Palfreeman împotriva Bulgariei

Comunicat la 10 iunie 2015 CUARTĂ SECȚIUNE Cerere nr. 59779/14 Jock PALFREEMAN împotriva Bulgariei depusă la 13 august 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Jock Palfreeman, este un național australian, care s-a născut în 1986 și este reținut în închisoarea Sofia. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul are 20 de ani de închisoare pentru crimă în legătură cu care a fost reținut în închisoarea Sofia din 2007. El este adăpostit în grupul pentru străini condamnați. Toți membrii familiei și prietenii familiei apropiate ale reclamantului locuiesc în Australia. Pentru a face călătoria între Australia și Bulgaria pentru a-l vedea în timpul unei sloturi de 40 de minute permise pentru vizite, acestea trebuie să supună cheltuieli substanțiale și să facă aranjamente pentru a fi absent din Australia pentru aproximativ o săptămână de fiecare dată când îl vizitează.

Din cauza constrângerilor asociate, părinții reclamanților au reușit doar o dată la șase luni de la sentința sa, ceva care a devenit din ce în ce mai dificil pentru ei cu timpul. În ceea ce privește bunicii săi, având în vedere că au fost la sfârșitul anilor opt și fragil, călătoria în Bulgaria a devenit aproape imposibilă. O serie de vări și alte rude apropiate, printre care unchiul și patru mătuși cu care reclamantul este foarte aproape, nu pot face călătoria și vizita în Bulgaria. El susține că incapacitatea de a menține contactul regulat cu membrii familiei sale extinse afectează în mod negativ bunăstarea și perspectivele de reabilitare. Renunța la transferul reclamantului în Australia pentru a îndeplini restul propoziției sale La 12 aprilie 2012, la inițiativa reclamantului, Guvernul australian a abordat autoritățile bulgare în legătură cu transferul reclamantului în Australia, în vederea faptului că acesta continuă să-și îndeplinească condamnarea.

La 25 iunie 2012, procurorul general bulgar a răspuns în scris că întrebarea transferului reclamantului nu poate fi luată în considerare decât o dată ce a plătit daunele nereguliere victimelor. La 14 mai 2013, un delegat al Procurorului General australian a scris procurorului general bulgar, cerând oficial acordul Guvernului bulgar la transferul reclamantului în temeiul Convenției Consiliului Europei privind transferul prizonierilor condamnați din 1983 („Convenția de transfer”). Autoritățile australiane au subliniat că reclamantul îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru transferul internațional de deținuți și a propus o serie de termeni în acest sens, ceea ce include condiția ca transferul său să nu aibă loc până la plata pasivelor sale financiare în Bulgaria.

Cererea a enumerat, de asemenea, următoarele termeni: în Australia, reclamantul va continua să își îndeplinească condamnarea integrală a închisoarei și ar deveni eligibil pentru eliberare timpurie după ce a servit jumătate din ea, aceasta fiind o opțiune, de asemenea, în temeiul legii bulgare; toate reducerile condamnării pedepsei confirmate de autoritățile bulgare ar fi reflectate în consecință în retragerea condiționată a eliberării anticipate în Australia, reclamantul va fi supus condițiilor de eliberare condiționată. La 10 iunie 2013, un procuror care conduce Departamentul de Cooperare Internațională al Serviciului General al Procurorului Bulgar a informat în scris Procurorul General Adjunct cu privire la cererea de transfer și la regulile aplicabile; concluzia din ziar a fost că nu exista niciun obstacol pentru transferul reclamantului.

În special, propunerea autorităților australiane de transfer a îndeplinit toate condițiile prevăzute la art. 3 din Convenția privind transferul internațional de prizonieri. În timp ce plata pasivelor în curs în Bulgaria nu era o condiție în temeiul Convenției privind transferul, autoritățile australiane au propus ca o condiție prealabilă pentru transferul reclamantului. Având în vedere faptul că Convenția de Transfer a impus să se ajungă la un acord între țara solicitantă și țara de condamnare, nu a existat nici un obstacol pentru includerea într-un astfel de acord a unei condiții pentru plata prealabilă a taxelor nereguliere. Această condiție a servit la fel de bine interesele statului bulgar, precum și ale victimelor și ale persoanei condamnate.

Într-o scrisoare din 8 iulie 2013, trimisă prin intermediul Ministerului Bulgar al Justiției, Procurorul General a informat procurorul general australian că transferul reclamantului a fost refuzat. Scrisoarea a subliniat, în special, faptul că reclamantul încă trebuia să îndeplinească peste 14 ani de la sentința sa, că nu s-a căzut sau chiar a recunoscut responsabilitatea personală pentru infracțiunile pe care le-a comis și că era predispus negativ și suspect al sistemului justiției bulgare. Procurorul General a constatat că scopul pedepsei, și anume transformarea persoanei condamnate într-un cetățean care respectă legea, nu a fost realizat. Având în vedere cele de mai sus, și referindu-se la faptul că în temeiul Convenției de Transfer transfer este o opțiune, nu o consecință obligatorie a fiecărei cereri, transferul a fost refuzat.

La 9 iulie 2013, procurorul general bulgar a anunțat pe site-ul internet al biroului său că a refuzat să acorde transferul reclamantului în Australia pentru a-și îndeplini restul condamnării. Apel împotriva refuzului de transfer La o dată neespecificată, reclamantul a apelat în fața Curții Administrative din Sofia City împotriva refuzului de a-l transfera în Australia. În special, el a subliniat că refuzul este împotriva argumentelor fundamentale din spatele Convenției privind transferul, care ar fi de a oferi statelor posibilitatea de a coopera în vederea atingerii scopurilor justiției și redresării sociale a persoanelor condamnate. Tribunalul Administrativ al Orașului Sofia a declarat recursul inadmisibil, constatând în mod mai precis că refuzul de transfer al Procurorului nu este un act administrativ individual, având în vedere că Procurorul face parte din judecată și nu din partea executivă a competențelor.

În decizia finală din 24 aprilie 2014, Curtea Supremă de Administrație a constatat că refuzul procurorului general nu este permis să revizuiască de către instanțele administrative. Legea internă relevantă și materialele internaționale Codul de procedură penală art. 453 § 1 reglementează transferul persoanelor fizice. Potrivit acestuia, Procurorul General este organismul național competent pentru a decide, în cooperare cu organismul competent relevant al celuilalt stat și după un acord al prizonierului în cauză, asupra cererilor de transfer de persoane condamnate de o instanță bulgară în scopul îndeplinirii condamnării într-o țară a căror cetățeni sunt. Decizia Procurorului General nu face obiectul unei revizuiri judiciare.

Documentele Consiliului Europei Convenția Consiliului Europei privind transferul persoanelor condamnate 1983 Convenția privind transferul persoanelor condamnate prevede un mecanism oficial prin care deținuții pot fi transferați din Bulgaria către alte state contractante. Raportul explicativ la Convenția menționează la alineatul (8) că scopul Convenției este: „să faciliteze transferul de deținuți străini în țările lor de origine”. Alineatul (9) din Raportul explicativ menționează: „În facilitarea transferului de deținuți străini, convenția ia în considerare tendințele moderne ale criminalității și politicii penale. În Europa, mijloacele îmbunătățite de transport și comunicare au condus la o mai mare mobilitate a persoanelor și, în consecință, la o mai mare internaționalizare a criminalității.

Întrucât politica penală a ajuns să pună mai mult accent pe reabilitarea socială a infractorilor, ar putea fi de o importanță primordială ca sancțiunile impuse infractorului să fie aplicate în țara sa de origine, mai degrabă decât în statul în care a fost comisă infracțiunile și judecata renduă. Această politică este, de asemenea, înracinată în considerații umanitare: dificultățile în comunicare din cauza barierelor lingvistice, alienarea culturii și obiceiurilor locale și absența contactelor cu rudele pot avea efecte negative asupra prizonierului străin.

Prin urmare, repatrierea persoanelor condamnate poate fi în interesul cel mai bun al prizonierilor, precum și al guvernelor în cauză.” Preamblul Convenției însuși prevede, printre altele , că: „Considerând că o astfel de cooperare ar trebui să continue sfârșitul justiției și reabilitarea socială a persoanelor condamnate; Având în vedere faptul că aceste obiective impun ca străinii care sunt privați de libertate să își dea posibilitatea să își îndeplinească condamnările în societatea lor; și având în vedere că acest obiectiv poate fi cel mai bine realizat prin transferul lor în țările lor...” art. 2 din Convenție prevede: Părțile se angajează să se ofere reciproc cea mai largă măsură de cooperare în ceea ce privește transferul de persoane condamnate în conformitate cu dispozițiile prezentei convenții.

(2) O persoană condamnată pe teritoriul unei părți poate fi transferată pe teritoriul unei alte părți, în conformitate cu dispozițiile prezentei Convenții, pentru a îndeplini condamnarea impusă. În acest scop, poate exprima interesul său față de statul condamnării sau statului administrator în cazul transferului în temeiul prezentei Convenții.” art. 3 stabilește diferite condiții care trebuie îndeplinite pentru transferul unei persoane. Precizează că o persoană condamnată poate fi transferată numai dacă este un cetățean al statului de primire. De asemenea, prevede că statul de condamnare și statul de primire trebuie să consimtă transferul.

În conformitate cu art. 4 orice persoană condamnată la care se poate aplica prezenta convenție este informată de statul de condamnare cu privire la substanța prezentei convenții și dacă persoana condamnată a exprimat interesul statului de condamnare în cazul transferului în temeiul prezentei convenții, statul respectiv informează astfel statul destinatar propus, cât mai curând posibil, după ce hotărârea devine finală. Regulile europene de închisoare Regulile europene de închisoare (Rec (2006) 2) adoptate de Comitetul de Miniștri la 11 ianuarie 2006, menționează: „17.1 Prizonierii vor fi alocați, cât mai mult posibil, la închisoarea apropiată de casele sau locurile de reabilitare socială… 24.1 Prizonierii sunt autorizați să comunice cât mai des posibil prin scrisoare, telefon sau alte forme de comunicare cu familiile lor, alte persoane și reprezentanți ai organizațiilor exterioare și să primească vizite de la aceste persoane.

24.4 Dispozițiile de vizitare trebuie să permită deținuților să mențină și să dezvolte relațiile familiale cât mai normal posibil. 24.5 Autoritățile penitenciare ajută deținuții să mențină un contact adecvat cu lumea exterioară și să le ofere asistența socială adecvată pentru a face acest lucru.” Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Tratamentelor sau Păzirii Inumane și Degradante (“CPT”) În 2ul raport general (CPT/Inf (92)3), CPT a declarat: „51. De asemenea, este foarte important ca prizonierii să își mențină un contact rezonabil bun cu lumea exterioară. Mai presus de toate, un prizonier trebuie acordat mijloacele de a-și proteja relațiile cu familia și prietenii apropiati.

Principiul de orientare ar trebui să fie promovarea contactului cu lumea exterioară; orice limitare a acestui contact ar trebui să se bazeze exclusiv pe preocupări de securitate a unei naturi apreciabile sau a unor considerații de resurse.” CPT a subliniat semnificația specială a menținerii vizitelor familiale pentru prizonierii care sunt reținuți departe de familiile lor și a declarat: „CPT dorește să sublinieze în acest context necesitatea unei anumite flexibilități în ceea ce privește aplicarea normelor privind vizitele și contactele telefonice față de prizonierii a căror familii trăiesc departe (în acest context, efectuarea unor vizite periodice impracticabile). De exemplu, aceste prizonieri ar putea fi autorizate să acumuleze timp de vizită și/sau să fie oferite posibilități îmbunătățite pentru contactele telefonice cu familiile lor…

Desigur, CPT este de asemenea atent la problemele specifice care ar putea fi întâlnite de anumite categorii specifice de prizonieri, de exemplu: femei, tineri și străini.” Recomandarea Consiliului Europei (Rec (2003 23) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la gestionarea de către administrațiile de închisoare a condamnării pe viață și la alte prizonieri pe termen lung Recomandarea Consiliului Europei privind gestionarea de către administrațiile de închisoare a condamnărilor pe viață și a altor deținuți pe termen lung afirmă la alineatul 22: „Ar trebui să se facă eforturi speciale pentru a preveni defalcarea legăturilor familiale. În acest scop: deținuții ar trebui alocați, în cea mai mare măsură posibil, la închisoarele situate în apropiere de familiile lor sau rudele apropiate; scrisori, apeluri telefonice și vizite ar trebui să fie permise cu o frecvență maximă posibilă și cu confidențialitate.

Dacă această dispoziție pune în pericol siguranța sau securitatea sau, dacă este justificată de evaluarea riscurilor, aceste contacte pot fi însoțite de măsuri de securitate rezonabile, cum ar fi monitorizarea corespondenței și a căutărilor înainte și după vizite.” Reclamantul se plânge în temeiul articolului 8 din Convenție că autoritățile bulgare refuză să își permită transferul în Australia, să continue să îndeplinească condamnarea de 20 de ani acordată în Bulgaria, i-a făcut imposibil să mențină viața privată și de familie, având în vedere că întreaga familie și alte rude apropiate trăiesc în Australia. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 că nu a avut acces la o instanță pentru a contesta refuzul procurorului de a permite transferul de închisoare în Australia.

În alternativa, susține că nu a avut un remediu intern eficient în ceea ce privește plângerea sa în temeiul articolului 8 din Convenție. A fost refuzul autorităților bulgare de a permite transferul reclamantului în Australia, pentru a continua să își îndeplinească condamnarea în Bulgaria, o încălcare a dreptului reclamantului de a respecta viața sa privată și de familie, astfel cum este protejat în temeiul articolului 8 din Convenție? În special, refuzul a fost necesar în temeiul articolului 8 § 2? Are reclamantul la dispoziția sa un remediu intern eficient în sensul articolului 13 coroborat cu art. 8 din Convenție pentru a contesta refuzul procurorului de a-l transfera la o închisoare din Australia?

Communicated on 10 June 2015

FOURTH SECTION

Application no. 59779/14 Jock PALFREEMAN against Bulgaria lodged on 13 August 2014

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Mr Jock Palfreeman, is an Australian national, who was born in 1986 and is detained in Sofia Prison. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. 1. Background The applicant is serving a 20-year prison sentence for murder in connection with which he has been detained in Sofia Prison since 2007. He is accommodated in the group for sentenced foreigners. All close family members and friends of the applicant live in Australia. In order to make the journey between Australia and Bulgaria to see him during a 40-minute slot allowed for visits, they have to incur substantial expenses and make arrangements to be absent from Australia for approximately a week each time they visit him.

Because of the associated constraints, the applicant’s parents have only managed to see him once every six months since his sentence, something which was becoming increasingly difficult for them with time. As to his grandparents, given that they were in their late eighties and frail, the journey to Bulgaria has become almost impossible. A number of cousins and other close relatives, among whom an uncle and four aunts to whom the applicant is very close, are unable to make the journey and visit him in Bulgaria. He submits that the inability to maintain regular contact with his extended family members affects negatively his well-being and prospects for rehabilitation.

2. Refusal to transfer the applicant to Australia to serve the remainder of his sentence On 12 April 2012, upon the initiative of the applicant, the Australian Government approached the Bulgarian authorities in connection with the applicant’s transfer to Australia with a view to him continuing to serve his sentence there. On 25 June 2012 the Bulgarian Prosecutor General replied in writing that the question of the applicant’s transfer could only be considered once he had paid the outstanding damages to the victims. On 14 May 2013 a delegate of the Australian Attorney General wrote to the Bulgarian Prosecutor General, formally seeking the Bulgarian Government’s agreement to the applicant’s transfer under the Council of Europe Convention on the Transfer of Sentenced Prisoners of 1983 (the “Transfer Convention”).

The Australian authorities pointed out that the applicant met the eligibility conditions for international prisoners transfer and proposed a number of terms in that respect. These included the condition that his transfer would not take place until his financial liabilities in Bulgaria had been paid. The request also listed the following terms: in Australia, the applicant would continue to serve his full prison sentence and would become eligible for early release once he had served half of it, this being an option also under Bulgarian law; all reductions of the applicant’s sentence confirmed by the Bulgarian authorities would be reflected accordingly in the remaining sentence; if he benefitted from conditional early release in Australia, the applicant would be subject to parole conditions.

On 10 June 2013 a prosecutor heading the International Cooperation Department of the Bulgarian Prosecution General Service advised in writing the Deputy Prosecutor General on the request for transfer and the applicable rules; the conclusion in the paper was that there was no obstacle to the applicant’s transfer. In particular, the Australian authorities’ proposal for transfer met all conditions under Article 3 of the Convention for International Transfer of Prisoners. While the payment of outstanding liabilities in Bulgaria was not a condition under the Transfer Convention, the Australian authorities had proposed that as a prerequisite for the applicant’s transfer. Given that the Transfer Convention required that an agreement between the requesting and the sentencing country be reached, there was no obstacle to the inclusion in such an agreement of a condition for prior payment of outstanding dues.

That condition served equally well the interests of the Bulgarian State, as well as of the victims and the convicted individual. In a letter of 8 July 2013, sent via the Bulgarian Ministry of Justice, the Prosecutor General informed the Australian Attorney General that the applicant’s transfer had been refused. The letter emphasised in particular that the applicant still needed to serve over 14 years of his sentence, that he had not repented or even recognised his personal responsibility for the crime he had committed, and that he was negatively predisposed and suspicious of the Bulgarian justice system. The Prosecutor General found that the purpose of the punishment, namely to convert the convicted individual into a law-abiding citizen, had not been achieved.

In view of the above, and referring to the fact that under the Transfer Convention transfer was an option, not a mandatory consequence of every request, transfer was refused. On 9 July 2013 the Bulgarian Prosecutor General announced on the Internet site of his office that he had refused to grant the transfer of the applicant to Australia to serve the remainder of his sentence. 3. Appeal against the transfer refusal On an unspecified date the applicant appealed before the Sofia City Administrative Court against the refusal to transfer him to Australia. In particular, he emphasised that the refusal was against the fundamental rationale behind the Transfer Convention which was to provide a possibility to States to cooperate towards achieving the purposes of justice and social rehabilitation of convicted individuals.

The Sofia City Administrative Court declared the appeal inadmissible, finding more specifically that the Prosecutor’s refusal of transfer was not an individual administrative act, given that the Prosecutor was part of the judicial and not the executive branch of power. The applicant appealed. In a final decision of 24 April 2014 the Supreme Administrative Court found that the refusal of the Prosecutor General was not amenable to review by the administrative courts. B. Relevant domestic law and international materials 1. Criminal Procedural Code Article 453 § 1 regulates the transfer of sentences individuals. According to it the Prosecutor General is the competent national body to decide, in cooperation with the relevant competent body of the other State and after an agreement of the prisoner in question, on requests for transfer of persons convicted by a Bulgarian court for the purposes of serving their sentence in a country whose citizens they are.

The Prosecutor General’s decision is not subject to judicial review. 2. Council of Europe documents a. The Council of Europe Convention on the Transfer of Sentenced Persons 1983 The Transfer of Sentenced Persons Convention provides for a formal mechanism by which prisoners can be transferred from Bulgaria to other contracting States. The Explanatory Report to the Convention states at paragraph 8 that the purpose of the Convention is: “to facilitate the transfer of foreign prisoners to their home countries.” Paragraph 9 of the Explanatory Report states: “In facilitating the transfer of foreign prisoners, the convention takes account of modern trends in crime and penal policy. In Europe, improved means of transport and communication have led to a greater mobility of persons and, in consequence, to increased internationalisation of crime.

As penal policy has come to lay greater emphasis upon the social rehabilitation of offenders, it may be of paramount importance that the sanction imposed on the offender is enforced in his home country rather than in the State where the offence was committed and the judgment rendered. This policy is also rooted in humanitarian considerations: difficulties in communication by reason of language barriers, alienation from local culture and customs, and the absence of contacts with relatives may have detrimental effects on the foreign prisoner.

The repatriation of sentenced persons may therefore be in the best interests of the prisoners as well as of the governments concerned.” The preamble to the Convention itself states, inter alia , that: “Considering that such co-operation should further the ends of justice and the social rehabilitation of sentenced persons; Considering that these objectives require that foreigners who are deprived of their liberty as a result of their commission of a criminal offence should be given the opportunity to serve their sentences within their own society; and Considering that this aim can best be achieved by having them transferred to their own countries ...” Article 2 of the Convention provides: “1.

The Parties undertake to afford each other the widest measure of co-operation in respect of the transfer of sentenced persons in accordance with the provisions of this Convention. 2. A person sentenced in the territory of a Party may be transferred to the territory of another Party, in accordance with the provisions of this Convention, in order to serve the sentence imposed on him. To that end, he may express his interest to the sentencing State or to the administering State in being transferred under this Convention.” Article 3 sets out various conditions which must be met in order for a person to be transferred. It stipulates that a sentenced person may be transferred only if he is a national of the receiving State.

It also provides that the sentencing State and the receiving State must both consent to the transfer. Under Article 4 any sentenced person to whom this Convention may apply shall be informed by the sentencing State of the substance of this Convention and if the sentenced person has expressed an interest to the sentencing State in being transferred under this Convention, that State shall so inform the proposed receiving State as soon as practicable after the judgment becomes final. b. The European Prison Rules The European Prison Rules (Rec (2006) 2) adopted by the Committee of Ministers on 11 January 2006, state: “17.1 Prisoners shall be allocated, as far as possible, to prisons close to their homes or places of social rehabilitation…

24.1 Prisoners shall be allowed to communicate as often as possible by letter, telephone or other forms of communication with their families, other persons and representatives of outside organisations and to receive visits from these persons. 24.4 The arrangements for visits shall be such as to allow prisoners to maintain and develop family relationships in as normal a manner as possible. 24.5 Prison authorities shall assist prisoners in maintaining adequate contact with the outside world and provide them with the appropriate welfare support to do so.” c. The European Committee for the Prevention of Torture and Inhuman and Degrading Treatment or Punishment (“CPT”) 1. In its 2 nd General Report (CPT/Inf (92)3), the CPT stated: “51.

It is also very important for prisoners to maintain reasonably good contact with the outside world. Above all, a prisoner must be given the means of safeguarding his relationships with his family and close friends. The guiding principle should be the promotion of contact with the outside world; any limitations upon such contact should be based exclusively on security concerns of an appreciable nature or resource considerations.” 2. The CPT emphasised the particular significance of the maintenance of family visits for prisoners who are detained far from their families and stated: “The CPT wishes to emphasise in this context the need for some flexibility as regards the application of rules on visits and telephone contacts vis-à-vis prisoners whose families live far away (thereby rendering regular visits impracticable).

For example, such prisoners could be allowed to accumulate visiting time and/or be offered improved possibilities for telephone contacts with their families… Naturally, the CPT is also attentive to the particular problems that might be encountered by certain specific categories of prisoners, for example: women, juveniles and foreigners.” d. Council of Europe Recommendation (Rec (2003) 23) of the Committee of Ministers to member states on the management by prison administrations of life sentence and other long term prisoners 3. The Council of Europe Recommendation on the management by prison administrations of life sentences and other long term prisoners states in paragraph 22: “Special efforts should be made to prevent the breakdown of family ties.

To this end: prisoners should be allocated, to the greatest extent possible, to prisons situated in proximity to their families or close relatives; letters, telephone calls and visits should be allowed with the maximum possible frequency and privacy. If such provision endangers safety or security, or if justified by risk assessment, these contacts may be accompanied by reasonable security measures, such as monitoring of correspondence and searches before and after visits.” COMPLAINTS The applicant complains under Article 8 of the Convention that the Bulgarian authorities’ refusal to allow his transfer to Australia, to continue to serve his 20-year prison sentence given in Bulgaria, made it impossible for him to maintain private and family life, given that all of his family and other close relatives live in Australia.

The applicant further complains under Article 6 § 1 that he did not have access to a court to challenge the prosecutor’s refusal to allow his prison transfer to Australia. Alternatively, he submits that he did not have an effective domestic remedy in relation to his complaint under Article 8 of the Convention.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Was the refusal by the Bulgarian authorities to allow the applicant’s transfer to Australia, in order to continue serving his sentence handed down in Bulgaria, a violation of the applicant’s right to respect for his private and family life as protected under Article 8 of the Convention? 2. In particular, was the refusal necessary in terms of Article 8 § 2? 3. Did the applicant have at his disposal an effective domestic remedy within the meaning of Article 13 in conjunction with Article 8 of the Convention for challenging the prosecutor’s refusal to transfer him to a prison in Australia?