CASE OF ISAYEVA v. AZERBAIJAN

La originea cauzei se află cererea nr. 36229/11 îndreptată împotriva Republicii Azerbaidjan, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Ofeliya Alik gizi Isayeva (Ofeliya Alik qýzý Ýsayeva - „reclamanta”), a sesizat Curtea în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția) la 24 mai 2011.

Reclamanta a fost reprezentată de domnul A. Ismayýlov, avocat în Azerbaidjan. Guvernul Azerbaidjanului (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Ç. Asgarov.

Reclamanta a pretins că dreptul său la libertate prevăzut de art. 5 din Convenție a fost încălcat, deoarece aceasta fusese lipsită de libertate între 7 aprilie și 4 mai 2011 fără ordin judecătoresc, și că hotărârile judecătorești care dispuneau și prelungeau arestul preventiv nu conțineau motive întemeiate.

La 17 februarie 2014, capetele de cerere cu privire la legalitatea arestării reclamantei între 7 aprilie și 4 mai 2011 și lipsa justificării arestării sale preventive au fost comunicate Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile.

La 30 iulie 2014, Curtea a fost informată despre decesul reclamantei la 5 august 2012 și despre dorința surorii acesteia, doamna Sevil Rzayeva, de a continua procedurile în fața Curții în numele surorii sale. ÎN FAPT I. Circumstanțele cauzei

Reclamanta s-a născut în 1957, iar la momentul evenimentelor locuia în Baku. A. Inițierea procedurilor penale împotriva reclamantei și plasarea acesteia în arest.

La 7 aprilie 2009, a fost inițiată procedura penală în temeiul art. 178 (frauda) Codul Penal din Azerbaidjan împotriva reclamantei.

La 20 august 2009, a încetat procedura penală inițiată în temeiul art. 178 (frauda) C. pen. ca urmare a imposibilității de a stabili locația reclamantei.

La 24 august 2009, reclamanta a fost invitată la secția de poliție locală din Sabail în calitate de martor în legătură cu procedura penală sus-menționată. După sosirea la secția de poliție, aceasta a avut o conversație cu anchetatorul, care a durat aproximativ o oră. Ulterior, reclamanta a fost dusă de către trei ofițeri de poliție la un centru de reabilitare pentru droguri, unde s-a stabilit că este consumatoare de droguri.

Reclamanta a fost dusă înapoi la secția de poliție și supusă unei percheziții corporale în prezența a doi martori de atestare ( hal șahidi ) și a trei ofițeri de poliție. Pe parcursul percheziției, au fost găsite substanțe stupefiante în posesia acesteia.

La ora 22:00 pe 24 august 2009, anchetatorul a întocmit un proces-verbal cu privire la arestarea reclamantei ( tutma protokolu ). Din procesul-verbal rezultă că reclamanta a fost arestată în temeiul art. 234.1 C. pen. pe baza suspiciunii de posesie ilegală de substanțe stupefiante într-o cantitate peste limita admisă pentru uzul personal, fără intenția de a le vinde.

La 26 august 2009, reclamanta a fost acuzată de infracțiunea de posesie de substanțe stupefiante într-o cantitate peste limita admisă pentru uzul personal, fără intenția de a le vinde, după cum prevede art. 234.1 C. pen. La aceeași dată anchetatorul a cerut judecătorului să dispună măsura preventivă de arestare a reclamantei ( həbs qətimkan tədbiri ).

La 26 august 2009, Tribunalul Sabail, bazându-se pe acuzațiile oficiale aduse împotriva reclamantei și pe cererea procurorului pentru măsura preventivă a arestului, a dispus arestarea reclamantei pe o perioadă de două luni. Judecătorul a justificat necesitatea acestei măsuri prin gravitatea faptelor penale de care era suspectată reclamanta și posibilitatea acesteia de a se ascunde și de a obstrucționa investigația.

Reclamanta nu a declarat recurs împotriva hotărârii Tribunalul Sabail din 26 august 2009. B. Prelungirea arestului reclamantei și condamnarea penală a acesteia.

La 21 septembrie 2009, anchetatorul responsabil cu cazul a decis să redeschidă procedura penală împotriva reclamantei în temeiul art.178 (frauda) C. pen.

La 26 septembrie 2009, anchetatorul a decis să conexeze cele două proceduri penale împotriva reclamantei în temeiul art. 178 și art. 234 C. pen.

La 22 octombrie 2009, Tribunalul Sabail a prelungit arestarea reclamantei cu o lună, pană la 24 noiembrie 2009. Judecătorul a motivat necesitatea acestei prelungiri referindu-se la posibilitatea ca aceasta să se ascundă sau să împiedice investigația. Partea relevantă a hotărârii prevede următoarele: „Luând în considerare faptul că perioada arestului acuzatei Isayeva Ofeliya Alik gizi va lua sfârșit la 24 octombrie 2009 și că dacă este eliberată, există suficiente motive [să credem că ar putea] să se ascundă de investigație și de instanță, îngreunând funcționarea normală a investigației, sau să împiedice clarificarea unor fapte importante cu privire la ancheta penală prin influențarea ilegală a persoanelor care iau parte la procedura penală, eu consider necesară prelungirea arestului său preventiv cu o lună, mai exact pană la 24 noiembrie 2009.”

Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri, pretinzând că o prelungire a arestării sale preventive nu era necesară și că, pe durata ultimelor două luni, anchetatorul nu a mai înaintat deloc în caz.

La 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Baku a respins recursul reclamantei constatând că hotărârea de arestare a fost întemeiată. Partea relevantă a hotărârii prevede următoarele: „Instanța de prim grad, luând în considerare faptul că este necesară o anumită perioadă de timp pentru a finaliza ancheta și că există suficiente motive [pentru a crede că], dacă este eliberată, acuzata O. Isayeva ar putea să se sustragă de la anchetă și din fața instanței, să îngreuneze funcționarea normală a investigației, sau să împiedice clarificarea unor fapte importante cu privire la ancheta penală prin influențarea ilegală a persoanelor care iau parte la procedura penală, a luat o hotărâre, în conformitate cu legea, dispunând prelungirea arestului preventiv al acesteia cu o lună, mai exact pană la 24 noiembrie 2009. Prin urmare, instanța de recurs consideră că deoarece nu existau motive de a casa hotărârea din primă instanță, recursul trebuie respins și hotărârea lăsată neschimbată.”

La 24 noiembrie 2009, procurorul a emis rechizitoriul de trimitere în judecată în fața Curții cu Jurați.

La 10 decembrie 2009, Curtea cu Jurați a desfășurat o ședință preliminară. La acea ședință, instanța a decis, inter alia, ca măsura preventivă a arestării să rămână „neschimbată”.

La 25 mai 2010, Curtea cu Jurați a declarat reclamanta vinovată de fraudă și de posesie ilegală de substanțe stupefiante și a condamnat-o la zece ani de închisoare. Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. C. Casarea condamnării reclamatei și retrimiterea cauzei pentru investigații.

La examinarea preliminară a cauzei în fața Curții de Apel Baku, reclamanta s-a plâns că drepturile ei la apărare au fost încălcate pe durata anchetei, cerând instanței să caseze hotărârea Curții cu Jurați și să retrimită cauza instanței de prim grad pentru o nouă examinare.

La 15 iulie 2010, Curtea de Apel Baku a ținut o ședință preliminară în care s-a decis respingerea cererii reclamantei. Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei hotărâri.

La 1 septembrie 2010, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul, declarând că dreptul acesteia la apărare a fost încălcat în timpul urmăririi penale și a casat hotărârea curții de apel din 15 iulie 2010. În special, Curtea Supremă de Justiție a declarat că anchetatorul nu a informat reclamanta, într-o limbă înțeleasă de aceasta, în legătură cu acuzațiile aduse împotriva ei, că reclamanta nu a avut suficient timp sau facilități pentru pregătirea apărării sale și că anchetatorul nu a ascultat martorii propuși de reclamantă. În aceeași zi, Curtea Supremă de Justiție a emis o ordonanță specială ( xüsusi qərardad ) informând Ministerul de Afaceri Interne în legătură cu acțiunile ilegale ale anchetatorului responsabil de caz.

La 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel Baku a casat hotărârea Curții cu Jurați din 25 mai 2010 și decizia Curții cu Jurați din 10 decembrie 2009. Curtea de apel a decis să retrimită cauza în etapa procedurii preliminare la instanța de prim grad.

La 14 decembrie 2010, Curtea cu Jurați a ținut o ședință preliminară. La ședința de judecată, instanța a decis să retrimită cauza la parchet pentru o nouă anchetă, constatând că dreptul la apărare al reclamantei a fost încălcat pe durata anchetei. Instanța a mai decis ca arestul reclamantei să fie prelungit cu o lună, până la 14 ianuarie 2011. D. Prelungirea arestului preventiv al reclamantei și evoluțiile ulterioare

Bazându-se pe o cerere de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Sabail pentru o prelungire a perioadei de arest a reclamantei, la 11 ianuarie 2011 Tribunalul Sabail a prelungit arestul preventiv al reclamantei până la 29 ianuarie 2011. Judecătorul a motivat această măsură cu gravitatea infracțiunii și circumstanțele faptelor penale ale reclamantei, precum și situația în fapt a acestui caz. Partea relevantă a hotărârii prevede următoarele: „Având în vedere caracteristicile faptelor penale comise de către Isayeva Ofeliya Alik gizi, faptul că aceste fapte penale sunt calificate ca infracțiuni grave, condițiile comiterii lor precum și aspectele particulare ale cauzei, consider că în cauza prezentă, apărarea interesului public trebuie să aibă întâietate față de respectarea dreptului acesteia la libertate... Ar trebui luat în considerare faptul că decizia Curții cu Jurați din 14 decembrie 2010 a stabilit perioada arestului preventiv pentru Isayeva Ofeliya Alik gizi până la 14 ianuarie 2011. Cu toate acestea, conform celor indicate în hotărârea instanței, a fost necesară o anumită perioadă de timp pentru finalizarea investigației, acuzata și avocatul ei ar fi trebuit să fie familiari cu dosarul cauzei și orice posibilă cerere să fie studiată.”

Reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii, pretinzând că instanța de prim grad nu justificase prelungirea arestării sale.

La 19 ianuarie 2011, Curtea de Apel Baku a confirmat hotărârea Tribunalului Sabail la 11 ianuarie 2011. În ceea ce privește motivarea, redactarea hotărârii curții de apel a fost similară cu cea a hotărârii din primă instanță.

La 25 ianuarie 2011, Tribunalul Sabail a examinat cererea procurorului de prelungire a perioadei de arestare preventivă a reclamantei. La ședință, avocatul reclamantei a cerut judecătorului să nu admită cererea procurorului. Acesta a susținut că reclamanta avea o reședință permanentă, că nu exista niciun risc ca aceasta să dispară și că a fost deținută ilegal timp de peste un an și șase luni. La aceeași dată, judecătorul a prelungit arestul reclamantei cu o lună, până la 29 februarie 2011. Acesta a justificat necesitatea prelungirii arestului reclamantei după cum urmează: „Pe fondul examinării cererii [procurorului] și a dosarului cauzei, consider că o hotărâre prin care se dispune prelungirea perioadei arestării acuzatei Isayeva Ofeliya Alik gizi până la 29 februarie 2011 ar trebui luată în considerare deoarece acuzata Isayeva Ofeliya Alik gizi nu are o reședință permanentă, perioada ținerii în arest a acesteia va lua sfârșit la 29 ianuarie 2011, iar cercetarea penală nu poate fi finalizată până la acea dată și, în cazul eliberării, există suficiente motive pentru a crede că aceasta s-ar putea sustrage investigației.”

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri, reiterând capetele sale de cerere anterioare.

La 4 februarie 2011, Curtea de Apel Baku a confirmat hotărârea din primă instanță dispunând arestarea reclamantei pentru o perioadă de o lună, hotărând ca această perioadă să fie calculată pană la 28 februarie și nu până la 29 februarie 2011.

La 23 februarie 2011, Tribunalul Sabail a hotărât din nou ca ținerea în arest a reclamantei să fie prelungită, până la 15 martie 2011. Judecătorul a justificat necesitatea prelungirii arestului reclamatei după cum urmează: „Luând în considerare faptul că investigația nu a fost finalizată, că motivele pentru arestarea acuzatei nu s-au schimbat, că aceasta nu are o reședință permanentă în Baku, faptul că sediul poliției este considerat a fi reședința acesteia și din acest motiv s-ar putea sustrage investigației în cazul eliberării, precum și gravitatea infracțiunilor de care aceasta era bănuită precum și dimensiunea și complexitatea cauzei, consider că solicitarea ar trebui acordată în parte, iar prelungirea ținerii în arest pe o perioadă de cincisprezece zile ar trebui considerată legală, rezonabilă și justă.”

Reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii, pretinzând că prima instanță nu a justificat arestarea sa continuă.

La 3 martie 2011, Curtea de Apel Baku a confirmat hotărârea de prelungire a primei instanțe. Partea relevantă a hotărârii prevede următoarele: „Prin urmare, având în vedere că investigarea cauzei era în stadiul final, că motivele pentru cererea măsurii de prevenție a arestului nu s-au schimbat, că aceasta a fost acuzată de o infracțiune gravă, că ea nu are o locuință permanentă și că există o probabilitate ca aceasta să se sustragă investigației, precum și gravitatea infracțiunii de care este suspectată, completul tribunalului hotărăște că prima instanță a prelungit corect arestarea acuzatei Isayeva Ofeliya Alik gizi.”

La 10 martie 2011, Tribunalul Sabail a hotărât să prelungească arestarea reclamantei până la 28 martie 2011. Tribunalul și-a motivat hotărârea cu faptul că era nevoie de mai mult timp pentru finalizarea investigației. Partea relevantă a hotărârii prevede următoarele: “Deoarece toate acțiunile de investigație sunt acum încheiate, a fost necesară anunțarea sfârșitului investigației către acuzată și victime. Totuși, din cauza volumului mare de muncă al unora dintre participanții în procedura penală, nu a fost posibilă efectuarea unor acțiuni de investigație cu acuzata. Întrucât participarea tuturor părților este acum posibilă, investigarea cauzei ar trebui încheiată, acuzata și victimele ar trebui anunțate de sfârșitul anchetei și acestea ar trebui să ia la cunoștință numeroasele probe din dosarul penal, pentru toate acestea fiind necesară o anumită perioadă de timp.”

La 17 martie 2011, Curtea de Apel Baku a confirmat hotărârea de prelungire emisă în primă instanță.

Între timp, la o dată nespecificată, reclamanta a depus o cerere în fața Tribunalului Sabail, prin care solicita înlocuirea arestării sale cu măsura preventivă a arestului la domiciliu. Aceasta s-a plâns, în special, că lipsirea sa de libertate nu a fost justificată și că nu au existat dovezi că s-ar putea sustrage anchetei dacă ar fi plasată în arest la domiciliu. Reclamanta a mai menționat că ar locui în apartamentul surorii sale dacă ar fi plasată în arest la domiciliu.

La 10 martie 2011, Tribunalul Sabail a respins cererea. Judecătorul a motivat hotărârea după cum urmează: “Având în vedere caracteristicile, gravitatea infracțiunii și pericolul față de public al faptei penale atribuite acuzatei Isayeva Ofeliya Alik gizi, nevoia de a o împiedica pe Isayeva Ofeliya Alik gizi de la comiterea unor fapte ilegale, personalitatea acesteia, faptul că există suficiente motive (pentru a crede că), în cazul eliberării, aceasta s-ar putea sustrage anchetei și ar împiedica stabilirea adevărului în cauză; de asemenea aceasta a mai fost acuzată și de comiterea unei infracțiuni pedepsite cu peste doi ani de închisoare... Hotărăște că cererea ... acuzatei Isayeva Ofeliya Alik gizi de înlocuire a arestării sale cu măsura preventivă a arestului la domiciliu nu trebuie aprobată.”

La 17 martie 2011, Curtea de Apel Baku a respins apelul declarat de reclamantă, considerând că instanța de prim grad refuzase în mod corect înlocuirea arestului cu măsura preventivă a arestului la domiciliu.

La o dată nedeterminată, procurorul a cerut Curții să prelungească arestarea reclamantei până la 12 aprilie 2011. Procurorul a prezentat ca motiv pentru prelungirea arestării atitudinea avocatului reclamantei, care a refuzat să se familiarizeze cu materialul din dosarul cauzei până la 28 martie 2011, deoarece fusese o sărbătoare legală.

La 28 martie 2011, Tribunalul Sabail a examinat cererea procurorului. La ședința de judecată, avocatul reclamantei a susținut că nu era obligat să se familiarizeze cu dosarul cauzei în timpul unei sărbători publice și că nerespectarea acestei cerințe nu ar constitui un motiv pentru prelungirea arestării reclamatei. La aceeași dată, bazându-se pe cererea procurorului, instanța a decis să prelungească arestarea reclamantei pe o perioadă de zece zile și anume până la 7 aprilie 2011. Partea relevantă a hotărârii este redactată după cum urmează: „Întrucât cererea prezentă (a procurorului) a fost justificată numai pe baza nefamiliarizării avocatului cu probele relevante în cauză, iar avocatul a declarat că va începe să se familiarizeze cu dosarul cauzei începând cu 28 martie 2011 ... prelungirea arestării cu o perioadă de zece zile ar trebui considerată adecvată.”

La 5 aprilie 2011, Curtea de Apel Baku a confirmat hotărârea de prelungire a primei instanțe.

La 9 aprilie 2011, procurorul adjunct al municipiului Baku a transmis un rechizitoriu la Curtea cu Jurați Baku.

La 4 mai 2011, Curtea cu Jurați Baku a ținut o ședință preliminară. La acea ședință, instanța a decis, inter alia, că măsura preventivă a arestării, trebuie să rămână „ neschimbată”.

La 28 septembrie 2011, reclamanta a formulat o cerere la Curtea cu Jurați Baku prin care solicita înlocuirea arestării sale cu măsura preventivă a arestului la domiciliu. Aceasta s-a plâns, în special, că nu au existat dovezi care să ateste că s-ar putea sustrage anchetei și a menționat că, dacă ar fi plasată în arest la domiciliu, ar locui la sora sa.

La aceeași dată, Curtea cu Jurați Baku a respins acțiunea reclamantei. Partea relevantă a hotărârii Curții cu Jurați Baku din 28 septembrie 2011 este redactată după cum urmează: „După examinarea cererii în cauză și după ascultarea participanților în procedură, instanța, luând în considerare caracteristicile faptelor penale atribuite acuzatei și pericolul pe care acestea îl prezintă pentru public, consideră că nu este necesară înlocuirea măsurii preventive a arestului, aplicată acuzatei cu o altă măsură preventivă; din acest motiv, cererea ar trebui respinsă.

La 30 mai 2012, Curtea cu Jurați Baku a condamnat-o pe reclamantă pentru fraudă și posesie ilegală de substanțe stupefiante și i-a aplicat pedeapsa de nouă ani de închisoare.

Reclamanta a declarat apel împotriva hotărârii din 30 mai 2012.

La 5 august 2012, când apelul ei era pendinte în fața Curții de Apel Baku, reclamanta a murit în închisoare.

După moartea reclamantei, sora acesteia, dna Sevil Rzayeva, a depus o cerere la Curtea de Apel Baku, în calitate de succesoare legitimă a reclamantei, solicitând instanței să continue procedura penală.

La 13 august 2012, Curtea de Apel Baku a decis să continue examinarea apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii din 30 mai 2012. Curtea nu a fost informată de rezultat.

Prin două procuri, datate la 09.08.2012 și 08.07.2014, dna Sevil Rzayeva a mandatat pe reprezentantul reclamantei să o reprezinte înaintea tuturor nivelelor de jurisdicție. În special, mandatul din 8 iulie 2014 prevedea că reprezentantul reclamantei era îndreptățit să o reprezinte pe dna Sevil Rzayeva în toate procedurile legale, inclusiv procedurile înaintea Curții. II. Dreptul și practica interne relevante A. Codul de procedură penală (C. proc. pen.)

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală cu privire la arestul preventiv și aplicarea măsurii preventive a arestării sunt descrise în detaliu în hotărârile Curții în Farhad Aliyev împotriva Azerbaidjanului (nr. 37138/06, pct. 83-102, 9 noiembrie 2010) și Muradverdiyev împotriva Azerbaidjanului (nr. 16966/06, pct. 35-49, 9 decembrie 2010). B. Decizii ale Plenului Curții Supreme 1. Decizia „privind aplicarea dispozițiilor din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în administrarea justiției” din 30 martie 2006

Partea relevantă a acestei decizii este redactată după cum urmează: „13 ... Măsura preventivă a arestării trebuie considerată una excepțională de aplicat în cazuri absolut necesare, unde aplicarea altei măsuri preventive nu este posibilă. 14. Instanțele ar trebui să ia în considerare faptul că persoanele ale căror drepturi la libertate au fost restricționate sunt îndreptățite, în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție, la un proces într-un termen rezonabil, precum și la eliberarea în timpul procesului dacă nu este necesară aplicarea măsurii preventive a arestării cu privire la acestea.” 2. Decizia „privind practica aplicării legislației de către instanțe pe durata examinării cererilor de aplicare a măsurii preventive a arestării cu privire la un acuzat” din 3 noiembrie 2009

Partea relevantă a acestei decizii este redactată după cum urmează: „3… când decid aplicarea măsurii preventive a arestării, instanțele nu trebuie să se rezume la motivele procedurale care se găsesc în art. 155 C. proc. pen., ci trebuie să verifice dacă fiecare motiv este relevant cu privire la acuzat și dacă este susținut de probele din dosarul cauzei. Astfel, natura și gravitatea infracțiunii comise de către acuzat, informații despre personalitatea lui, vârsta, situația familială, ocupația, starea de sănătate și alte circumstanțe de acest fel trebuie luate în considerare”. ÎN DREPT I. Cererea Guvernului de radiere a cauzei conform art. 34 și art. 37 din Convenție

Guvernul a precizat că reclamanta a murit la 5 august 2012 și că nu a existat nicio informație dacă o persoană ar fi dorit să continue examinarea cauzei înaintea Curții în calitate de succesor al reclamantei. Guvernul a susținut că mandatul sorei reclamantei dat reprezentatului ei nu poate fi considerat probă în acest sens, deoarece a fost un mandat general și nu a existat vreo menționare a acestui caz în particular.

Observațiile prezentate ca răspuns la observațiile Guvernului de către reprezentantul reclamantei conțineau două mandate, datate 9 august 2012 și 8 iulie 2014 care împuterniceau pe reprezentant să o reprezinte pe sora reclamantei în toate procedurile legale, inclusiv în fața Curții. În observații, sora reclamantei a susținut că a dorit să continue examinarea cauzei în fața Curții în calitate de succesoare legală a reclamantei. Aceasta a susținut că a fost recunoscută ca succesoare legală a reclamantei de autoritățile interne și că, pe baza cererii ei, Curtea de Apel Baku a decis să continue examinarea procedurilor penale împotriva reclamantei.

Curtea reține la început că în diferite cazuri în care un reclamant a decedat pe durata procedurilor în fața Curții, inclusiv în cererile care invocă durata arestării preventive, au fost luate în considerare declarațiile succesorilor reclamanților sau ale membrilor apropiați ai familiei care își exprimau dorința de a continua cererea (vezi, printre alte autorități, Jëèius împotriva Lituaniei , nr. 34578/97, pct. 41, CEDO 2000 ‑ IX; Pisarkiewicz împoriva Poloniei , nr. 18967/02, pct. 30-33, 22 ianuarie 2008; și Ergezen împotriva Turciei , nr. 73359/10, pct. 27-30, 8 aprilie 2014). Curtea reține că s-a stabilit deja că atunci când un reclamant moare pe durata procedurilor, sora acestuia are un interes legitim care justifică continuarea examinării cauzei (a se vedea, de exemplu Todev împotriva Bulgariei , nr. 31036/02, pct. 20, 22 mai 2008). În consecință, sora defunctei reclamante, care a fost și recunoscută ca succesoarea legală a acesteia în cadrul procedurilor interne, are dreptul de a cere continuarea procedurilor înaintea Curții în locul reclamantei.

În ceea ce privește argumentul Guvernului conform căruia nu a existat nicio informație dacă o persoană ar dori să continue examinarea cauzei în fața Curții în calitate de succesor al reclamantei, Curtea reține că în observațiile prezentate în răspuns la observațiile Guvernului, sora reclamantei și-a exprimat în mod clar dorința de a continua examinarea cauzei în fața Curții și l-a împuternicit pe reprezentantul reclamantei să o reprezinte în fața Curții.

Curtea consideră că sora reclamantei și-a exprimat dorința de a continua procedurile în fața Curții în locul reclamantei și că obiecția Guvernului ar trebui respinsă. Totuși, din motive de ordin practic, textul acestei hotărâri va continua să facă referire la dna Ofeliya Isayeva ca și „reclamantă”, deși sora acesteia este astăzi considerată în această poziție (a se vedea Gulub Atanasov împotriva Bulgariei , nr. 73281/01, pct. 42, 6 noiembrie 2008). II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenție

Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 5 § 1 din Convenție, că arestarea ei din 7 aprilie până la 4 mai 2011 a fost ilegală. Partea relevantă din art. 5 din Convenție este redactată după cum urmează: „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:” A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. În continuare, Curtea constată că nu prezintă nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Guvernul nu a prezentat observații în această privință.

Reclamanta a reiterat faptul că arestarea ei din 7 aprilie până la 4 mai 2011 a fost ilegală deoarece a fost arestată în această perioadă, fără a exista o hotărâre judecătorească. 2. Motivarea Curții

Curtea subliniază că perioada arestului preventiv al reclamantei, dispus prin ordonanța Tribunalului Sabail din 28 martie 2011, a expirat la 7 aprilie 2011. La 9 aprilie 2011 ancheta era finalizată, iar rechizitoriul a fost trimis la Curtea cu Jurați Baku. La ședința preliminară din 4 mai 2011, Curtea cu Jurați Baku a hotărât ca măsura preventivă a arestării aplicată reclamantei să rămână „ neschimbată”. Prin urmare, între 7 aprilie și 4 mai 2011, reclamanta a fost arestată fără vreun ordin judiciar care să îi autorizeze arestul.

În acest sens, Curtea reiterează că a stabilit încălcarea art. 5 § 1 într-un număr de cazuri privind arestarea acuzaților numai pe baza faptului că a fost trimis în instanță un rechizitoriu. Curtea a susținut că arestarea reclamanților fără un temei legal sau dispoziții clare privind regimul acestora – având ca rezultat faptul că ar putea fi privați de libertate pentru o perioadă nelimitată fără autorizație judiciară – este incompatibilă cu principiile securității juridice și protejarea împotriva arbitrariului, care reprezintă principii conductoare în toată Convenția și în statul de drept (a se vedea, printre alte autorități, Baranowski împotriva Poloniei , nr. 28358/95, pct. 53-57, CEDO 2000 ‑ III; Jëèius , citat mai sus, pct. 60-63; și Gigolashvili împotriva Georgiei , nr. 18145/05, pct. 33-36, 8 iulie 2008).

Curtea reține că a examinat deja o cerere asemănătoare într-o altă cauză împotriva Azerbaidjanului, care stabilea că avusese loc o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție întrucât arestarea reclamantului nu fusese bazată pe o hotărâre a instanței și fusese prin urmare ilegală în sensul acestei dispoziții (a se vedea Farhad Aliyev , citat mai sus, pct. 174-179, și Allahverdiyev împotriva Azerbaidjan , nr. 49192/08, pct. 43-46, 6 martie 2014). Curtea nu reține niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în cauza prezentă și stabilește că arestarea reclamatei de la 7 aprilie până la 4 mai 2011, nefiind bazată pe o hotărâre judecătorească, a fost ilegală conform art. 5 § 1 din Convenție.

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție. III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenție

Reclamanta s-a plâns, în temeiul art. 5 § 3 din Convenție, că instanțele interne nu au justificat necesitatea arestării preventive a acesteia și că nu au furnizat suficiente motive pentru continuarea acesteia. Art. 5 § 3 din Convenție prevede următoarele: „3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.” A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul a susținut că respectivul capăt de cerere privind perioada arestării reclamantei anterioară lunii noiembrie 2010 ar trebui respins pentru lipsă de conformitate cu termenul celor șase luni, întrucât cererea a fost depusă la Curte la 24 mai 2011.

Curtea consideră că această obiecție din partea Guvernului privește calcularea perioadei de luat în considerare la stabilirea duratei arestului preventiv în temeiul art. 5 § 3 din Convenție. Prin urmare, aceasta invocă probleme similare cu fondul acestei plângeri, iar Curtea conexează această obiecție cu fondul cererii.

Luând în considerare toate acestea, Curtea hotărăște că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție. Nici nu prezintă vreun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil. B. Cu privire la fond 1. Argumentele părților

Guvernul a susținut că au existat motive relevante și suficiente pentru menținerea reclamantei în arest. În special, Guvernul a susținut că reclamanta fusese suspectată de comiterea unor infracțiuni grave și că a existat riscul sustragerii. Acesta a mai subliniat că autoritățile interne acționaseră adecvat în organizarea procedurilor.

Reclamanta și-a menținut capătul de cerere. Aceasta a susținut, în special, că instanțele interne nu au oferit motive relevante și suficiente pentru continuarea arestării ei. 2. Motivarea Curții (a) Perioada care trebuie luată în considerare

Curtea reiterează că, atunci când se determină durata privării de libertate pe parcursul procesului, în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenție, perioada care trebuie luată în considerare începe de la data la care persoana acuzată este arestată și se încheie la data la care se pronunță sentința, chiar și de către o instanță de prim grad de jurisdicție sau, posibil, la punerea în libertate a reclamantului în cursul procesului penal împotriva sa [a se vedea, printre altele Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 145 și 147, CEDO 2000 ‑ IV, și Kalashnikov împotriva Rusiei , nr. 47095/99, pct. 110, CEDO 2002 ‑ VI)].

În plus, în lumina legăturii esențiale între art. 5 § 3 din Convenție și art. 5 § 1 lit. c), o persoană condamnată în primă instanță nu poate fi considerată arestată „ cu scopul de a fi adusă în fața unei autorități legale competente pe baza unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni”, ci se află în situația prevăzută la art. 5 § 1 lit. a), care autorizează lipsirea de libertate „ pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent” [a se vedea Belevitskiy împotriva Rusei , nr. 72967/01, pct. 99, 1 martie 2007, și Piotr Baranowski împotriva Poloniei , nr. 39742/05, pct. 99, 2 octombrie 2007].

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea subliniază că reclamanta din cauza prezentă a fost arestată la 24 august 2009, iar la 25 mai 2010 Curtea cu Jurați a pronunțat hotărârea de condamnare a acesteia. Ca urmare a apelurilor declarate de reclamantă, la 2 noiembrie 2010, Curtea de Apel Baku a casat hotărârea Curții cu Jurați la 25 mai 2010 și a retrimis cauza spre reexaminare. Însă, reclamanta nu a fost eliberată în timpul procesului, iar la 30 mai 2012, Curtea cu Jurați Baku a pronunțat o hotărâre de condamnare a acesteia.

Curtea reiterează în această privință că atunci când se evaluează durata arestului preventiv, în cazul în care un reclamant este arestat pe durata anchetei și a procesului și continuă să fie lipsit de libertate când condamnarea acestuia este casată la recurs, iar cauza este retrimisă pentru o reexaminare, Curtea a considerat în mod constant multiple perioade de arest preventiv ca un întreg și a considerat că regula de șase luni ar trebui să înceapă să curgă de la sfârșitul ultime perioade de arest preventiv [a se vedea, printre multe altele, Solmaz împotriva Turciei , nr. 27561/02, pct. 34-37, 16 ianuarie 2007, și Dubinskiy împotriva Rusiei , nr. 48929/08, pct. 55, 3 iulie 2014]. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că trebuie să respingă obiecția Guvernului cu privire la nerespectarea termenului de șase luni de către capătul de cerere referitor la perioada de arestare a reclamantei anterioare lunii noiembrie 2010.

Prin urmare, în cauza prezentă, termenul de luat în considerare constă în două perioade: 1) din 24 august 2009, când reclamanta a fost arestată, până la 25 mai 2010, fiind condamnată în primă instanță de către Curtea cu Jurați; și 2) din 2 noiembrie 2010, când condamnarea reclamantei a fost casată de către Curtea de Apel Baku, până la 30 mai 2012, când aceasta a fost din nou condamnată de către Curtea cu Jurați Baku.

Prin urmare, perioada totală de arest care trebuie luată în considerare în cauza prezentă este de aproximativ doi ani și patru luni. (b) Principii generale

O persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni trebuie întotdeauna să fie eliberată în timpul judecății, cu excepția situațiilor în care statul dovedește că există motive „ suficiente și relevante” care să justifice prelungirea arestării [a se vedea Smirnova împotriva Rusiei , nr. 46133/99 și 48183/99, pct. 58, CEDO 2003 ‑ IX (extrase), și Khodorkovskiy împotriva Rusiei , nr. 5829/04, pct. 182, 31 mai 2011]. Potrivit jurisprudenței stabilite de către Curte, prezumția conformă art. 5 este în favoarea eliberării. Cel de-al doilea aspect al art. 5 § 3 nu oferă autorităților judiciare dreptul de a alege între aducerea inculpatului în instanță într-un termen rezonabil sau eliberarea provizorie a acestuia în timpul judecății. Până la data condamnării, acesta trebuie considerat ca fiind nevinovat și scopul prevederii în analiză este esențial pentru a cere eliberarea provizorie o dată ce detenția continuă a acestuia încetează să mai fie rezonabilă [a se vedea McKay împotiva Regatului Unit (MC), nr. 543/03, pct. 41, CEDO 2006 ‑ X, și Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, pct. 61, 10 martie 2009].

Persistența unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracțiune este sine qua non pentru legalitatea continuării arestării, dar, cu trecerea timpului, aceasta nu mai este suficientă, iar Curtea trebuie atunci să stabilească dacă celelalte motive prezentate de autoritățile judiciare continuă să justifice lipsirea de libertate. În cazul în care asemenea motive sunt „relevante” și „suficiente”, Curtea trebuie de asemenea să fie convinsă că autoritățile naționale au dat dovadă de „diligențe speciale” în desfășurarea procedurilor (a se vedea Labita, pct.153).

Instanțele interne trebuie să examineze toate argumentele în favoarea și împotriva unei cerințe autentice privind interesul public care să justifice, cu respectarea principiului prezumției la nevinovăție, o îndepărtare de la regula respectării libertății individuale și trebuie să se bazeze pe aceste argumente în deciziile lor privind cererile de eliberare (a se vedea Letellier împotriva Franței, 26 iunie 1991, pct. 35, seria A nr. 207). Argumentele în favoarea sau împotriva eliberării nu pot fi generale sau abstracte (a se vedea Clooth împotriva Belgiei 12 decembrie 1991, pct. 44, seria A nr. 225).

Jurisprudența referitoare la Convenție a stabilit patru motive de bază, acceptabile pentru deținerea unui acuzat când persoana este suspectată de comiterea unei infracțiuni: există riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces, riscul ca aceasta, în cazul eliberării, ar putea să prejudicieze administrarea justiției, sau să comită alte infracțiuni sau să provoace tulburări publice (a se vedea Zayidov împotriva Azerbaidjanului , nr. 11948/08, pct. 58, 20 februarie 2014; Novruz Ismayilov împotriva Azerbaidjanului , nr. 16794/05, pct.52, 20 februarie 2014; și Allahverdiyev , citate anterior, pct. 54].

În acest sens, Curtea reiterează că, în timp ce gravitatea posibilei sentințe este unul dintre elementele relevante în evaluarea riscului de a se sustrage, gravitatea acuzațiilor nu poate servi prin ea înseși la justificarea perioadelor lungi de arest preventiv (a se vedea Ilijkov împotriva Bulgariei , nr. 33977/96, pct. 80-81, 26 iulie 2001). Mai mult, riscul de a se sustrage, care ar putea justifica arestul preventiv, nu poate fi măsurat numai pe baza gravității sentinței posibile. Trebuie evaluat în raport cu un număr de alți factori relevanți care ar putea fie să confirme existența unui risc de a se sustrage, fie să-l considere atât de nesemnificativ încât să nu justifice arestul preventiv în timpul judecății (a se vedea Panchenko împotriva Rusiei , nr. 45100/98, pct. 105, 8 februarie 2005, și Letellier citat anterior, pct. 43]. (c) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Cu privire la prima perioadă a arestării reclamantei, Curtea reține că arestarea reclamantei a fost dispusă pentru prima oară în momentul în care aceasta a fost adusă în fața unui judecător de la Tribunalul Sabail la 29 august 2009. Reclamanta totuși nu a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțate de către Tribunalul Sabail la 26 august 2009. Arestul reclamantei a fost prelungit ulterior pentru o perioadă de o lună prin hotărârea Tribunalului Sabail din 22 octombrie 2009. Acea hotărâre a fost confirmată de decizia Curții de Apel Baku din 2 noiembrie 2009.

Curtea reține că atât Tribunalul Sabail, cât și Curtea de Apel Baku au folosit un formular standard de prelungire a arestului reclamantei la 22 octombrie, și respectiv 2 noiembrie 2009. În special, Curtea reține că prima instanță și cea de recurs s-au limitat la repetarea unui număr de motive pentru arestare într-un mod abstract și stereotip, fără a explica de ce considerau acele motive relevante în privința reclamantei (a se vedea pct. 17 și 19 supra).

În ceea ce privește a doua perioadă a arestării reclamantei, Curtea reține că în urma casării hotărârii de condamnare a reclamantei de către Curtea de Apel Baku din 2 noiembrie 2010, reclamanta nu a fost eliberată în timpul judecății și arestarea sa a fost prelungită în multe rânduri (a se vedea pct. 27-48 supra). În deciziile lor, instanțele naționale s-au bazat în mare parte pe gravitatea acuzațiilor aduse împotriva reclamantei și pe riscul sustragerii sau al împiedicării anchetei, fără a indica de ce sunt considerate aceste motive ca fiind relevante în cazul reclamantei. Acestea nu au menționat niciun fapt relevant pentru acele motive și nu le-au verificat cu probe relevante și suficiente. De asemenea, Curtea reține că atunci când a prelungit arestul reclamantei, instanțele au folosit aceeași formulă stereotip, în mod repetat; motivarea acestora neevoluând o dată cu trecerea timpului pentru a reflecta evoluția situației sau pentru a verifica dacă aceste motive au rămas valide în stadiile ulterioare ale procedurii (a se vedea Farhad Aliyev , citat anterior, pct. 191, și Rafig Aliyev împotriva Azerbaidjanului , nr. 45875/06, pct. 92, 6 decembrie 2011). În plus, aceste decizii nu au abordat argumentele invocate de către reclamantă împotriva aplicării măsurii preventive a arestului sau pentru înlocuirea acestei măsuri prin măsura preventivă a arestului la domiciliu.

Curtea mai reține că instanțele naționale s-au bazat, de asemenea, pe motive irelevante când au prelungit arestarea reclamantei. În special, acestea și-au motivat deciziile afirmând că a fost nevoie de mai mult timp pentru finalizarea anchetei [a se vedea pct. 28 anterior]. Totuși, Curtea reiterează că motive precum nevoia de a efectua cercetări suplimentare sau faptul că procedura nu fusese încă finalizată, nu corespund cu niciunul dintre motivele acceptabile pentru arestarea unei persoane în cursul procesului conform art. 5 § 3 (a se vedea Piruzyan împotriva Armeniei , nr. 33376/07, pct. 98, 26 iunie 2012, și Allahverdiyev , citat anterior, pct. 60). În plus, alte motive pe care s-au bazat instanțele naționale, precum neîncheierea investigației din cauza volumului mare de muncă al participanților implicați în anchetă și nefamiliarizarea avocatului reclamantei cu dosarul cauzei (a se vedea pct. 27 și 43 anterior) nu au reprezentat motive relevante pentru prelungirea arestului preventiv.

În lumina considerațiilor anterioare, Curtea ajunge la concluzia că, prin utilizarea unei formule standard prezentând simplist motivele de arest fără a aborda fapte specifice din cazul reclamantei, precum și prin întemeierea pe motive irelevante, autoritățile nu au prezentat motive „relevante” și „suficiente” pentru a justifica necesitatea arestului reclamantei pentru mai bine de doi ani.

Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție. IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

Art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.” A. Prejudiciu 1. Prejudiciu material

Reclamanta a solicitat 7 840 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând plata către una dintre victime în cursul procedurilor penale.

Guvernul a contestat pretenția, afirmând că nu a existat vreo legătură de cauzalitate între încălcarea pretinsă și prejudiciul pretins cauzat.

Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere. 2. Prejudiciu moral

Reclamanta a solicitat 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a contestat această pretenție ca fiind nejustificată și excesivă.

Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat doar prin constatarea existenței unei încălcări a Convenției și că trebuie acordată o despăgubire. Pronunțându-se în echitate, conform cu art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă reclamantei suma de 13 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă. B. Cheltuieli de judecată

Reclamanta a solicitat 10 000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții. Susținându-și cererea, aceasta a prezentat o declarație de la avocatul ei.

Guvernul a considerat că pretenția acesteia era nefondată și nesusținută cu probe cu înscrisuri.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. Curtea susține că reclamanta a fost reprezentată în fața instanțelor interne și a Curții și că este necontestat faptul că reprezentantul acesteia a prezentat documentele și observațiile relevante, după cum a solicitat Curtea. În aceste circumstanțe, Curtea consideră adecvat ca reclamanta să primească 2 500 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată (a se vedea Rzakhanov împotriva Azerbaidjanului , nr. 4242/07, pct. 92, 4 iulie 2013, și Novruz Ismayilov citat anterior, pct. 100). C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, în unanimitate, CURTEA: 1. declară cererea admisibilă; 2. hotărăște că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție; 3. hotărăște că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție; 4. hotărăște (a) că statul pârât trebuie să plătească surorii reclamantei, dnei Sevil Rzayeva, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume care trebuie convertite în manați azeri la rata de schimb aplicabilă la data plății: (i) 13 000 EUR (treisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; (ii) 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, surorii reclamantei pentru cheltuielile de judecată; (b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale; 5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 25 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții. Isabelle Berro, Søren Nielsen, PREȘEDINTE Grefier