KAGGALI c. GRÈCE

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 47444/09 Eleni KAGGALI împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 25 august 2015 într-un comitet compus din Mirjana Lazarova Trajkovska, președinte, Linos-Alender Sicilianos, Ksenija Turković, judecători, și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 14 august 2009, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, domnul Eleni Kaggali, este o resortisantă greacă născută în 1935 și rezidentă în Varvasaina Ilias. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul L. Panousis și A. Pamousi, avocați în Baroui da'éta. Guvernul elen ( a fost reprezentat de delegații agentului său, F. Dedousi, care se ocupă de Consiliul juridic al statului și dl D. Kalogiros, auditor la Consiliul juridic al statului; circumstanțele cauzei, așa cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 iunie 1995, recurenta a sesizat Tribunalul de Primă Instanță în legătură cu o acțiune în despăgubire împotriva unui spital de sănătate mintală din Uniunea Europeană, care a avut loc în calitate de menajeră. La 16 iulie 1999, instanța a respins acțiunea reclamantei (judecată nr. 2023/99). La 23 august 1999, reclamanta a interjetat apelul la această decizie. La 16 mai 2000, Tribunalul de Primă Instanță a infirmat decizia atacată și a fost parțial îndreptățită la cererea recurentei (hotărârea 406/2000). Două recursuri în casare au fost depuse împotriva acestei hotărâri. Recursul în casarea spitalului la 19 iulie 2000, la spital s-a ocupat de casarea împotriva hotărârii 406/2000 a Tribunalului de Primă Instanță (Atena). La 25 iulie 2002, Curtea de Casație a atacat hotărârea la data de 6 septembrie 2002. La 11 martie 2003, recurenta a sesizat Curtea cu privire la această hotărâre la data de 22 august 2002 și a fost certificată în conformitate la data de 6 septembrie 2002. 9733/03, în care se plângea de legalitatea și durata [art. 6 alineatul (1) din convenție] a procedurii menționate anterior, precum și de încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor sale (art. 1 din Protocolul 1). În hotărârea sa din 19 mai 2005, Curtea a declarat admisibilă motivul întemeiat pe durata procedurii, concluzionează încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție în această privință, considerând că procedura a început la 16 iunie 1995 și și-a încheiat mandatul la 25 iulie 2002 cu hotărârea 1392/2002 a Curții de Casație (§ 18). La 28 iulie 2000, recurenta a fost prevăzută cu casare împotriva hotărârii nr. 406/2000 a Tribunalului de Primă Instană dinpetiată. 13. La 26 ianuarie 2001, judecătorul raportor la Curtea de Casație și-a întocmit raportul, în care a propus respingerea recursului. 14. La 6 februarie 2001, Curtea de Casație a amânat examinarea cauzei din cauza necompariei părților în instanță. 15. La 2 martie 2001, la spitalul psihiatric, a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințarea. 16. La 6 noiembrie 2001, Curtea de Casație a amânat examinarea cauzei din cauza absenței părților. reclamanta a indicat în cererea sa că reprezentantul său nu era prezentat la audierile celor 6 februarie și 6 noiembrie 2001, deoarece raportul întocmit de judecătorul raportor îi era nefavorabil și el considerase oportun să aștepte o jurisprudență a Curții de Casație favorabilă intereselor sale. 17. La 8 ianuarie 2008, reclamanta a solicitat stabilirea unei noi date de încuviință, care a fost stabilită la 4 noiembrie 2008. 18. La 16 decembrie 2008, Curtea de Casație a respins recursul (hotărâre (hotărâre: 1938/2008). Această hotărâre a fost netă și certificată în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție la 19 februarie 2009, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instanță din 16 iunie 1995 și încheiată la 19 februarie 2009, data la care hotărârea nr. 1938/2008 al Curții de Casație a fost pusă la dispoziție și certificată conform. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile. ÎN În conformitate cu prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Argumentele părților 21. În primul rând, guvernul susține că cererea trebuie respinsă ca fiind un abuz de drept de recurs, în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție, având în vedere comportamentul recurentei, care a permis în mod intenționat să treacă o perioadă de șapte ani și aproximativ trei luni, astfel încât jurisprudența Curții de Casație să fie modificată în mod favorabil. 22. În ceea ce privește fondul plângerii, guvernul reamintește că procedura în fața instanțelor civile este reglementată de inițiativa părților. În speță, acesta consideră că, având în vedere perioadele de inactivitate considerabile atribuite recurentei, procedura în litigiu a durat din 8 ianuarie 2008 (data la care recurenta a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare în fața Curții de Casație) până la 19 februarie 2009 (data la care hotărârea a fost pronunțată) (data la care Curtea de Casație) În opinia guvernului, termenul respectiv ar fi rezonabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 23. Recurenta se referă la teza guvernului, potrivit căreia cererea sa trebuie respinsă ca fiind abuzivă. Aceasta susține că nu i se poate imputa nicio întârziere. Aprecierea Curții 24. Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra excepției impuse de guvern, în măsura în care t ă ț iul întemeiat pe art. 1 este, în orice caz, inadmisibil din următoarele motive. 25. Curtea constată că, în Hotărârea Kaggali c. Grecia, 9733/03, din 19 mai 2005, Comisia a examinat același motiv referitor la partea din procedură care a început la 16 iunie 1995 și care a fost încheiată la 25 iulie 2002 (punctul 11 de mai sus). Cu toate acestea, această hotărâre a Curții de Casație nu se referea decât la recursul la spital, introdus la 19 iulie 2000 (a se vedea punctele 8-11 de mai sus), recursul recurentei, introdus la 28 iulie 2000, care a făcut obiectul unei examinări separate; prin urmare, Curtea consideră că partea din prezentul document care se bazează pe aceleași fapte ca și cele discutate în hotărârea din 19 mai 2005, sau cea din 16 iunie 1995-28 iulie 2000, trebuie respinsă în temeiul articolului Mann c. Portugalia și Regatul Unit (dec.), nr 360/10, 1 februarie 2011 și Lowe c. Regatul Unit (dec.), n 12486/07, 8 septembrie 2009). 26. Mai rămâne de examinat partea din procedura în litigiu care a început la 28 iulie 2000, data la care recurenta și-a asumat obligația de casare și s-a încheiat la 19 februarie 2009, data la care hotărârea nr. 1938/2008 al Curții de Casație a fost declarat legal și certificat conform și, prin urmare, a durat opt ani și mai mult de șase luni pentru o instanță. 27. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri pendinte apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și sfera litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Glykantzi c. Grecia, 40150/09, § 47, 30 octombrie 2012). 28. Curtea arată, în speță, că prima ședință în fața Curții de Casație a fost stabilită la 6 februarie 2001, respectiv la aproximativ șapte luni de la sesizarea instanței respective. La această dată, tribunalul a fost amânat de două ori din cauza lipsei părților, inițial până la 6 noiembrie 2001, și apoi la 4 noiembrie 2008. Recurenta explică faptul că nu a prezentat datele inițiale stabilite pentru a se pronunța în fața Curții de Casație, deoarece raportul întocmit de judecătorul raportor era contrar tezei sale, iar avocatul său privind posibilitatea de a aștepta până când Curtea de Casație se pronunță în mod favorabil intereselor sale și nu a invitat Curtea de Casație să stabilească o nouă ședință decât la 8 Prin urmare, din cronologia procedurii în fața Curții de Casație reiese că întârzierea procedurii rezultă din atitudinea recurentei. În special, aceasta a durat șase ani și mai mult de două luni de la amânarea ședinței din 6 noiembrie 2001 pentru a solicita stabilirea unei date de încuviințare în fața instanței respective (a se vedea, de asemenea, Giavi c. Grecia, 25816/09, §§ 62-63, 3 octombrie 2013). 29. De altfel, hotărârea Curții de Casație a fost pronunțată la 16 decembrie 2008, adică la o lună și la douăsprezece zile de la data de 4 noiembrie 2008, care a fost stabilită la aproximativ 10 luni de la data la care reclamanta a solicitat stabilirea unei instanțe. Termenele menționate mai sus și cele care separă depunerea recursului de stabilirea primei ședințe a Curții de Casație, singurele care pot fi atribuite autorităților, nu sunt incompatibile cu cerința unei perioade rezonabile de timp a procedurii prevăzute la art. 6 alin. (1) din Convenție. 30. Prin urmare, aceaceasta este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil și că instanțele elene au comis erori de fapt și de drept care i-au privilegiat adversarul. Invocând în sfârșit art. 1 din Protocolul nr. 1, ea se plângea de o încălcare a dreptului său la respectarea proprietăților sale, deoarece pretinde că și-a pierdut dreptul de a obține suma pe care o revendica în virtutea daunelor-interese. 32. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, Curtea nu a ridicat nicio aparență de încălcare a articolelor invocate. 33. Prin urmare, rezultă că această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 17 septembrie 2015. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Modulul adjunct președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

Requête n

o

47444/09

Eleni KAGGALI

contre la Grèce

La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 25 août 2015 en un comité composé de

:

Mirjana Lazarova Trajkovska,

présidente,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Ksenija Turković,

juges,

et de André Wampach,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 14 août 2009,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

La requérante, M

me

Eleni Kaggali, est une ressortissante grecque née en 1935 et résidant à Varvasaina Ilias. Elle a été représentée devant la Cour par M

es

L. Panousis et

A. Panousi, avocats au barreau d’Athènes.

2.

Le gouvernement grec («

le Gouvernement

») a été représenté par les délégués de son agent, M

me

F. Dedousi, assesseure auprès du Conseil juridique de l’État et M. D. Kalogiros, auditeur auprès du Conseil juridique de l’État.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le 16 juin 1995, la requérante saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’hôpital psychiatrique d’Athènes qui l’employait en tant que femme de ménage.

5.

Le 16 juillet 1999, le tribunal rejeta l’action de la requérante (jugement n

o

2023/1999).

6.

Le 23 août 1999, la requérante interjeta appel de cette décision.

7.

Le 16 mai 2000, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision attaquée et fit partiellement droit à la demande de la requérante (arrêt

n

o

4060/2000). Deux pourvois en cassation furent déposés contre cet arrêt.

1.

Le pourvoi en cassation de l’hôpital

8.

Le 19 juillet 2000, l’hôpital se pourvut en cassation contre l’arrêt

n

o

4060/2000 de la cour d’appel d’Athènes.

9.

Le 25 juillet 2002, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué et renvoya l’affaire devant la cour d’appel (arrêt n

o

1392/2002). Cet arrêt fut mis au net le 22 août 2002 et certifié conforme le 6 septembre 2002.

10.

Le 11 mars 2003, la requérante saisit la Cour de la requête

n

o

9733/03, dans laquelle elle se plaignait de l’équité et de la durée (article 6 § 1 de la Convention) de la procédure présentée ci-dessus, ainsi que d’une atteinte à son droit au respect de ses biens (article 1 du Protocole

n

o

1).

11.

Dans son arrêt du 19 mai 2005, la Cour déclara recevable le grief tiré de la durée de la procédure, conclut à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention à cet égard, relevant que la procédure avait débuté le 16

juin

1995 et s’était achevée le 25 juillet 2002 avec l’arrêt 1392/2002 de la Cour de cassation (§ 18). Elle déclara la requête irrecevable pour le surplus et alloua une satisfaction équitable à la requérante.

2.

Le pourvoi en cassation de la requérante

12.

Le 28 juillet 2000, la requérante s’était pourvue en cassation contre l’arrêt n

o

4060/2000 de la cour d’appel d’Athènes.

13.

Le 26 janvier 2001, le juge rapporteur à la Cour de cassation rédigea son rapport, dans lequel il proposa le rejet du pourvoi.

14.

Le 6 février 2001, la Cour de cassation ajourna l’examen de l’affaire en raison de la non-comparution des parties à l’audience.

15.

Le 2 mars 2001, l’hôpital psychiatrique, demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience.

16.

Le 6 novembre 2001, la Cour de cassation ajourna l’examen de l’affaire en raison de l’absence des parties. La requérante indique dans sa requête que son représentant ne s’était pas présenté pas aux audiences des 6

février et 6 novembre 2001, car le rapport rédigé par le juge rapporteur lui était défavorable et il avait estimé opportun d’attendre une jurisprudence de la Cour de cassation favorable à ses intérêts.

17.

Le 8 janvier 2008, la requérante demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience, qui a été fixée au 4 novembre 2008.

18.

Le 16 décembre 2008, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt

n

o

1938/2008). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 19

février 2009.

GRIEFS

19.

Invoquant l’article 6

février

2009, date à laquelle l’arrêt n

o

1938/2008 de la Cour de cassation fut mis au net et certifié conforme. Invoquant l’article 1 du Protocole n

o

1, elle se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens.

EN DROIT

A.

Sur la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention au regard de la durée de la procédure

20.

La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «

délai raisonnable

» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

».

1.

Arguments des parties

21.

En premier lieu, le Gouvernement soutient que la requête doit être rejetée comme constituant un abus du droit de recours, au sens de l’article

35 § 3 a) de la Convention, eu égard au comportement de la requérante, qui a laissé passer intentionnellement une période de sept ans et trois mois environ, afin que la jurisprudence de la Cour de cassation soit changée d’une manière favorable à ses thèses.

22.

En ce qui concerne le fond du grief, le Gouvernement rappelle que la procédure devant les juridictions civiles est régie par l’initiative des parties. En l’espèce, il estime que, vu les périodes d’inactivité considérables attribuées à la requérante, la procédure litigieuse a duré du 8 janvier 2008 (date à laquelle la requérante a demandé la fixation d’une nouvelle date d’audience devant la Cour de cassation) au 19 février 2009 (date à laquelle l’arrêt

n

o

1938/2008 de la Cour de cassation fut mis au net et certifié conforme). Ledit délai, selon le Gouvernement, serait raisonnable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

23.

La requérante s’oppose à la thèse du Gouvernement, selon laquelle sa requête doit être rejetée comme abusive. Elle soutient qu’aucun retard ne lui est imputable.

2.

Appréciation de la Cour

24.

La Cour n’estime pas nécessaire de se prononcer sur l’exception soulevée par le Gouvernement, dans la mesure où le grief tiré de l’article

6

§

1 est en tout état de cause irrecevable pour les raisons suivantes.

25.

La Cour note que dans son arrêt

Kaggali c. Grèce,

n

o

9733/03, du 19

mai

2005, elle a examiné le même grief se rapportant à la partie de la procédure ayant commencé le 16 juin 1995 et s’étant terminée le 25

juillet

2002 (paragraphe 11 ci-dessus). Cet arrêt de la Cour de cassation ne concernait cependant que le pourvoi de l’hôpital, introduit le 19

juillet

2000 (voir paragraphes 8-11 ci-dessus), le pourvoi de la requérante, introduit le 28 juillet 2000, ayant fait l’objet d’un examen séparé. La Cour estime donc que la partie du présent grief qui repose sur les mêmes faits que ceux examinés dans l’arrêt du 19 mai 2005, soit celle s’étendant du 16 juin 1995 au 28 juillet 2000, doit être rejetée en application de l’article

35

§

2

b)

et 4 de la Convention (voir

Mann c.

Portugal et Royaume-Uni

(déc.), n

o

360/10, 1

er

février 2011, et

Lowe c.

Royaume-Uni

(déc.), n

o

12486/07, 8 septembre 2009).

26.

Reste à examiner la partie de la procédure litigieuse qui a débuté le 28 juillet 2000, date à laquelle la requérante s’est pourvue en cassation, et a pris fin le 19

février

2009, date à laquelle l’arrêt n

o

1938/2008 de la Cour de cassation a été mis au net et certifié conforme. Elle a donc duré huit ans et plus de six mois pour une instance.

27.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes, ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,

Glykantzi c. Grèce,

n

o

40150/09, § 47, 30 octobre 2012).

28.

La Cour relève, en l’espèce, que la première audience devant la Cour de cassation a été fixée au 6 février 2001, à savoir sept mois environ après la saisine de ladite juridiction. À cette date, l’audience a été ajournée à deux reprises en raison de l’absence des parties, initialement jusqu’au 6

novembre 2001, puis au 4 novembre 2008. La requérante explique qu’elle n’a pas comparu aux dates initiales fixées pour l’audience devant la Cour de cassation, parce que le rapport rédigé par le juge rapporteur était défavorable à ses thèses et son avocat estimait opportun d’attendre jusqu’à ce que la Cour de cassation se prononce de façon favorable à ses intérêts et elle n’a invité la Cour de cassation à fixer une nouvelle audience que le 8

janvier

ans et plus de deux mois après l’ajournement de la séance du 6

novembre

2001 pour demander la fixation d’une date d’audience devant ladite juridiction (voir aussi

Giavi c. Grèce

, n

o

25816/09, §§ 62-63, 3 octobre 2013).

29.

Du reste, l’arrêt de la Cour de cassation a été rendu le 16

décembre 2008, soit un mois et douze jours après l’audience du 4

novembre 2008, qui a été fixée dix mois environ après la demande de fixation d’une audience par la requérante. Les délais susmentionnés et celui séparant le dépôt du pourvoi par la requérante de la fixation de la première audience de la Cour de cassation, les seuls qui peuvent être attribués aux autorités, ne sont pas incompatibles avec l’exigence d’un délai raisonnable de la procédure posée par l’article 6 § 1 de la Convention.

30.

Il s’ensuit que ledit grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

B.

Sur les autres violations alléguées

31.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que sa cause n’a pas été entendue équitablement et que les juridictions grecques ont commis des erreurs de fait et de droit qui ont privilégié son adversaire. Invoquant enfin l’article 1 du Protocole n

o

1, elle se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens, car elle affirme avoir perdu son droit à obtenir le montant qu’elle revendiquait au titre des dommages-intérêts.

32.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des articles invoqués.

33.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 17 septembre 2015.

André Wampach

Mirjana Lazarova Trajkovska

Greffier adjoint

Présidente