REICHMAN c. FRANCE

Comunicat la 31 martie 2015 CINCEA SECȚIUNE Cerere nr. 50147/11 Claude REICHMAN împotriva Franței introdusă la 25 iulie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Claude Reichman, este un resortisant francez născut în 1937 și rezident la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: Pe vremea faptelor, reclamantul a fost de aproape 15 ani responsabil de emisiunea de știri mai puțin jurnal La începutul emisiunii din 14 noiembrie 2006, el a făcut o intervenție dedicată situației radioului de la decesul fondatorului său, Jean Ferré. În primul rând, reclamantul a raportat desfășurarea unei reuniuni organizate de radio în duminica precedentă pentru celebrarea celui de-al 19-lea În timpul aniversării, în care noul președinte al Consiliului de administrație, L., s-a asigurat, cu ajutorul gărzilor de corp, că persoanele prezente nu pot vorbi liber. El a criticat apoi decizia acestuia din urmă, luată împotriva avizului consiliului de administrație provizoriu, de a controla linia editorială a radioului. În sfârșit, reclamantul își încheie intervenția cu următoarele cuvinte: acestea sunt faptele așa cum sunt, sunt grave, sunt cu atât mai grave cu cât situația financiară a radioului a dat naștere unora dintre... ..vroiam să spun acrobatii... sau, să zicem, anumitor comportamente pe care le cere să fie verificate, și toate astea mă îngrijorează foarte mult. Așadar, aveam de ales să tac din gură și să acopăr ceea ce s - a întâmplat. Nu am făcut-o, pentru că eu cred că situația este gravă și nu aș vrea să fiu responsabil, ca să fiu, pentru o situație care ne-ar vedea, de exemplu, privați de dreptul de a fi, pentru că ne-am comporta într-un mod care nu este în conformitate cu angajamentul pe care l-am asumat față de CSA [Consiliul de la mail], fie în ceea ce privește funcționarea noastră, fie în ceea ce privește gestionarea finanțelor noastre. Cred că trebuie să renunțăm la această criză, trebuie să se dea de gol cât mai bine posibil, și cred că ar fi demn ca [L.] să se retragă. O spun foarte exact. Nu am nimic, absolut nimic, împotriva [L.]. Îl cunosc puțin. Am făcut câteva emisiuni cu el. Am avut întotdeauna relații sincere și corecte. Și chiar... Eu sunt cel care i-am încredințat statutul, pentru ca el să vadă cu Jean Ferré cum putem să ne asigurăm că funcționează, ziua, că ne puteam teme de unde ar fi dispărut Jean Ferré. Iată, am avut o încredere foarte rezonabilă în [L.]. Această încredere, nu am mai putut. Nu l-am lămurit, din motivele pe care tocmai le-am explicat. Și acum, pur și simplu, doresc ca rațiunea să revină, ca anumite atitudini să înceteze, ca șefii de demisie să se unească în jurul radioului, să facă într-adevăr în jurul ei un gard de onoare și nu un comitet de onoare, cum a spus [L.], ci un gard de onoare veritabil, pentru a o proteja și pentru a o face să trăiască, și ca oamenii care cred că suntem o secție sau o administrație să înțeleagă că ei nu mai au locul lor în acest radio - Pentru că suntem radioul liber al țării reale și al francofoniei, nu suntem radioul transmis al țării reale și al francofoniei. Iată ce am vrut să spun. A fost un pic lung, dar a fost necesar. La 9 februarie 2007, L. a depus o plângere cu constituție de părți civile. Printr-o ordonanță din 8 februarie 2008, instanța judecătorească sesizată cu această plângere l-a trimis pe reclamant în fața instanței corecționale a șefului calomniei publice împotriva unui particular, prevăzută în art. 23, 29 alin. (1) și 32 alin. (1) din Legea din 29 iulie 1881 privind libertatea presei. Prin hotărârea din 17 februarie 2009, tribunalul corecțional din Paris l-a declarat pe reclamant vinovat de calomnie publică față de un particular, în special pentru motivele pe care le impunea părții civile a acțiunilor care pot avea o calificare penală sau, cel puțin, pentru a lua în considerare punerea în aplicare a responsabilității sale, fără a se putea bucura de o scuză de bună credință prevăzută de dreptul intern, în absența unor elemente serioase care să permită justificarea acuzațiilor sale. Tribunalul l-a condamnat la o amendă de 1 000 EUR cu o suspendare, precum și la plata către L. a sumelor de 1 500 EUR pentru daune-interese și de 2 000 EUR pentru cheltuieli irepetibile în temeiul articolului 475-1 din Codul de procedură penală. Prin hotărârea din 27 mai 2010, tribunalul de apel din Paris a confirmat pe deplin hotărârea și l-a condamnat pe reclamant să plătească la L. suma de 2 000 EUR pentru cheltuielile prezentate în apel. martie 2011, Curtea de Casație a declarat recursul reclamantului inadmisibil, susținând că acesta i-a acordat avocatului său o putere de a acționa în casație la data de 25 mai 2010, în timp ce hotărârea Tribunalului de Primă Instanță fusese pronunțată la 27 mai și, în opinia sa, în sensul articolului 576 din Codul de procedură penală GRIEFS care invocă articolele 6 alineatul (1) și 10 din Convenție, reclamantul nu poate constitui o competență specială în sensul articolului 576 din Codul de procedură penală GRIFS, invocând art. 6 alin. (1) și 10 din Convenție, el se plânge de o încălcare disproporționată a dreptului său de a avea acces la instanța de Casație, precum și la libertatea sa de exprimare. A existat vreo încălcare a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și în special a dreptului său de a comunica informații sau idei, în sensul art. 10 A existat o încălcare a dreptului de acces la o instanță în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, din cauza refuzului Curții de Casație de a recunoaște valabilitatea mandatului d

Communiquée le 31 mars 2015

CINQUIÈME SECTION

Requête n

o

50147/11

Claude REICHMAN

contre la France

introduite le 25 juillet 2011

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Claude Reichman, est un ressortissant français né en 1937 et résidant à Paris.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

À l’époque des faits, le requérant était depuis près de quinze ans le responsable de l’émission «

Libre journal

» diffusée sur Radio Courtoisie. Au début de l’émission du 14 novembre 2006, il fit une intervention consacrée à la situation de la radio depuis le décès de son fondateur, Jean Ferré. Le requérant relata tout d’abord le déroulement d’une réunion organisée par la radio le dimanche précédent pour célébrer son 19

ème

anniversaire, au cours de laquelle le nouveau président du Conseil d’administration, L., aurait, avec le concours de gardes du corps, fait en sorte que les personnes présentes ne puissent pas s’exprimer. Il critiqua ensuite la décision de ce dernier, prise selon lui contre l’avis du conseil d’administration provisoire, de s’attribuer le contrôle de la ligne éditoriale de la radio. Le requérant conclut enfin son intervention par les propos suivants

:

«

Voilà les faits tels qu’ils sont. Ils sont graves. Ils sont d’autant plus graves que la situation financière de la radio a donné lieu à certaines... j’allais dire acrobaties... enfin, disons, à certains comportements dont l’orthodoxie demande à être vérifiée, et tout ceci me plonge dans une grande inquiétude. Alors, j’avais évidemment le choix de me taire et de couvrir ce qui s’est passé. Je ne l’ai pas fait, parce que je crois que la situation est gravissime et que je ne voudrais pas être le responsable, pour m’être tu, d’une situation qui nous verrait, par exemple, privés du droit d’émettre, parce que nous nous serions comportés d’une manière qui n’est pas conforme à l’engagement que nous avons pris vis-à-vis du CSA [Conseil Supérieur de l’Audiovisuel], que ça soit sur le plan de notre fonctionnement, ou que ce soit sur le plan de la gestion de nos finances. Donc, je crois qu’il faut que cette crise se dénoue. Il faut qu’elle se dénoue d’une manière aussi convenable que possible. Et je crois qu’il serait digne que [L.] se retire. Je le dis très exactement. Je n’ai rien, absolument rien, contre [L.]. Je le connais un peu. J’ai fait quelques émissions avec lui. J’ai toujours eu des relations courtoises et correctes. Et j’ai même... C’est moi qui lui ai confié les statuts, pour qu’il voit avec Jean Ferré comment on pourrait faire en sorte qu’ils fonctionnent, le jour, hélas, que l’on pouvait craindre où Jean Ferré aurait disparu. Voilà, j’avais une confiance tout à fait raisonnable dans [L.]. Cette confiance, je ne l’ai plus. Je ne l’ai plus, pour les raison que je viens d’expliquer. Et maintenant, je souhaite tout simplement que la raison revienne, que certaines attitudes cessent, que les patrons d’émission s’unissent autour de la radio, fassent vraiment autour d’elle une haie d’honneur et non pas un comité d’honneur, comme l’a dit [L.], mais une véritable haie d’honneur, pour la protéger et pour la faire vivre, et que les personnes qui croient que nous sommes une caserne ou une administration comprennent qu’ils n’ont plus leur place dans cette radio

: car nous sommes la radio libre du pays réel et de la francophonie, nous ne sommes pas la radio soumise du pays réel et de la francophonie. Voilà ce que je voulais dire. Ça a été un peu long, mais c’était nécessaire.

»

Le 9 février 2007, L. déposa une plainte avec constitution de partie civile.

Par une ordonnance du 8 février 2008, le juge d’instruction saisi par cette plainte renvoya le requérant devant le tribunal correctionnel du chef de diffamation publique envers un particulier, prévu par les articles 23, 29, alinéa 1, et 32, alinéa 1, de la loi du 29 juillet 1881 sur la liberté de la presse.

Par un jugement du 17 févier 2009, le tribunal correctionnel de Paris déclara le requérant coupable de diffamation publique envers un particulier, aux motifs, notamment, qu’il imputait à la partie civile des agissements pouvant revêtir une qualification pénale ou, à tout le moins, emporter la mise en œuvre de sa responsabilité, et ce sans pouvoir bénéficier de l’excuse de bonne foi prévue par le droit interne, en l’absence d’éléments sérieux permettant de justifier ses accusations. Le tribunal le condamna à une amende de 1

000 euros assortie d’un sursis, ainsi qu’à payer à L. les sommes de 1

500 euros à titre de dommages-intérêts et de 2

000 euros au titre des frais irrépétibles en application de l’article 475-1 du code de procédure pénale. Le requérant fit appel de cette décision.

Par un arrêt du 27 mai 2010, la cour d’appel de Paris confirma intégralement le jugement et condamna le requérant à payer à L. la somme de 2

000 euros au titre des frais exposés en appel.

Par un arrêt du 1

er

mars 2011, la Cour de cassation déclara le pourvoi du requérant irrecevable, en relevant que celui-ci avait donné à son avocat un pouvoir pour agir en cassation daté du 25 mai 2010, alors que l’arrêt de la cour d’appel avait été rendu le 27 mai et en considérant «

qu’une telle lettre visant une décision de justice non encore prononcée, partant indéterminée, ne saurait constituer un pouvoir spécial au sens de l’article 576 du code de procédure pénale

».

GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1 et 10 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte disproportionnée à son droit d’accès au juge de cassation, ainsi qu’à sa liberté d’expression.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Y a-t-il eu violation du droit du requérant à la liberté d’expression, et spécialement de son droit de communiquer des informations ou des idées, au sens de l’article 10

?

2.

Y a-t-il eu violation du droit d’accès à un tribunal que consacre l’article 6

?