période antérieure au mois de mai 1998, principalement au motif que l’intéressé avait continué à commettre des délits jusqu’à cette date. Ce n’est que le 8 octobre 2007 que le juge de l’application des peines a octroyé la remise sollicitée pour la période du 23 novembre 1993 au 23 mai 1998, en raison de la participation du requérant aux programmes de réinsertion sociale (paragraphes 16 et 26 ci-dessus).

Le requérant a été remis en liberté le 8 octobre 2007, quatre mois et vingt jours avant le terme de sa peine, alors que la remise accordée équivalait à un an, un mois et treize jours. La fin de la peine étant initialement prévue au 28 février 2008, l’octroi de cette remise lui aurait valu d’être libéré le 19 janvier 2007.

Dans ces circonstances, la Cour constate que le requérant a purgé une peine plus longue de huit mois et vingt jours que celle qui résultait de la condamnation prononcée à son encontre après déduction de la remise litigieuse. Il reste à déterminer si le surplus d’emprisonnement a emporté violation de l’article 5 de la Convention.

La Cour rappelle d’emblée que l’article 5 § 1 a) de la Convention ne garantit pas, en tant que tel, le droit pour un condamné, par exemple, de jouir d’une loi d’amnistie ou de bénéficier de façon anticipée d’une remise en liberté conditionnelle ou définitive ( Mouesca c. France (déc.), n o 52189/99, 18 octobre 2001, et İrfan Kalan c. Turquie (déc.), n o 73561/01, 2 octobre 2001). Toutefois, il pourrait en aller autrement lorsque les juridictions internes sont tenues, en l’absence de tout pouvoir discrétionnaire, d’appliquer une telle mesure à toute personne remplissant les conditions fixées par la loi pour en bénéficier ( Grava c. Italie , n o 43522/98, § 43, 10 juillet 2003, Pilla c. Italie , n o 64088/00, § 41, 2 mars 2006, Șahin Karataș c. Turquie , n o 16110/03, § 35, 17 juin 2008, et Del Rio Prada c. Espagne [GC], n o 42750/09, 21 octobre 2013).

La Cour observe qu’aux termes de l’article 54 de la loi n o 354/1975 sur l’administration pénitentiaire et de la jurisprudence de la Cour de cassation en la matière (paragraphes 30 et 31 ci-dessus), les autorités compétentes jouissent d’une marge d’appréciation afin d’établir si un détenu a rempli les critères de bonne conduite et de participation aux programmes de réinsertion et si son adhésion à ces programmes n’est pas purement fictive ou n’a pas exclusivement comme but l’obtention de bénéfices tels que la remise de peine. Toutefois, cette liberté d’appréciation n’est pas dépourvue de limites et chaque décision doit être dûment motivée en droit et en fait. Lorsque les conditions sont remplies, les autorités judiciaires doivent ainsi octroyer la remise de peine dans la mesure établie par la loi (paragraphe 31 ci-dessus).

En l’espèce, les juges ont d’abord refusé d’octroyer la remise de peine pour la période du 12 janvier 1976 au 23 mai 1998 au motif que, selon le casier judiciaire du requérant (paragraphes 21 et 25 ci-dessus), l’activité criminelle en question avait pris fin en septembre 1998.

Ensuite, les juges ont accepté la demande pour la période de 1993 à 1998 en soulignant la bonne conduite du requérant et sa participation aux programmes de réinsertion sociale au cours de la période litigieuse. En effet, comme l’a précisé le tribunal de l’application des peines le 4 octobre 2011, le casier judiciaire dont les juges avait fait référence était entaché d’une erreur matérielle, car il indiquait que le requérant avait continué à commettre le délit litigieux jusqu’en septembre 1998 tandis que la cour d’assises d’appel de Palerme avait condamné le requérant pour un délit commis jusqu’au mois de septembre 1989 (paragraphe 29 ci-dessus).

En conclusion, la Cour constate que le requérant a purgé une peine d’une durée supérieure à celle qu’il aurait dû subir selon le système juridique national, compte tenu des remises de peine auxquelles il avait droit (voir, mutatis mutandis , Grava , précité, § 45). Elle estime que le surplus d’emprisonnement en cause, équivalent à huit mois et vingt jours, ne saurait s’analyser en une détention régulière au sens de l’article 5 § 1 a) de la Convention.

Par conséquent, il y a eu violation de cette disposition. II.

Dans ses observations, le Gouvernement ne s’exprime pas en la matière (paragraphes 5-9 ci-dessus). A. Sur la recevabilité

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

La Cour rappelle que le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 de l’article 5 de la Convention suppose qu’une violation de l’un des autres paragraphes de cette disposition ait été établie par une autorité nationale ou par la Cour ( N.C. c. Italie [GC], n o 24952/94, § 49, CEDH 2002 ‑ X). En l’espèce, la Cour ayant conclu à la violation de l’article 5 § 1 a), il reste à déterminer si le requérant disposait, au moment de l’introduction de la requête devant elle, de la possibilité de demander réparation pour le préjudice subi.

La Cour rappelle que, en vertu de sa jurisprudence constante, il appartient aux juridictions nationales d’interpréter et d’appliquer les dispositions du droit interne ( Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , 23 avril 1997, § 50, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, et De Lorenzo c. Italie (déc.), n o 69264/01, 12 février 2004). Ainsi, en l’espèce, la Cour ne saurait se substituer aux juridictions internes pour déterminer la base juridique sur laquelle l’indemnisation pouvait être accordée.

Par conséquent, il incombait au Gouvernement d’indiquer avec une clarté suffisante quels recours utiles l’intéressé aurait dû introduire en la matière. La Cour n’a pas à suppléer d’office à l’imprécision ou aux lacunes des thèses de l’État défendeur (voir, mutatis mutandis , Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , 9 décembre 1994, § 35, série A n o 301 ‑ B).

La Cour constate que le Gouvernement ne se prononce pas sur le fond du grief (paragraphes 5-9 ci-dessus).

Partant, en l’absence de toute indication de la part du Gouvernement sur la voie que le requérant aurait dû emprunter pour obtenir une indemnisation, la Cour conclut à la violation de l’article 5 § 5 de la Convention. III. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 1 RELATIVE AU REFUS DE LA REMISE DE PEINE POUR LE PÉRIODE DU 23 NOVEMBRE 2006 AU 8 OCTOBRE 2007

Le requérant reproche au juge de l’application des peines de Bologne de ne pas lui avoir accordé, et ce, selon lui, en violation du droit interne, la remise de peine relative à la période du 23 novembre 2006 au 8 octobre 2007 (paragraphe 26 ci-dessus), ce qui l’aurait obligé à purger une peine plus longue.

La Cour relève qu’il ne ressort pas du dossier que le requérant ait saisi le tribunal de l’application des peines pour se plaindre de la décision du 8 octobre 2007 du juge de l’application des peines.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. IV.

La Cour a examiné ce grief tel qu’il a été présenté par le requérant. Compte tenu de l’ensemble des éléments dont elle dispose, et pour autant qu’elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. V.

Lors de l’introduction de la requête, le requérant a réclamé 10 000 000 euros (EUR) au titre du dommage moral. Toutefois, dans ses observations, il ne réclame aucun montant pour dommage moral ou dommage matériel et il ne demande pas le remboursement de frais et dépens.

Selon sa jurisprudence constante (voir, notamment, Andrea Corsi c. Italie , n o 42210/98, 4 juillet 2002, Andrea Corsi c. Italie (révision), n o 42210/98, 2 octobre 2003, Willekens c. Belgique , n o 50859/99, 24 avril 2003, et Mancini c. Italie , n o 44955/98, CEDH 2001-IX), la Cour n’octroie aucune somme à titre de satisfaction équitable dès lors que les prétentions chiffrées et les justificatifs nécessaires n’ont pas été soumis dans le délai imparti à cet effet par l’article 60 § 1 du règlement, même dans le cas où la partie requérante aurait indiqué ses prétentions à un stade antérieur de la procédure ( Fadıl Yılmaz c. Turquie , n o 28171/02, § 26, 21 juillet 2005, et Kravchenko et autres (logements militaires) c. Russie , n os 11609/05, 12516/05, 17393/05, 20214/05, 25724/05, 32953/05, 1953/06, 10908/06, 16101/06, 26696/06, 40417/06, 44437/06, 44977/06, 46544/06, 50835/06, 22635/07, 36662/07, 36951/07, 38501/07, 54307/07, 22723/08, 36406/08 et 55990/08, § 51, 16 septembre 2010).

Aussi, le requérant n’ayant pas satisfait aux obligations qui lui incombaient aux termes de l’article 60 du règlement, la Cour considère-t-elle qu’il convient de n’allouer aucune somme à titre de satisfaction équitable. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l’article 5 §§ 1 a) et 5 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 a) de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’allouer une somme à titre de satisfaction équitable en l’espèce. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mars 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Fatoș Aracı Päivi Hirvelä Greffière adjointe Présidente