DIRECȚIUNEA DECIZIE NR. 27670/10 și 38384/10 Șenol SAδALTICI împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 15 septembrie 2015 în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, Egidijus Kūris, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Abel Campos, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererile depuse la 10 mai 2010 și 15 Având în vedere declarația depusă de Guvernul contestat la 28 mai 2014, care solicită Curții să scoată cererile din lista cazurilor și, după deliberare, nu răspunde la această declarație: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Șenol Sağaltıcı, este un cetățean turc, care s-a născut în 1981 și locuiește la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Kaymak, un avocat practicant la İzmir. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Cerințele au fost comunicate guvernului. Faptele cazurilor, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul și editorul în șef al unui ziar săptămânal și al unui ziar lunar publicat în Turcia: Ezilenlerin Sosyalist Alternatifi Atılım și Sosyalizm ü Azadi La 11 septembrie 2009 și 24 octombrie 2009, Curtea din Istanbul a hotărât să suspende publicarea și distribuirea ziarelor menționate mai sus pentru o perioadă de o lună în temeiul articolului 6 alineatul (5) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713), pe motivul că ziarele au publicat materiale de propagandă în favoarea a două organizații ilegale, anume PKK (Partiul muncitorilor Kurdistan) și MLKP (Partiul Comunist Marxist-Leninist . Toate exemplarele chestiunilor relevante au fost confiscate. Reclamantul a formulat obiecții față de ordinele de suspendare, dar aceste obiecții au fost respinse de Curtea de Assize din Istanbul la 1 octombrie 2009 și 2 noiembrie 2009. Nici reclamantul și reprezentantul său nu au fost autorizați să participe la oricare dintre procedurile desfășurate în fața Curții de Assize din Istanbul. În cazul Ürper și alții c. Turcia se poate găsi o descriere a dreptului și practicii interne relevante în vigoare la momentul respectiv (nr. 14526/07, 14747/07, 15022/07, 15737/07, 36137/07, 47245/07, 50371/07, 50372/07 și 54637/07, §§§ 12-14, 20 octombrie 2009). În contextul „Planului de acțiune al strategiei de reformă judiciară”, de la 5 Iulie 2012 a intrat în vigoare o nouă lege de modificare a diverselor legi cu scopul de a face serviciile judiciare mai eficace și de a suspenda cazurile și condamnarea în cazurile privind crimele comise prin presa și media (Legea nr. 6352). Secțiunea 105 (2) din Legea nr. 6352 a abolit art. 6 (5) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713). Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la hotărârile instanțelor naționale de a suspenda publicarea și distribuția celor două ziare menționate mai sus, fără a ține o audiere orală sau prin obținerea depunerii sale de apărare. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 2, că deciziile de suspendare a publicării ziarelor constituie o încălcare a dreptului său de a fi presupus nevinovat, deoarece deciziile conțin presupunerea că infracțiunile penale au fost comise în temeiul conținutului unor rapoarte de știri și articole specifice publicate în acest articol. Reclamantul a susținut, în temeiul articolului 7 din Convenție, că hotărârile de suspendare a publicării și a distribuției ziarelor au constituit o „penitână” fără nicio bază juridică Reclamantul s-a plâns în continuare, în temeiul articolului 10 din Convenție, că hotărârile instanțelor naționale în temeiul secțiunea 6 și 7 din Legea nr. 3713 a constituit o interferență nejustificată cu libertatea sa de exprimare. El a susținut, în temeiul articolului 13 din Convenție, că el nu a avut un remediu intern prin care să pună în pericol legalitatea deciziilor instanțelor naționale, deoarece obiecțiile sale față de aceste decizii au fost, de asemenea, respinse fără audiere. În sfârșit, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 că hotărârile de suspendare a publicării ziarelor constituie o interferență nejustificată cu bucuria pașnică a bunurilor sale. HOTĂRÂREA având în vedere subiectul similar al cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze în comun într-o singură decizie. Reclamantul s-a plâns de deciziile instanțelor naționale de a suspenda publicarea și distribuirea unui ziar săptămânal și un ziar lunar publicat în Turcia, și anume Ezilenerin Sosyalist Alternatifi Atılım și Sosyalizm Azadi , pentru o perioadă de o lună, fără a avea o audiere orală sau a obținerea depunerii sale de apărare și despre lipsa unui remediu intern prin care să se confrunte cu legalitatea deciziilor instanțelor naționale. El s-a bazat pe articolele 6, 7 și 10 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Clădirile reclamantului au fost comunicate guvernului în temeiul articolului 10 din Convenție, deoarece principala întrebare juridică a fost dacă interferența a fost justificată în temeiul articolului 10 din Convenție. După incapacitatea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin o scrisoare de 5 ianuarie 2015, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de cererea. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația [1] prevăzută după cum urmează: „Declar că Guvernul Republicii Turciei propune să plătească reclamantului, dl Șenol Sağaltıcı, suma de 3 700 EUR (3 mii și șapte sute de euro), pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral și 750 EUR (sapte sute cincizeci de euro), pentru a acoperi toate costurile și cheltuielile, plus orice impozit care poate fi perceput reclamantului; care este considerat corespunzător în funcție de jurisprudența Curții. Aceste sume, care trebuie să acopere orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile vor fi convertite în curva națională la rata aplicabilă la data plății, și vor fi eliberate de orice alte taxe care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu se plătește în termen de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontarea, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul dorește să exprese că interferența în acest caz nu este conformă cu cerințele Convenției. În plus, art. 6 alin. (5) din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713), care constituie baza prezentei cereri, a fost abolită de Secțiunea 105 alin. (2) din Legea nr. 6352 (2 Iulie 2012) în lumina jurisprudenței Curții privind subiectul (a se vedea Ürper și altele c. Turcia, nos. 14526/07, 14747/07, 15022/07, 15737/07, 36137/07, 47245/07, 50371/07, 50372/07 și 54637/07, § 52, 20 octombrie 2009). Guvernul invită Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să scoată cazul din listele sale în conformitate cu art. 37 din Convenție.” Reclamantul nu a prezentat niciun răspuns la declarația Guvernului. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § 1 litera (c) permite Curtea, în special, să elimine o situație din lista sa, în cazul în care: „... din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii.” Aceasta reamintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (nevoia preliminară) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; a se vedea, de asemenea, Hotărârea WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, dosarul său privind plângerile referitoare la încălcarea libertății de exprimare a unei persoane ca urmare a ordonanțelor judecătorești care suspendă publicarea ziarelor în temeiul articolului 6 alineatul (5) din Legea nr. 3713 (a se vedea Ürper și alții, citată mai sus). Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului și faptul că secțiunea 6 alin. (5) din Legea nr. 3713 a fost abolită cu efect începând cu 2 iulie 2012, precum și cuantumul compensației propus – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 alineatul (1) litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să se alăture cererilor; ia act de faptul că, în acest sens, este necesar să se ia în considerare. în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție, decide să scoată cererile din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (b) din Convenția. Adoptat în engleză și notificat în scris la 8 octombrie 2015, Abel Campos Nebojša Vučinić Președintele adjunct al grefierului [1] Traducerea neoficială a Registrului.
Applications nos. 27670/10 and 38384/10
Șenol SAĞALTICI
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15
September 2015 as a Committee composed of:
Nebojša Vučinić,
President,
Egidijus Kūris,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Abel Campos,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above applications lodged on 10 May 2010 and 15
March 2010 respectively,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 28 May 2014 requesting the Court to strike the applications out of the list of cases and the applicant’s failure to reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
The applicant, Mr Șenol Sağaltıcı, is a Turkish national, who was born in 1981 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Ms
A.
Kaymak, a lawyer practising in İzmir.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applications had been communicated to the Government
.
A.
The circumstances of the case
The facts of the cases, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant is the owner and editor in chief of one weekly and one monthly newspaper published in Turkey:
Ezilenlerin Sosyalist Alternatifi
Atılım
and
Sosyalizm ü Azadi
.
On 11 September 2009 and 24 October 2009, the Istanbul Assize Court decided to suspend the publication and distribution of the abovementioned newspapers for a period of one month under section 6(5) of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713), on the ground that the newspapers had published propaganda material in favour of two illegal organisations, namely the PKK (the Kurdistan Workers’ Party) and the MLKP (Marxist-Leninist Communist Party
)
. All copies of the relevant issues were seized. The applicant raised objections to the suspension orders but these objections were dismissed by the Istanbul Assize Court on 1 October 2009 and 2
November 2009. Neither the applicant nor his representative was permitted to participate in any of the proceedings held before the Istanbul Assize Court.
B.
Relevant domestic law and practice
A description of the relevant domestic law and practice in force at the relevant time may be found in the case of
Ürper and Others v. Turkey
(nos.
14526/07, 14747/07, 15022/07, 15737/07, 36137/07, 47245/07, 50371/07, 50372/07 and 54637/07, §§ 12-14, 20 October 2009).
Within the context of the “Judicial Reform Strategy Action Plan”, on 5
July 2012 a new law amending various laws with a view to rendering judicial services more effective and to suspending cases and sentences given in cases concerning crimes committed through the press and media (Law no.
6352) entered into force. Section 105 (2) of Law no. 6352 abolished section
6 (5) of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713).
The applicant complained under Article 6 of the Convention about the national courts’ decisions to suspend the publication and distribution of the aforementioned two newspapers without holding an oral hearing or obtaining his defence submissions.
The applicant complained under Article 6 § 2, that the decisions to suspend the newspapers’ publication had constituted a violation of his right to be presumed innocent, since the decisions contained the assumption that criminal offences had been committed by virtue of the content of particular news reports and articles published therein.
The applicant submitted under Article 7 of the Convention that the decisions to suspend the publication and distribution of the newspapers had amounted to a “penalty” without any legal basis
The applicant further complained, under Article 10 of the Convention, that the national courts’ decisions under sections 6 and 7 of Law no.
3713 had constituted an unjustified interference with his freedom of expression.
He contended under Article 13 of the Convention that he had not had a domestic remedy by which to challenge the lawfulness of the national courts’ decisions, as his objections to those decisions had also been dismissed without a hearing.
Lastly, the applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 that the decisions to suspend the publication of the newspapers had constituted an unjustified interference with the peaceful enjoyment of his possessions.
Having regard to the similar subject matter of the applications, the Court finds it appropriate to examine them jointly in a single decision.
The applicant complained about the national courts’ decisions to suspend the publication and distribution one weekly and one monthly newspaper published in Turkey, namely
Ezilenlerin Sosyalist Alternatifi
Atılım
and
Sosyalizm
ü
Azadi
, for a period of one month, without holding an oral hearing or obtaining his defence submissions and about the lack of a domestic remedy by which to challenge the lawfulness of the national courts’ decisions. He relied on Articles 6, 7 and 10 of the Convention and Article
1 of Protocol No. 1. The applicant’s complaints were communicated to the Government under Article 10 of the Convention as the main legal question was whether the interference was justified under Article 10 of the Convention.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 5
January 2015 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration
[1]
provided as follows:
“I declare that the Government of the Republic of Turkey offers to pay to the applicant, Mr Șenol Sağaltıcı, the amount of 3
700 EUR (three thousand and seven hundred euros), to cover any and all pecuniary and non-pecuniary damage and 750
EUR (seven hundred and fifty euros), to cover all costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant; which is considered to be appropriate in the light of the jurisprudence of the Court.
These sums, which are to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses will be converted into the national currrency at the rate applicable on the date of payment, and will be free of any further taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month-period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until the settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government wishes to express that the interference in this case does not conform with the requirements of the Convention. In addition, Article 6 (5) of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713), which constitutes the basis of the present application, had been abolished by the Section 105 (2) of Law no. 6352 (2
July 2012) in the light of the Court’s jurisprudence concerning the subject matter (see Ürper and others v. Turkey, nos. 14526/07, 14747/07, 15022/07, 15737/07, 36137/07, 47245/07, 50371/07, 50372/07 and 54637/07, § 52, 20 October 2009). The Government invites the Court to declare that it is not justified anymore to continue the examination of the application and to strike the case out of its lists in accordance with Article
37 of the Convention.”
The applicant did not submit any response to the declaration of the Government.
The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“... for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application.”
It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary issue) [GC], no.
26307/95, §§
75-77, ECHR 2003-VI; see also,
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02,
26 June 2007;
and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03, 18
September 2007).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its case-file concerning complaints about the violation of one’s freedom of expression as a result of court orders suspending the publication of newspapers under section 6 (5) of Law no. 3713 (see
Ürper and Others,
cited above).
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration and the fact that section 6 (5) of Law no.
3713 was abolished with effect from 2 July 2012, as well as the amount of compensation proposed –
which is consistent with the amounts awarded in similar cases
– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
For these reasons, the Court, unanimously,
Decides
to join the applications;
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the applications out of its list of cases in accordance with Article
37 § 1 (c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 8 October 2015.
Abel Campos
Nebojša Vučinić
Deputy Registrar
President
[1]
.
Unofficial translation by the Registry.