CASE OF MANOLE AND "ROMANIAN FARMERS DIRECT" v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr.

Reclamanții au fost reprezentați de G. Perin, avocat în Padova (Italia). Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agenții guvernamentali, doamnele I.

Reclamanții au pretins că refuzul instanțelor române de a înregistra sindicatul reclamant constituie o încălcare a libertății de asociere, în opinia lor, contrară art. 11 din Convenție.

La 8 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

Domnul Benieamin Manole, primul reclamant, s-a născut în anul 1956 și locuiește în Priponești, județul Galați.

Prin procesul verbal din 15 ianuarie 2006, primul reclamant, agricultor de meserie, și alte 48

La 23 ianuarie 2006, primul reclamant a introdus în fața Judecătoriei Tecuci o cerere prin care solicita înregistrarea sindicatului pe care îl reprezenta, în vederea dobândirii personalității juridice. La cerere a atașat statutul sindicatului, precum și împuternicirea dată în acest sens de adunarea generală constitutivă, care fusese autentificată de un notar la 27

Potrivit statutului, scopul principal al sindicatului reclamant era apărarea intereselor membrilor săi, și anume agricultorii sau persoanele care prestează servicii, inclusiv transportul, pentru agricultori. Primul reclamant descria acest scop în termenii următori:

Printr-o hotărâre din 27 ianuarie 2006, instanța de prim grad, reunită într-un complet compus dintr-un judecător unic (și anume judecătorul N.M.), a declarat inadmisibilă cererea de înregistrare a sindicatului, pe motiv că doar persoanele încadrate în muncă și funcționarii publici pot înființa sindicate.

În urma recursului sindicatului reclamant, reprezentat de primul reclamant, această hotărâre a fost anulată printr-o decizie din 21 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Galați. Aceasta a considerat că acțiunea a fost declarată în mod greșit inadmisibilă și că instanța de prim grad ar fi trebuit să examineze temeinicia cauzei.

Printr-o hotărâre din 12 aprilie 2006, Judecătoria Tecuci, reunită în același complet compus din judecător unic, a respins cererea ca neîntemeiată, pe motiv că, în conformitate cu Legea nr.

Sindicatul reclamant a formulat recurs. Sindicatul susținea, pe de o parte, că judecătorul care a examinat cauza după infirmare a fost același cu cel care a pronunțat hotărârea invalidată la 27 ianuarie 2006 și, pe de altă parte, că art. 40 din Constituție, care garantează libertatea de asociere sindicală, a fost încălcat.

Printr-o decizie din 30 mai 2006, tribunalul a admis recursul sindicatului reclamant, în măsura în care în făcea referire la componența completului instanței de prim grad, și, reținând cauza pentru a o examina pe fond, a respins cererea de înregistrare a sindicatului. În acest sens, tribunalul a considerat că doar persoanele încadrate cu contract de muncă și funcționarii publici pot înființa sindicate, nu și agricultorii sau alte persoane care exercită o profesie independentă, care nu pot decât să se afilieze sindicatelor deja existente.

Printr-o împuternicire scrisă de mână, datată 12 noiembrie 2006, primul reclamant, acționând în nume propriu și în numele sindicatului reclamant – în calitatea sa de reprezentant al acestuia din urmă –, a desemnat-o pe G. Perin în calitate de avocat, în vederea reprezentării în fața Curții. Această împuternicire era semnată atât de primul reclamant, cât și de G. Perin.

Dispozițiile constituționale și legislative privind sindicatele

Dispozițiile relevante în speță din Constituție și din Legea nr.

Dispozițiile Legii nr. 54/2003 prevedeau următoarele:

Anterior, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 54/2003, legea care reglementa libertatea de asociere în sindicate la acel moment, și anume Legea nr. 54/1991, prevedea că persoanele care desfășoară activități independente se pot, de asemenea, organiza în sindicate. Dispozițiile acestei legi pertinente în speță prevedeau următoarele:

Potrivit art. 3 din Legea nr.

Dispozițiile legislative privind asociațiile non-profit și cooperativele agricole

Legea nr. 566/2004 („legea cooperării agricole”) este astfel formulată în părțile sale relevante în speță:

Jurisprudența Curții Constituționale

Dispozițiile art. 2 din Legea nr. 54/2003 cu privire la sindicate, în vigoare la data faptelor, potrivit cărora doar persoanele încadrate în muncă pot constitui sindicate, au făcut obiectul controlului constituționalității, inițiat de 54 de deputați înainte de promulgarea legii. Printr-o decizie din 23 ianuarie 2003 (decizia nr. 25/2003), publicată în

Normele europene

Dispozițiile relevante în speță din Cartea socială europeană (revizuită), din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și din dreptul european derivat sunt expuse în hotărârea

Normele Organizației Internaționale a Muncii (OIM)

Dispozițiile relevante în speță din Convenția nr. 87 a OIM privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical, adoptată în 1948 și ratificată de România la 28 mai 1957, sunt expuse în hotărârile

Observațiile Comitetului de experți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor (CEACR), adoptate în 2012 și publicate în 2013, cu privire la aplicarea de către România a Convenției nr. 87 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical, sunt astfel formulate în părțile relevante în speță:

Raportul global de monitorizare intitulat „Libertatea de asociere: bune practici. Raport Global în temeiul monitorizării Declarației OIM privind principiile și drepturile fundamentale la locul de muncă. Raportul directorului general, 2008” este astfel formulat, în părțile relevante în speță:

Aproape jumătate din populația activă din lume trăiește în mediul rural (...). În multe țări, dreptul de organizare și negociere colectivă este încă refuzat lucrătorilor din sectorul agricol și altor lucrători din mediul rural. Totuși, începând din 1921, prin adoptarea Convenției (nr.11) privind dreptul de asociere (agricultură), statele membre ale OIM au recunoscut că lucrătorii din sectorul agricol trebuie să se bucure de aceleași drepturi de asociere și coaliție ca și lucrătorii din sectorul industrial. Această convenție a fost ratificată de 122 de state membre.

Pe de altă parte, nu pot fi ignorate dificultățile legate de punerea în practică a drepturilor de organizare și negociere colectivă din acest sector. Sectorul agricol și ocuparea forței de muncă în mediul rural, în general, prezintă anumite particularități. În general, agricultura este un sector compus în principal din întreprinderi mici și din persoane care desfășoară activități independente. În plus, mulți dintre lucrători sunt angajați temporar sau sezonier, și fermele sunt răspândite pe arii vaste. Acești factori constituie o piedică în calea organizării în sindicate, de unde rezultă și numărul relativ mic de lucrători organizați în sindicate. (...)

Nu doar lucrătorii din sectorul agricol au, din motive practice, dificultăți în a se organiza; de asemenea, există anumite state care restrâng exercitarea acestui drept fundamental. Cel mai frecvent obstacol juridic rămâne excluderea totală sau parțială a lucrătorilor din sectorul agricol din legislația care garantează libertatea de asociere și dreptul de negociere colectivă. (...)”

Dispozițiile relevante în speță ale Convenției nr. 11 a OIM /1923 privind dreptul de asociere (agricultură), adoptată în 1923 și ratificată de România la 28 mai 1930, sunt astfel formulate:

Dispozițiile relevante în speță ale Convenției nr. 11 a OIM

Prezenta convenție nu se aplică decât acelor fermieri, arendași sau mici proprietari a căror sursă principală de venit este agricultura și care lucrează pământul doar ajutorul familiei sau cu ajutorul ocazional al terților și care:

Principiile libertății sindicale trebuie respectate pe deplin; organizațiile lucrătorilor din mediul rural trebuie să fie independente și să aibă un caracter voluntar și nu trebuie supuse niciunei interferențe, constrângeri sau măsuri represive.

„Dobândirea personalității juridice de către organizațiile de muncitori din mediul rural nu poate fi subordonată unor condiții care ar pune în discuție aplicarea dispozițiilor alin. 1, 2 și 4 ale prezentului articol.

În exercitarea drepturilor care le sunt conferite prin prezentul articol, lucrătorii din mediul rural și organizațiile acestor, la fel ca și alte persoane sau colectivități organizate, trebuie să respecte legislația națională.

Legislația națională nu va aduce atingere și nici nu va fi aplicată astfel încât să aducă atingere garanțiilor prevăzute de prezentul articol.”

Convenția nr. 141 a OIM a fost ratificată de 40 de state, inclusiv de 19 țări membre ale Consiliului Europei (Albania, Germania, Austria, Belgia, Cipru, Danemarca, Spania, Finlanda, Franța, Grecia, Ungaria, Italia, Malta, Republica Moldova, Țările de Jos, Polonia, Regatul Unit, Suedia, Elveția).

Dispozițiile relevante în speță ale Recomandării nr. 149 privind organizarea lucrătorilor din mediul rural și rolul acestora în dezvoltarea economică și socială, adoptată în 1975 de OIM, sunt astfel formulate:

Astfel de organizații trebuie, după caz, să fie capabile:

Pentru a permite organizațiilor de lucrători din mediul rural să-și joace rolul pe care îl au în dezvoltarea economică și socială, statele membre trebuie să adopte și să pună în aplicare o politică activă de încurajare a unor astfel de organizații, în special pentru:

Guvernul invocă nerespectarea „condițiilor impuse în mod normal” în împuternicirea dată de primul reclamant avocatei G. Perin și invită Curtea să nu țină seama de împuternicirea menționată. Guvernul nu specifică care sunt aceste condiții.

Fără a comenta în mod specific pe acest subiect, în observațiile prezentate în replică transmise de doamna avocat, reclamanții își reafirmă dorința de a-și menține cererea.

Curtea reamintește că faptul că împuternicirea în vederea reprezentării unui reclamant în fața sa nu este examinată în conformitate cu cerințele dreptului intern nu este de natură să pună la îndoială validitatea acestui document [

În speță, Curtea constată că împuternicirea menționată, datată 12 noiembrie 2006 și semnată atât de primul reclamant, cât și de avocata G. Perin, care a fost anexată la formularul cererii, conține toate elementele esențiale pentru validitatea reprezentării în fața sa.

În plus, omițând să menționeze care sunt condițiile care nu au fost îndeplinite de împuternicire, Guvernul nu a oferit Curții mijloace de a verifica în mod obiectiv valabilitatea criticilor formulate de acesta în ceea ce privește reprezentarea reclamanților.

În aceste condiții, Curtea nu se îndoiește că, la momentul depunerii cererii, dar și ulterior, reclamanții au dorit să fie reprezentați în fața sa de avocata G. Perin.

Prin urmare, excepția întemeiată pe lipsa de reprezentare a reclamanților în bună și cuvenită formă trebuie să fie respinsă.

Invocând art.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restricții legitime să fie impuse în exercitarea acestor drepturi de către membrii forțelor armate, poliției sau administrației de Stat.”

Guvernul invocă incompatibilitatea

Cu privire la excepția de incompatibilitate

Guvernul consideră că art. 11 din Convenție nu este aplicabil în speță pe motiv că nici primul reclamant, nici celelalte persoane care doreau să se înscrie în sindicatul reclamant nu aveau calitatea de salariat. În acest sens, indică faptul că, în jurisprudența sa în materie, Curtea s-a pronunțat în favoarea aplicabilității dispozițiilor art. 11 din Convenție, în partea sa privind libertatea de asociere, numai în cauzele în care persoanele implicate erau efectiv salariați. Ca exemple, Guvernul citează cauzele

Reclamanții contestă interpretarea, pe care o califică drept restrictivă, a noțiunii „sindicat” de la art. 11 din Convenție, propusă de Guvern. Ei afirmă că acest articol, inclusiv partea care se referă la libertatea de asociere, vizează „orice persoană”, nu doar persoanele care au calitatea de salariat. Prin urmare, această dispoziție a Convenției se aplică totodată și agricultorilor. A-i exclude pe agricultori din aria de aplicabilitate a art. 11 din Convenția ar însemna, potrivit reclamanților, ca un mare număr de persoane să fie private de posibilitatea de a-și apăra în mod colectiv, prin sindicate, interesele profesionale, cărora le oferă o perspectivă.

Curtea constată că excepția ridicată de Guvern impune examinarea noțiunilor „orice persoană” și „sindicate care sunt cuprinse în prima teză a art. 11 din Convenție. Prin urmare, Curtea consideră oportună conexarea cu fondul (a se vedea,

Cu privire la excepția de incompatibilitate

Guvernul invocă incompatibilitatea

În replică, primul reclamant susține că a fost împuternicit de adunarea generală constitutivă a sindicatului reclamant să sesizeze autoritățile în numele acesteia din urmă, pentru a dobândi personalitate juridică. În acest sens, susține că împuternicirea a fost semnată de către secretarul de ședință al adunării constitutive și autentificată de un notar. Prin urmare, calitatea de victimă a sindicatului reclamant, care reprezintă interesele a 49

Curtea reamintește că o asociație care a fost dizolvată sau a cărei înregistrare a fost respinsă are posibilitatea de a introduce, prin intermediul reprezentanților săi, o cerere împotriva dizolvării sau a refuzului înscrierii (

În speță, Curtea observă că sindicatului reclamant i-a fost refuzată înregistrarea și că, în urma acestui refuz, a sesizat Curtea prin intermediul președintelui său și al reprezentantului desemnat în persoana primului reclamant, în conformitate cu competențele acordate în acest sens (

Prin urmare, este necesar să se respingă excepția Guvernului.

Concluzie cu privire la admisibilitatea cererii

Constatând că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

Argumentele părților

Potrivit reclamanților, sindicatul este, în dreptul român, singura formă de organizare căreia legislația îi recunoaște capacitatea de a negocia și de a formula revendicări profesionale, inclusiv dreptul de a acționa colectiv în justiție. În schimb, asociațiile de drept comun nu ar beneficia de aceleași prerogative.

Reclamanții consideră că dispozițiile legislative în vigoare la momentul producerii faptelor, potrivit cărora agricultorii – persoane care desfășurau activități independente sau salariate – aveau dreptul de a adera la sindicate, dar nu și de a le constitui, erau lipsite de coerență și erau de natură să constituie o piedică în ceea ce privește libertatea sindicală, și toate acestea, potrivit reclamanților, în timp ce se dădea impresia că le-o respectă. În acest sens, ei susțin că ar fi fost dificil să se alăture unui sindicat format din alte grupuri profesionale, care să fie capabil să apere interesele specifice ale agricultorilor. Potrivit reclamanților, Guvernul nu a prezentat niciun scop legitim pentru a restricționa în acest fel libertatea lor sindicală.

În plus, reclamanții susțin că este necesar să se permită constituirea de sindicate într-un sector economic atât de important cum este agricultura. În acest sens, ei menționează următoarele elemente: în România, există 1,1 milioane de proprietari de terenuri agricole înscriși în registrul agricol și aproximativ 4,5 milioane de agricultori care lucrează în ferme; agricultorii individuali dețin aproximativ 90% din suprafața agricolă a României; măsurile de politică agricolă și fiscală adoptate de Guvern au un impact direct asupra condițiilor de muncă și de viață ale agricultorilor și, prin urmare, aceștia au nevoie să-și facă auzite vocile prin intermediul unor organizații sindicale proprii.

Reclamanții adaugă că, în ciuda tuturor acestor elemente, dreptul de a înființa sindicate le este refuzat agricultorilor individuali: aceștia s-ar afla, prin urmare, în imposibilitatea de a lupta împotriva a ceea ce părțile în cauză numesc „o politică agricolă absurdă, o fiscalitate exagerată și legi inaplicabile” care, în viziunea lor, sunt plăgi capabile să distrugă munca agricultorilor și să ruineze viitorul lor și al copiilor lor.

Guvernul consideră că dreptul de a constitui un sindicat nu este absolut și afirmă că, deși agricultorii nu pot constitui sindicate, pot totuși să adere la unul.

Guvernul precizează că scopul libertății sindicale este de a permite exercitarea democrației în relațiile de muncă, în special în relația cu patronatul: prin urmare, faptul de a restrânge această libertate în ceea ce privește persoane care, la fel ca și agricultorii independenți, nu se află într-un raport de muncă, nu încalcă art. 11 din Convenție.

În plus, Guvernul susține că ingerința în libertatea de asociere a reclamantei era prevăzută de lege, și anume de art. 2 din Legea nr. 54/2003, a cărei accesibilitate și previzibilitate nu poate fi supusă controversei.

Această ingerință urmărea un scop legitim, și anume respectarea legii, și totodată era necesară într-o societate democratică.

În cele din urmă, Guvernul consideră că instanțele naționale au procedat la o examinare aprofundată a cauzei, aplicând, în opinia sa, legislația relevantă în domeniu și oferind reclamanților motive relevante și suficiente pentru refuzul înregistrării sindicatului reclamant. Prin urmare, Guvernul consideră că echilibrul just între interesul individual de a obține recunoașterea dreptului prevăzut de art. 11 din Convenție și obligația statului de a asigura respectarea legii nu a fost afectat în speță.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale, libertatea sindicală nu este un drept independent, ci un aspect particular al libertății de asociere, recunoscute de art.

De-a lungul jurisprudenței sale, Curtea a identificat o listă neexhaustivă a elementelor constitutive ale libertății sindicale, printre care este inclus, alături de altele, dreptul de a constitui un sindicat și de a adera la unul (

Deși Convenția nu definește în mod precis noțiunea „sindicat” dincolo de indicația generală că este vorba despre o asociație care are ca scop să apere interesele membrilor săi, în majoritatea cazurilor examinate de Curte, este vorba despre angajați și, mai general, despre persoane care se află într-o „relație de muncă” (

Cu toate acestea, având în vedere caracterul sensibil al unor chestiuni sociale și politice pe care le implică urmărirea unui echilibru just între interesele concurente și ținând seama de nivelul ridicat de divergență între sistemele naționale în această privință, statele contractante beneficiază de o amplă marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de asigurare a libertății sindicale și posibilitatea sindicatelor de a proteja interesele profesionale ale membrilor lor [

În cele din urmă, Curtea reamintește că aplică art. 11 din Convenție, în partea sa referitoare la libertatea sindicală, în lumina instrumentelor internaționale în materie, în special a convențiilor OIM [

Curtea reamintește că teza a doua de la art. 11 § 1 din Convenție nu exclude nicio categorie profesională de la dreptul de asociere recunoscut de acest articol (a se vedea

Curtea observă că părțile sunt de acord că ingerința în litigiu s-a bazat pe art. 2 din Legea nr. 54/2003 privind sindicatele, în vigoare la momentul producerii faptelor. Potrivit acestor dispoziții, numai persoanele angajate și funcționarilor publici aveau dreptul de a constitui organizații sindicale, ceea ce îi excludea pe agricultorii independenți.

Rezultă că ingerința în litigiu era prevăzută de lege, al cărei caracter accesibil și previzibil nu a fost contestat de reclamanți.

În plus, Curtea consideră că ingerința urmărea un scop legitim din perspectiva art.

Rămâne de stabilit dacă ingerința în litigiu era necesară într-o societate democratică.

Potrivit jurisprudenței sale, Curtea nu poate examina această problemă fără a lua în considerare instrumentele internaționale relevante în materie, în special convențiile OIM. În acest context, Curtea a precizat deja, că nu este necesar ca statul pârât să fi ratificat toate instrumentele aplicabile în domeniul specific la care face trimitere cauza respectivă. Curții îi este suficient ca instrumentele internaționale relevante în speță să denote o evoluție continuă a standardelor și principiilor aplicate în dreptul internațional și să ateste, în privința unui anumit aspect, un acord comun în societățile moderne (

În acest sens, Curtea observă că principalele instrumente juridice internaționale în acest domeniu sunt Convenția OIM nr. 87 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical, Convenția OIM nr. 141 privind organizațiile lucrătorilor din mediul rural și Convenția nr. 11 a OIM privind dreptul de asociere (agricultură) (

În speță, Curtea a observat, în fapt, că, la momentul faptelor, agricultorii care desfășurau o activitate independentă beneficiau de aceleași drepturi de asociere ca orice altă persoană care exercita o meserie sau o profesie independentă, în industrie sau în orice alt sector economic (

Având în vedere caracterul sensibil al problemelor sociale și politice legate de ocuparea forței de muncă din mediul rural și, având în vedere gradul ridicat de divergență dintre sistemele naționale în acest sens, Curtea concluzionează că statele contractante se bucură de o marjă largă de apreciere cu privire la modul de a asigura libertatea de asociere a agricultorilor care desfășoară activități independente. În plus, reamintește că, în temeiul legislației actualmente în vigoare, și anume Legea nr.

În plus, Curtea observă că punerea în aplicare a convențiilor relevante ale OIM în speță – fiind un proces evolutiv – este urmată de un control al organismelor proprii ale acestei organizații. În fapt, Curtea ia notă de observațiile Comitetului de experți pentru aplicarea convențiilor și recomandărilor (CEACR) OIM, adoptate în 2012 și publicate în 2013, cu privire la aplicarea de către România a Convenției nr. 87 privind libertatea sindicală și protecția dreptului sindical. Având în vedere aceste observații generale, Curtea nu identifică suficiente motive pentru a concluziona că excluderea agricultorilor care desfășoară o activitate independentă de la dreptul de a constitui sindicate reprezintă o încălcare a art. 11 din Convenție.

Cu toate acestea, observă că legislația în vigoare la momentul producerii faptelor, la fel ca și cea actualmente în vigoare, nu restrânge în niciun fel dreptul reclamanților de a constitui asociații profesionale. În plus, Curtea nu dispune în speță de niciun element care să poată da naștere la îndoieli că o asociație pe care reclamanții ar putea-o constitui pe baza Ordonanței Guvernului nr.

Curtea concluzionează astfel că legislația națională recunoaște organizațiilor profesionale ale agricultorilor drepturi esențiale pentru apărarea intereselor membrilor lor în fața autorităților publice fără a mai fi necesar ca acestea să fie constituite sub forma de sindicate, rezervate pentru lucrătorii remunerați și membrii cooperatori, în agricultură ca și în alte sectoare economice.

În concluzie, Curtea consideră că respingerea în speță de către tribunal a cererii de a înscrie sindicatul reclamant nu a depășit marja de apreciere de care beneficiază autoritățile naționale în materie și, prin urmare, nu a fost disproporționată.

Prin urmare, Curtea consideră că este necesar să respingă excepția preliminară ridicată de Guvern și concluzionează că nu a fost încălcat art.