RĂILEANU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Guvernul român („Guvernul”)

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează:

Programul de vizită

La 30 aprilie 2000, reclamantul s-a căsătorit cu E.R. La 7 septembrie 2000, s-a născut fiica lor.

La 11 noiembrie 2006, cuplul s-a despărțit și fiica lor a rămas cu mama. Reclamantul a încercat să mențină legătura cu fiica lui, dar soția acestuia s-a opus în mod sistematic eforturilor sale.

La 6 ianuarie 2009, reclamantul a introdus o acțiune pentru a obține dreptul de a-și vizita fiica și, la 9 iunie 2009, Judecătoria Galați a admis cererea.

La 9 decembrie 2009, sentința judecătoriei a fost modificată de Tribunalul Galați care a stabilit un program de vizită detaliat pentru reclamant. Decizia tribunalului a rămas definitivă la 29 aprilie 2010 când recursurile formulate de părți au fost respinse de Curtea de Apel Galați.

La 23 noiembrie 2010, cuplul a divorțat și mamei i-a fost încredințată custodia copilului. Instanța de tutelă și familie nu a luat nicio măsură nouă cu privire la dreptul reclamantului de a-și vizita copilul.

Respectarea dreptului de vizită

Conform reclamantului, E.R. a susținut că fiica lor nu a vrut să se ducă cu tatăl ei și a refuzat în mod sistematic să îi deschidă ușa când reclamantul a venit să o ia.

La 7 iulie 2009, poliția a anunțat Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Galați despre situația reclamantului. Poliția a luat la cunoștință cazul, deoarece reclamantul a depus o plângere penală împotriva soției lui pentru nerespectarea programului de vizită. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a început evaluarea situației.

La 24 iulie 2009 reclamantul a depus, de asemenea, o plângere la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, afirmând că soția lui a refuzat să îl lase să își vadă copilul și îl manipula pentru a-l respinge, sub forma pedepsei. E.R. i-a interzis copilului să comunice cu tatăl ei, să se așeze lângă el, să dea mâna cu el, să îl sărute sau să intre în mașina lui. Fetița alerga de îndată înăuntru să își avertizeze mama când tatăl venea să o vadă jucându-se în curte.

La 25 septembrie și 23 noiembrie 2009, reclamantul a reiterat cererea la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și s-a plâns că mama copilului s-a opus dreptului de vizitare al copilului. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a consiliat-o pe mamă în ceea ce privește respectarea dreptului de vizită al reclamantului și l-a sfătuit pe reclamant să introducă plângerile în fața instanțelor.

La cererea procurorului, copilul a fost supus unei evaluări psihologice de către Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului. La 8 aprilie 2010, psihologul a predat raportul. Acesta a concluzionat că fetița s-a dezvoltat normal, dar că a prezentat semne că ar fi fost manipulată de mamă prin neexprimarea niciunor sentimente pozitive față de tatăl său. Psihologul a sfătuit-o pe mamă să își încurajeze copilul să mențină relații cu reclamantul.

La 11 mai și la 12 iunie 2010, părinții și copilul au participat la două ședințe de consiliere psihologică împreună cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, în care au fost confirmate relațiile tensionate dintre adulți.

Într-un nou raport întocmit la 27 august 2010, psihologul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului a recomandat ca ambii adulți să treacă printr-o consiliere parentală pentru a-i ajuta să depășească situația conflictuală, pentru ca mama să își ajute copilul să mențină relații personale cu tatăl și pentru ca ambii părinți să îi ofere copilului sprijin adecvat din punct de vedere emoțional.

La 5 ianuarie 2010, reclamantul a trimis o înștiințare soției lui prin intermediul executorului judecătoresc, prin care îi cerea respectarea hotărârii judecătorești cu privire la dreptul de vizită. El a anunțat-o pe E.R. că, în cazul în care aceasta refuza, el ar iniția procedura de executare silită împotriva ei.

La 20 august 2010, reclamantul a inițiat procedurile de punere în executare a deciziei tribunalului din 9 decembrie 2009. La 19 aprilie 2011, Judecătoria Galați a respins contestația la executare formulată de E.R. și a consemnat că aceasta a refuzat să pună în executare hotărârea judecătorească.

La 8 septembrie 2010, executorul judecătoresc, un reprezentant al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și reclamantul s-au întâlnit cu copilul la casa acestuia.

Judecătoria a pronunțat decizia la 2 noiembrie 2010. Curtea a consemnat, într-adevăr, că E.R. nu și-a dus fiica la consiliere. Aceasta a reiterat că era în interesul superior al copilului să mențină relații armonioase cu ambii părinți. Instanța a dispus ca E.R. să stabilească împreună cu Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului un program săptămânal de consiliere pentru fiica ei pe care să îl respecte.

Recursul lui E.R. îndreptat împotriva deciziei judecătoriei a fost respins de Tribunalul Galați la 2 iunie 2011. Curtea a menționat că cele mai multe încercări ale reclamantului de a-și vedea fiica conform programului stabilit de ordinul judecătoresc au eșuat din cauza împotrivirii mamei sau din cauza conflictelor dintre părinți și că a prezentat indicii că ar fi fost manipulată de către mama ei împotriva tatălui său.

La 12 septembrie 2011, reclamantul a cerut Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului să respecte hotărârea judecătorească menționată anterior din 2 noiembrie 2010 și să stabilească un program pentru ședințele de consiliere. La 3 februarie 2012, E.R. a anunțat Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului că și-a înscris copilul într-un program de consiliere cu psihologul școlii și deplânge atitudinea Direcției de a fi învinovățit-o de situația conflictuală dintre adulți. La 18 aprilie 2012, E.R. a mers la sediul central al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și a invitat o echipă de experți la casa acesteia pentru a vedea că reclamantul se afla acolo cu copilul lui, exercitându-și drepturile de vizită. Două zile mai târziu, ea a anunțat Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului că a acceptat consilierea copilului.

Câteva ședințe de consiliere au fost organizate între 25 aprilie și 12 iulie 2012 atât pentru copil, cât și pentru adulți. Consilierea nu a reușit să amelioreze atitudinea copilului față de tatăl lui. Într-un raport final, s-a observat că adulții manifestă ostilitate, intoleranță și lipsă de respect unul față de altul și că nu comunicau deloc. Consilierea pentru copil a fost considerată inutilă, atâta timp cât părinții au rămas într-o situație conflictuală.

Într-o scrisoare adresată Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului la 13 august 2013, reclamantul a reacționat la concluziile raportului și a cerut ca drepturile părintești ale lui E.R. să îi fie retrase. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și-a exprimat opinia că nu există niciun motiv pentru a retrage drepturile părintești ale lui E.R.

Reclamantul a depus o cerere în fața instanțelor pentru a obține custodia totală a copilului. Procedura este încă pendinte .

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a organizat evaluarea psihologică a copilului împreună cu experții săi. După patru ședințe, psihologul a predat raportul. Aceasta a concluzionat că expunerea copilului la procedurile în fața instanței, la ședințele de judecată și la evaluări a fost nefastă pentru acesta și ar putea cauza suferință emoțională. De asemenea, experta a menționat că fetița s-a detașat din punct de vedere emoțional de problemele adulților și că, prin atitudinea ei, a încercat să îi facă să își rezolve propriile conflicte.

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și-a prezentat punctul de vedere în procedură. Aceasta și-a reiterat evaluarea anterioară conform căreia nu există motive pentru a o priva pe E.R. de răspunderea părintească. De asemenea, a menționat că copilul a refuzat sa coopereze cu psihologul, ceea ce a făcut consilierea inutilă.

Reclamantul a depus două plângeri penale împotriva lui E.R. pentru nerespectarea unei hotărâri judecătorești. Ambele plângeri au fost respinse de Parchetul de pe lângă Judecătoria Galați („

Reclamantul a încercat să își vadă copilul, a depus o nouă plângere penală împotriva mamei, a solicitat ajutorul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și mama a fost amendată la 10 aprilie 2012 de instanță pentru nerespectarea hotărârii judecătorești cu privire la programul de vizită.

După amenda aplicată mamei la 10 aprilie 2012, instanța i-a permis reclamantului să își vadă copilul, dar aceasta a refuzat să plece cu tatăl său.

Alte acțiuni civile în justiție au fost introduse de reclamant împotriva fostei sale soții și împotriva Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului pentru a reevalua măsurile de încredințare în custodie. Copilul a fost supus mai multor evaluări psihologice la proces și experții au considerat că situația tensionată dintre adulți a dus la refuzul fetiței de a-și vedea tatăl, dar că ea nu s-ar opune să se întâlnească la ea acasă.

Dispozițiile relevante din Codul familiei și din Codul de procedură civilă în vigoare la data faptelor din prezenta cauză sunt prezentate în

În temeiul art. 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns că legislația națională nu prevedea nicio cale de atac internă pentru domeniul specific al drepturilor familiei.

Reclamantul s-a plâns că autoritățile nu au reușit să îl ajute în mod eficient la exercitarea drepturilor sale părintești. Acesta a invocat art. 8 din Convenție, redactat după cum urmează:

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Argumentele părților

Guvernul a acceptat că pretinsa neexecutare a hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele interne în speță ar putea constitui o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie. Cu toate acestea, Guvernul a susținut că, indiferent dacă o astfel de ingerință ar fi avut loc, aceasta nu ar fi fost cauzată de acțiunile sau lipsa de acțiuni din partea autorităților. În opinia Guvernului, autoritățile au acționat în sfera răspunderii lor și și-au îndeplinit în mod diligent obligațiile pozitive.

De asemenea, Guvernul a susținut că Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a preluat de îndată cazul pe care îl monitorizează încă, dar că direcția este limitată în acțiuni în condițiile în care însăși fiica reclamantului refuză să respecte programul de vizită. Guvernul a reiterat că, în cazuri precum cel de față, interesul superior al copilului trebuie să fie la baza preocupărilor părților.

În cele din urmă, acesta a argumentat că reclamantul nu a pierdut în totalitate legătura cu fiica lui.

Reclamantul a reiterat că, deși un program de vizită a fost introdus de tribunal, acesta nu a fost respectat niciodată. Reclamantul a considerat că Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului nu i-a oferit un sprijin eficient în cauză. Acesta a susținut că trecuse o perioadă semnificativă de timp de când contactase pentru prima data Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, în 2009 și că nu a existat niciun progres de atunci. În plus, el a invocat că mijloacele comune de executare ale unei hotărâri judecătorești nu au fost adecvate acestui tip de situații.

Motivarea Curții

Curtea observă, de la început, că părțile sunt de acord ca această cauză să intre sub incidența art. 8 din Convenție. Aceasta reiterează că dreptul părintelui și al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al „vieții de familie” [a se vedea Cârstoiu împotriva României (dec.), nr. 20660/10, 7 mai 2013]. Prin urmare, trebuie stabilit dacă a existat un eșec în respectarea vieții de familie a reclamantului. „Respectarea” vieții de familie presupune obligația statului de a acționa într-o manieră calculată pentru a permite acestor legături sa se dezvolte normal [a se vedea

În ceea ce privește obligația statului de a lua măsuri pozitive, Curtea a reținut că art. 8 include dreptul ca părinții să urmeze anumiți pași pentru se reuni cu copiii lor, precum și obligația autorităților naționale de a lua asemenea măsuri. Acest lucru nu se aplică doar în cazurile în care copilul este luat în grija statului și sunt puse în aplicare măsuri de îngrijire, ci și în cazurile în care între părinți și/sau alți membri ai familiei copilului iau naștere dispute care au ca obiect întâlnirile cu copiii și reședința acestora (a se vedea

Curtea a hotărât în repetate rânduri că, în problemele privind custodia copilului, interesele copilului sunt de o importanță deosebită. Interesele superioare ale copilului trebuie să fie considerentul primordial și pot prevala, în funcție de natura și importanța lor, asupra intereselor părinților. În special, un părinte nu poate în temeiul art. 8 din Convenție să ceară aplicarea unor măsuri care ar afecta sănătatea și dezvoltarea copilului (a se vedea

În acest context, o măsură este considerată adecvată în funcție de promptitudinea punerii sale în aplicare, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile în ceea ce privește relațiile dintre copil și părinte care nu coabitează (a se vedea,

În cele din urmă, Curtea hotărâse anterior că, deși nu este de dorit aplicarea unor măsuri coercitive în acest domeniu delicat, aplicarea sancțiunilor nu trebuie sa fie exclusă în cazul unui comportament al părintelui, cu care locuiește copilul, în mod vădit contrar legii (a se vedea

Curtea observă că după separarea cuplului la 11 noiembrie 2006 mama s-a opus menținerii legăturii reclamantului cu fiica lor Autoritățile au luat la cunoștință această situație și au evaluat-o în mod corespunzător împreună cu implicațiile sale, pe baza dovezilor avute la dispoziție. Astfel, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului s-a familiarizat cu cauza în iulie 2009 și, de atunci, a sprijinit părțile implicate. Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a oferit consiliere reclamantului și fostei sale soții, a încercat să medieze conflictul dintre cele două părți și să ofere asistență psihologică copilului și părinților (a se vedea pct. 12 și următoarele, precum și 23 și următoarele

Instanțele au acționat rapid atât în acordarea dreptului de vizită al reclamantului, cât și în impunerea respectării acelor drepturi (a se vedea pct. 7 și 21 de mai sus). Deși este adevărat că a fost nevoie de un an și 3 luni pentru ca instanțele să pronunțe o decizie finală în ceea ce privește programul de vizită, Curtea observă că reclamantul ar fi putut începe procedura de executare silită din ianuarie 2010 și să nu fi așteptat aproximativ un an înainte de a o începe (a se vedea pct. 17 și cel de mai sus). In plus, el ar fi putut sa introducă cerere de ordonanță președințială pentru acordarea temporară a dreptului de vizită până la soluționarea procedurii lucru pe care nu l-a realizat.

Curtea consideră că reclamantul ar fi putut face uz în mod eficient de serviciile executorului cu privire la procedura de executare silită [a se vedea

Procurorul a cercetat amănunțit plângerile penale depuse de reclamant, inclusiv prin dispunerea evaluărilor psihologice ale copilului (a se vedea pct. 14 și 29 de mai sus). Faptul că rezultatul plângerilor penale nu a fost întotdeauna favorabil reclamantului, nu înseamnă că acțiunile procurorului nu au fost eficiente.

Curtea reține faptul că toate autoritățile au observat împotrivirea mamei în procesul de consiliere și au sfătuit-o sau chiar au constrâns-o să participe la ședința de consiliere pentru ea sau pentru copil. Aceasta a fost amendată pentru că a refuzat să respecte hotărârea judecătorească (a se vedea pct. 30 in fine), acțiune care s-a dovedit a fi eficientă în această cauză (a se vedea pct. 31 de mai sus).

Curtea se declară, prin urmare, mulțumită că sistemul aflat la dispoziția reclamantului a oferit mijloace necesare pentru obținerea executării dreptului de vizită și că autoritățile au reacționat prompt și eficient, în măsura atribuțiilor acestora, în cazul reclamantului. Chiar dacă eforturile acestora nu au avut succes, Curtea reiterează că obligația autorităților de a asista părinții nu este absolută (supra, pct. 42).

De asemenea, ia act de faptul că reclamantul nu a pierdut în totalitate legătura cu copilul lui (a se vedea pct. 31 de mai sus) și că acesta nu refuză în termeni absoluți să îl vadă (a se vedea pct. 32 de mai sus).

Pentru aceste motive, Curtea concluzionează că instanțele naționale au făcut toate demersurile necesare pentru a facilita exercitarea drepturilor de vizită, în mod rezonabil în circumstanțele specifice cauzei.

Reclamantul a indicat spre pretinsa absență a unui sistem eficient pentru a se plânge de situația familială și de durata diverselor proceduri angajate. Acesta a invocat art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează:

Guvernul a considerat că condițiile prevăzute în art. 13 din Convenție au fost îndeplinite în cauză. Guvernul a reiterat că plângerea făcută la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului a constituit o cale de atac efectivă în conformitate cu art. 13 din Convenție și că reclamantul a făcut uz de aceasta și a primit sprijin adecvat din partea instituției. Guvernul a reamintit că în momentul în care era însoțit de executorul judecătoresc, reclamantul putea să își vadă fiica, beneficiind astfel de sprijin eficient din partea instituțiilor statului și, prin urmare, de o cale de atac internă. În cele din urmă, a observat că reclamantul a profitat de posibilitatea de a depune plângeri penale la instanțele interne și la procurorul care a pronunțat cererile reclamantului. În plus, a menționat că această cauză este în continuare pendinte în fața instanțelor interne care, în opinia lui, face plângerea prematură în condițiile în care se referă la refuzul fetei de a participa la consiliere și lipsa de sprijin corespunzătoare din partea autorităților.

Reclamantul a contestat eficiența acestor căi de atac aflate la dispoziția lui și a reamintit că autoritățile nu au oferit sprijin suficient și la timp. Acesta a menționat că, în ciuda eforturilor sale consecvente, lipsa unei reacții eficiente din partea autorităților a permis înstrăinarea totală a fiicei lui.

Curtea a hotărât de multe ori că art. 13 garantează disponibilitatea, la nivel național, a unei căi legale de atac pentru punerea în aplicare în formă substanțială a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, indiferent sub ce formă sunt protejate în ordinea juridică internă. Efectul art. 13 este acela că impune prevederea unei căi legale de atac interne care să trateze fondul unei „plângeri admisibile” în conformitate cu Convenția și să ofere soluționarea adecvată [a se vedea

Cu toate acestea, Curtea a constatat mai sus că plângerea reclamantului în temeiul art. 8 a fost în mod vădit nefondată (a se vedea pct. 54 de mai sus). În consecință, reclamantul nu avea o „cerere admisibilă” în sensul art. 13 din Convenție.