SECȚIUNEA 1 PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 58546/09 prezentate de Iphigenia LAMBRAKOU împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află la 12 aprilie 2011 într-un comitet compus din Anatoly Kovler, președinte, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, judecători și Andrei Wampach, grefier adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 14 octombrie 2009, După ce a deliberat, face următoarea decizie: reclamanta, domnul Iphigenia Lambrakou, este un resortisant grec, născut în 1935 și rezident la Atena. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul L. Panuusis și A. Pauumi, avocați în Baroul Dain.
Guvernul grec ( Delegații agentului său, dl Apessos, consiliază pe lângă Consiliul Juridic de la Õ ï , dl F. Dedousi, membru al Consiliului Juridic de la … La 12 decembrie 1997, recurenta sesiza Tribunalul de Primă Instană în legătură cu o aciune în despăgubire împotriva 793/1999 din 5 aprilie 1999, instanța a ordonat spitalului să plătească reclamantei o parte din sumele solicitate. La 18 octombrie și respectiv 11 noiembrie 1999, reclamanta și respectiv spitalul au interietat apelul la această decizie. La 27 martie 2001, instanța de apel a infirmat decizia atacată și a acceptat parțial cererea reclamantei (hotărârea nr. 2398/2001). La 9 iulie 2001, recurenta s-a ocupat de casare. La 6 august 2001, ea a solicitat stabilirea unei date de încuviințare.
Aceaceasta a fost stabilită la 8 octombrie 2002, data la care a fost suspendată din cauza lipsei reclamantei. La 29 februarie 2008, reclamanta a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare, care a fost stabilită la 25 noiembrie 2008. La 3 februarie 2009, printr-o hotărâre pe deplin motivată, Curtea de Casație a respins recursul (hotărârea nr. 272/2009). Această hotărâre a fost pusă la dispoziție și certificată conform la 4 mai 2009. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta se plânge de interpretarea dreptului intern al Curii de Casație și de durata procedurii civile. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta se plânge de o încălcare a dreptului său de a-și respecta bunurile.
Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea ia notă de faptul că perioada care trebuie luată în considerare a început la 12 decembrie 1997, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instană de Primă Instană de către recurentă și sa se încheie la 4 mai 2009, cu punerea la dispoziie a hotărârii nr. 272/2009 a Curii de Casaie. Prin urmare, aceasta a durat unsprezece ani și cinci luni pentru trei grade de jurisdicie, dintre care șapte ani și aproximativ zece luni în faa Curii de Casaie.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Curtea constată că, în cursul procedurii în fața Curții de Casație, recurenta a rămas inactivă în perioada 8 octombrie 2002-29 februarie 2008; pe parcursul întregii perioade, aceasta nu a solicitat stabilirea unei noi date de încuviințare. În observațiile sale, recurenta nu a solicitat stabilirea unei date de încuviințare deoarece propunerea judecătorului raportor în cauza sa, precum și jurisprudența anterioară a Curții de Casație nu au fost în favoarea sa.
Ea susține că a preferat să aștepte o eventuală schimbare a jurisprudenței în scopul de a-și câștiga cauza. Curtea consideră că alegerile făcute de recurentă în ceea ce privește strategia sa de apărare a cauzei sale nu pot fi imputate autorităților. În opinia Curții, recurenta este singura responsabilă pentru această perioadă d … Curtea constată, de asemenea, că procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță a durat aproximativ un an și patru luni și în fața Tribunalului de apel un an și cinci luni și că reclamanta nu a indicat nicio întârziere în cadrul acestei părți a procedurii. În ceea ce privește procedura în fața Curții de Casație, Curtea ia notă de faptul că, la 9 iulie 2001, de un recurs, Curtea de Casație a stabilit data la care instanța a fost suspendată din cauza lipsei reclamantei.
La 25 noiembrie 2008, hotărârea Curții de Casație a fost pronunțată la 3 februarie 2009 și netă la 4 mai 2009. Procedura în fața Curții de Casație nu dezvăluie, în opinia Curții, nicio întârziere nejustificată din partea autorităților judiciare. Prin urmare, Curtea amintește că, în temeiul articolului 3 și al articolului 4 din Convenție, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat. În ceea ce privește f un ci o n are a reclamantei întemeiat pe echitatea procedurii în litigiu, Curtea amintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru părțile contractante.
În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În acest caz, nu există niciun indiciu că procedura, în cursul căreia recurenta a putut să își prezinte toate argumentele, nu a fost echitabilă. Curtea nu identifică într-adevăr niciun indiciu care să arate că procedura are un caracter arbitrar. Prin urmare, acest aspect este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
3. În ceea ce privește cele menționate la art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea ia notă de faptul că pretențiile recurentei se bazează pe o simplă speculație. Prin redactarea acțiunii în despăgubire împotriva spitalului, aceasta era în poziția de simplu solicitant, iar pretențiile acesteia nu au fost recunoscute printr-o hotărâre cu forță de lucru judecat, circumstanță care face o creanță certă și exigibilă și, prin urmare, protejată prin art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Rafinării grecești Stran și Stratis Andreadis c. Grecia , 9 decembrie 1994, seria A n 301 B). Prin urmare, rezultă că această cauză este vădit nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul articolului 35 § 3 și 4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. André Wampach Anatoly Kovler Adjunct Președinte
DÉCISION
de la requête n o 58546/09 présentée par Iphigenia LAMBRAKOU contre la Grèce La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 12 avril 2011 en un comité composé de : Anatoly Kovler, président, George Nicolaou, Mirjana Lazarova Trajkovska, juges et de André Wampach, greffier adjoint de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 14 octobre 2009, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT La requérante, M me Iphigenia Lambrakou, est une ressortissante grecque, née en 1935 et résidant à Athènes. Elle est représentée devant la Cour par M es L. Panousis et A. Panousi, avocats au barreau d’Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l’Etat, M me F. Dedousi, assesseure auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me M. Germani, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.
Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 12 décembre 1997, la requérante saisit le tribunal de première instance d’Athènes d’une action en dommages-intérêts contre l’hôpital psychiatrique d’Athènes, qui l’employait en tant que femme de ménage. Elle réclamait diverses sommes au titre de salaires. L’audience, initialement fixée au 13 mai 1998, fut ajournée suite à la demande des parties. Par jugement n o 793/1999 du 5 avril 1999, le tribunal ordonna à l’hôpital de payer à la requérante une partie des sommes réclamées. Les 18 octobre et 11 novembre 1999 respectivement, la requérante et l’hôpital interjetèrent appel de cette décision.
Le 27 mars 2001, la cour d’appel d’Athènes infirma la décision attaquée et fit partiellement droit à la demande de la requérante (arrêt n o 2398/2001). Le 9 juillet 2001, la requérante se pourvut en cassation. Le 6 août 2001, elle demanda la fixation d’une date d’audience. Celle-ci fut fixée au 8 octobre 2002, date à laquelle elle fut ajournée en raison de l’absence de la requérante. Le 29 février 2008, la requérante demanda la fixation d’une nouvelle date d’audience, qui fut fixée au 25 novembre 2008. A cette date, l’audience eut lieu. Le 3 février 2009, par un arrêt amplement motivé, la Cour de cassation rejeta le pourvoi (arrêt n o 272/2009). Cet arrêt fut mis au net et certifié conforme le 4 mai 2009. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l’interprétation du droit interne opérée par la Cour de cassation ainsi que de la durée de la procédure civile.
Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, elle se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens. EN DROIT 1. La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour note que la période à considérer a débuté le 12 décembre 1997, avec la saisine du tribunal de première instance d’Athènes par la requérante et s’est terminée le 4 mai 2009, avec la mise au net de l’arrêt n o 272/2009 de la Cour de cassation.
Elle a donc duré onze ans et cinq mois environ pour trois degrés de juridiction, dont sept ans et dix mois environ devant la Cour de cassation. La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). La Cour constate d’emblée que lors de la procédure devant la Cour de cassation, la requérante est restée inactive du 8 octobre 2002 au 29 février 2008 ; pendant toute cette période, elle n’a pas demandé la fixation d’une nouvelle date d’audience.
Dans ses observations, la requérante admet qu’elle n’a pas demandé la fixation d’une date d’audience parce que la proposition du juge rapporteur dans son affaire ainsi que la jurisprudence antérieure de la Cour de cassation n’étaient pas en sa faveur. Elle allègue avoir préféré attendre un éventuel revirement de la jurisprudence dans le but de gagner sa cause. Elle considère alors que le « temps d’attente » est imputable à la Cour de cassation. La Cour considère que les choix faits par la requérante quant à sa stratégie de défense de sa cause ne peuvent pas être imputables aux autorités. Aux yeux de la Cour, la requérante est la seule responsable de cette période d’inertie, qui a duré cinq ans et cinq mois environ.
La Cour note en outre que la procédure devant le tribunal de première instance a duré un an et quatre mois environ et devant la cour d’appel un an et cinq mois et que la requérante n’a fait état d’aucun retard dans le cadre de cette partie de la procédure. En ce qui concerne la procédure devant la Cour de cassation, la Cour note que saisie le 9 juillet 2001 d’un pourvoi, la Cour de cassation a fixé l’audience au 8 octobre 2002, date à laquelle l’audience fut ajournée en raison de l’absence de la requérante. La requérante a demandé le 29 février 2008, la fixation d’une nouvelle date d’audience et celle-ci a eu lieu le 25 novembre 2008. L’arrêt de la Cour de cassation a été rendu le 3 février 2009 et mis au net le 4 mai 2009. Le déroulement de la procédure devant la Cour de cassation ne révèle, de l’avis de la Cour, aucun retard déraisonnable de la part des autorités judiciaires.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. En ce qui concerne le grief de la requérante tiré de l’équité de la procédure litigieuse, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. En particulier, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, notamment, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I). En l’occurrence, rien ne permet de penser que la procédure, au cours de laquelle la requérante a pu présenter tous ses arguments, n’a pas été équitable.
La Cour ne décèle en effet aucun indice susceptible de montrer que la procédure revêtait un caractère arbitraire. Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 3. Quant au grief soulevé sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour note que les prétentions de la requérante se fondent sur une simple spéculation. En formant l’action en dommages-intérêts contre l’hôpital, elle était en position de simple demandeur et ses prétentions n’ont pas été reconnues par une décision judiciaire ayant force de chose jugée, circonstance qui rend une créance certaine et exigible et, partant, protégée par l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce , 9 décembre 1994, série A n o 301 ‑ B). Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. André Wampach Anatoly Kovler Greffier adjoint Président