CASE OF FĂLIE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Civil proceedings;Article 6-1 - Access to court)
CASE OF FĂLIE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
CAUZA FĂLIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
Cererea nr.
23257/04
HOTĂRÂREA
Strasbourg
din 19 mai 2015
Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art.
44
§
2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Fălie împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
Președinte,
Luis López Guerra, Ján Šikuta, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, Branko Lubarda,
judecători
,
și Stephen Phillips,
grefier de secție
,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 aprilie 2015,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr.
23257/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Dragoș Fălie („reclamantul”),
a sesizat Curtea la 25 mai 2004, în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (
Convenția
).
Reclamantul a fost reprezentat de domnul P. I. Vlaic, avocat în București. Guvernul român („
Guvernul”
) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horațu Radu.
Reclamantul a pretins că instanța internă de ultim grad l-a privat de dreptul său de acces la o instanță respingându-i plângerea sa civilă fără a se pronunța pe fond.
La 31 august 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
5.
{0>
The applicant was born in 1951 and lives in Bucharest.
<}100{>
Reclamantul s-a născut în 1951 și locuiește în București.
<0}
6.
{0>
In 1999 he purchased a house and the land on which it was built, located in Bucharest.The applicant’s parcel of land was adjacent to a parcel of land purchased by two other third parties in 1948.
<}0{>
În 1999 a achiziționat o casă și terenul pe care era construită, situate în București. Parcela de teren a reclamantului se învecina cu o parcelă de teren achiziționată de alte două terțe părți în 1948.
<0}
7.
{0>
On 13 November 2001 the applicant lodged a civil action against the two third parties, seeking to obtain the demarcation of the adjacent parcels of land and an order requiring the defendants to return to him an 11 sq. m parcel of land which was allegedly being illegally occupied by them.
<}0{>
La 13 noiembrie 2001, reclamantul a depus o acțiune civilă împotriva celor doi terți achizitori, solicitând delimitarea parcelelor adiacente terenului și un ordin care să-i oblige pe pârâți să-i restituie o parcelă de teren în suprafață de 11 m.p., pretins ocupată ilegal de pârâți.
<0}
8.
{0>
In a judgment of 4 April 2002 the Bucharest District Court held that the defendants had been illegally occupying a parcel of 10.78 sq. m of the applicant’s land since 1965. It established the boundaries of the properties on the basis of a technical report prepared by an expert and ordered the defendants to return the land in question to the applicant.
<}0{>
Printr-o hotărâre din 4 aprilie 2002, Judecătoria București a constatat că pârâții ocupau ilegal o parcelă de teren a reclamantului în suprafață de 10,78 m.p. încă din 1965. Instanța a
stabilit limitele proprietății pe baza unui raport tehnic elaborat de un expert și a dispus ca pârâții să restituie reclamantului terenul în cauză.
<0}
Pârâți au formulat recurs la Tribunalul București. Instanța a dispus un nou raport de expertiză. La 22 mai 2003, tribunalul a respins recursul ca nefondat, confirmând motivarea instanței de prim grad.
Pârâți au formulat recurs pe motiv că instanțele au interpretat greșit faptele și prevederile legale aplicabile.
Prin decizia definitivă din 26 noiembrie 2003, Curtea de Apel București a admis recursul, a casat hotărârile primelor două instanțe și a respins acțiunea reclamantului. Aceasta a
decis că atât reclamantul, cât și pârâții au avut în posesia lor porțiuni mai mici de teren decât cele menționate în contractele de vânzare-cumpărare și a invitat părțile să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă. Instanța a decis totodată că părțile pot formula o nouă acțiune doar dacă nu ajung la un
acord.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. Codul civil
Codul civil în vigoare la momentul faptelor nu prevedea nicio definiție a unei acțiuni de delimitare a terenurilor. Acțiunile civile de acest gen sunt o creație a doctrinei și a jurisprudenței. În momentul în care reclamantul a depus acțiunea în fața instanței interne, Codul civil conținea un articol cu privire la dreptul proprietarilor de a solicita obligarea proprietarilor de terenuri adiacente să contribuie la delimitarea terenurilor.
Art. 584
„“Orice proprietar poate îndatora pe vecinul său la grănițuirea proprietății lipite cu a sa; cheltuielile grănițuirii se vor face pe jumătate.”
B. Legea nr. 36/1995 privind notarii publici și activitățile notariale
Prevederile relevante ale Legii nr. 36/1995 sunt redactate după cum urmează:
Art. 53
„Actele notariale care prezintă erori materiale sau omisiuni vădite pot fi îndreptate sau completate prin încheiere de către notarul public, la cerere sau din oficiu, cu acordul părților [...]”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI ALE ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns că, prin respingerea acțiunii sale civile fără o examinare pe fond, instanța internă de ultim grad l-a privat de dreptul său de acces la o instanță și i-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale.
Curtea va examina capetele de cerere numai în temeiul art. 6 din Convenție, redactat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către [o] instanță [...], care va hotărî [...] asupra [...] drepturilor și obligaților sale cu caracter civil [...].”
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art.
35
§
3 din Convenție. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
În opinia Guvernului, reclamantul a avut un grad suficient de acces la instanță pentru a-și afirma drepturile sale, în măsura în care instanța de ultim grad a analizat fondul acțiunii sale și a indicat părților că ar trebui să încerce să ajunge la o soluționare pe cale amiabilă. Deși instanța nu a menționat ce procedură trebuie urmată, Guvernul a susținut că aceasta a făcut referire la procedura prevăzută de art.
53 din Legea 36/1995 privind notarii publici și activitățile notariale.
Reclamantul nu a fost de acord cu observațiile Guvernului. El a susținut că procedura în fața unui notar public, menționată în observațiile scrise ale Guvernului, nu reprezenta o
posibilitate reală ca pretențiile sale civile să fie examinate pe fond.
Motivarea Curți
De la bun început, Curtea reiterează că toată lumea are dreptul de a formula orice pretenție cu privire la „
drepturile și obligațiile [sale] civile
” în fața unei judecătorii sau a unui tribunal. În acest fel, art.
6 § 1 ia forma „
dreptului la o instanță
”, din care dreptul de acces, adică dreptul de a institui proceduri în fața instanțelor pe probleme de natură civilă, constituie un aspect (
Golder împotriva Regatului Unit
, 21
februarie 1975, pct.
36, seria A nr. 18). „
Dreptul la o instanță
” și dreptul de acces nu sunt absolute. Ele pot face obiectul unor limitări, însă acestea nu trebuie să restricționeze sau să reducă accesul conferit individului într-un mod sau într-o măsură în care însăși esența dreptului respectiv să fie afectată [a
se
vedea
De Geouffre de la Pradelle împotriva Franței
, 16
decembrie 1992, pct.
28, seria A nr. 53
‑
B, și
Stanev
împotriva Bulgariei
(MC), nr.
36760/06, pct.
229, CEDO 2012].
Curtea observă că reclamantul din prezenta cauză a avut posibilitatea de a introduce o
acțiune în justiție; el s-a folosit de aceasta prin introducerea unei acțiuni civile împotriva vecinilor săi.
Acest fapt nu îndeplinește în sine toate cerințele prevăzute de art.
6
§
1. De asemenea, trebuie stabilit dacă gradul accesului acordat în temeiul legislației naționale a fost suficient pentru a asigura „dreptul la o instanță” unei persoane, având în vedere principiul statului de
drept într-o societate democratică (a se vedea
Ashingdane împotriva Regatului Unit
, 28
mai 1985, pct.
57, seria A nr. 93). Curtea reiterează că această Convenție este destinată să garanteze nu drepturi care sunt teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt practice și efective (a se vedea
Airey împotriva Irlandei
, 9
octombrie 1979, pct.
24, seria A nr. 32, și Garcia
Manibardo împotriva Spaniei
, nr.
38695/97, pct.
43, CEDO 2000
‑
II).
În acest context, Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță nu include doar dreptul de a institui proceduri, ci și dreptul de a obține o „soluționare” a litigiului de către o
instanță [a se vedea
Beneficio Cappella Paolini împotriva San Marino
, nr.
40786/98, pct.
29, CEDO 2004
‑
VIII (extrase)]. Acest drept ar fi iluzoriu dacă sistemul juridic intern al unui stat contractant ar permite unui individ să introducă o acțiune civilă în fața unei instanțe fără a asigura că respectiva cauză fost soluționată printr-o decizie definitivă, în cursul procedurii judiciare. Ar fi de neconceput ca art.
6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale oferite părților în litigiu – proceduri care sunt echitabile, publice și prompte – fără a asigura părților dreptul ca litigiile lor civile să fie în cele din urmă soluționate (a se vedea
Multiplex împotriva Croației
,
nr.
58112/00, pct.
45, 10
iulie 2003).
În speță, Curtea observă că instanțele interne de la primele două grade de jurisdicție au admis acțiunea reclamantului pe baza rapoartelor de expertiză prezentate în fața lor. Ulterior, pe baza aceleiași probe, instanța de ultim grad a admis recursul pârâților, a casat hotărârile primelor două instanțe și a respins acțiunea reclamantului ca fiind prematură și a invitat părțile să ajungă la o soluție pe cale amiabilă, fără a indica ce procedură ar putea fi urmată.
Cu toate acestea, pare evident că motivul pentru care reclamantul a depus o plângere în fața instanței a fost tocmai acela că părțile nu au putut ajunge la un acord cu privire la suprafața de teren la care aveau dreptul. În plus, nu există nici o prevedere legală în legislația românească care să oblige părțile să urmeze o procedură de soluționare amiabilă înainte de a introduce o acțiune civilă pentru delimitarea terenurilor și restituirea terenurilor ocupate ilegal de vecini. Prin urmare, faptul că instanța internă de ultim grad nu a examinat fondul acțiunii civile a reclamantului nu poate fi justificat prin nici un motiv legitim.
În sfârșit, Curtea observă că procedura indicată de Guvern în observațiile sale scrise se
referă la îndreptarea erorilor materiale și completarea actelor notariale, efectuată de un
notar public, la cererea și cu acordul părților.
În aceste circumstanțe, Curtea nu poate accepta că gradul de acces acordat în temeiul legislației naționale a fost suficient pentru a-i asigura reclamantului „dreptul la o instanță”. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART.
41 DIN CONVENȚIE
Art.
41 din Convenție prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părți lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă”.
A.
Prejudiciu
În ceea ce privește prejudiciul material, reclamantul a pretins 10
780 EUR, reprezentând valoarea a 10,78 m.p. de teren. A solicitat 10
000 EUR pentru prejudiciul moral.
Guvernul a subliniat faptul că prezenta cerere i-a fost comunicată numai cu privire la capătul de cerere în temeiul art.
6
din Convenție, nu și la capătul de cerere în temeiul art.
1 din Protocolul nr. 1. Guvernul a mai susținut că plângerea reclamantului este nefondată, întrucât nicio instanță nu i-a stabilit drepturile asupra parcelei de teren revendicate și Curții nu i-a fost prezentată nicio evaluare a expertului asupra terenului. Prin urmare, solicită Curți să respingă cererea de despăgubire pentru prejudiciul material. În ceea ce privește prejudiciul moral, Guvernul a afirmat că o hotărâre prin care să se constate că a fost încălcată Convenția ar constitui în sine o reparație echitabilă.
Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere.
În privința prejudiciului moral, Curtea consideră că există posibilitatea ca reclamantul să fi resimțit frustrare ca urmare a respingerii acțiunii sale fără a-i fi soluționate pretențiile. Pronunțându-se în echitate, Curtea consideră că reclamantului ar trebui să i se acorde 3
600
EUR despăgubiri în acest sens.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamantul nu a solicitat nicio sumă pentru cheltuielile de judecată suportate.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilități de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA:
1.
Declară
cererea admisibilă;
2.
Hotărăște
că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție pe motiv că reclamantul nu a avut acces la o instanță;
3.
Hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.
44
§
2 din Convenție, suma de 3
600 EUR (trei mii șase sute de euro), care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăți, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plăți, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilități de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
4.
Respinge
cererea de acordare a unei reparați echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 19 mai 2015, în temeiul art.
77
§
2 și art.
77
din Regulamentul Curți.
Stephen Phillips
Josep Casadevall
Grefier
Președinte