CASE OF VASILIAUSKAS v. LITHUANIA - [Romanian Translation] legal summary by the European Institute of Romania

Tradus și revizuit de IER (

www.ie

r

.

ro

)

Nota de informare privind jurisprudența Curții – N

r

.

1

89

Octombrie 2015

Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC)

- 35343/05

Hotărârea din 20.10.2015 (MC)

Art. 7

Art. 7 § 1

Nullum crimen sine lege

Condamnarea în 2004 pentru suspiciunea comiterii unui genocid împotriva partizanilor

lituanieni din 1953:

încălcare

În fapt

– În 2004, reclamantul a fost declarat vinovat, în temeiul art. 99 din noul Cod

penal al Lituaniei, de genocid împotriva unui grup politic în 1953 și condamnat la șase

ani de închisoare. Dispoziția în cauză a intrat în vigoare la 1 mai 2003 și, spre

deosebire de Convenția din 1948 pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid

(„Convenția privind genocidul”)*,

protejat

e.

includea grupuri politice incluse în grupurile

Reclamantul a fost condamnat pentru pretinsa participare la uciderea a doi partizani

lituanieni în ianuarie 1953. La acea vreme, Lituania se afla sub ocupație sovietică și

reclamantul era membru al Ministerului Securității Statului (MGB) al Republicii Sovietice

Socialiste Lituania. Condamnarea acestuia a fost confirmată în apel, dar curtea de apel

a subliniat că, în afara faptului că erau membri ai unui grup politic, partizanii erau, de

asemenea, „reprezentanți ai națiunii lituaniene” și „puteau așadar să fie asimilați nu

doar grupurilor politice, ci și celor naționale și etnice", adică grupurilor enumerate în

lista din Convenția privind genocidul.

În cererea sa adresată Curții Europene, reclamantul s-a plâns de o încălcare a art. 7 din

Convenție, în măsura în care condamnarea sa pentru genocid nu avea niciun temei în

dreptul internațional public, astfel cum era în vigoare în 1953. Camera Curții căreia i-a

fost repartizată inițial cauza s-a desesizat în favoarea Marii Camere.

În drept

– Art. 7: Sarcina Curții era să aprecieze dacă, având în vedere dreptul aplicabil

în 1953, condamnarea reclamantului pentru genocid a avut un temei legal suficient de

clar și, în special, dacă această condamnare a fost conformă cu esența acestei

infracțiuni și dacă ar fi putut să fie prevăzută în mod rezonabil de reclamant la

momentul participării la operațiunea în care au fost uciși cei doi partizani.

Condamnarea s-a bazat pe dispoziții legale interne (art. 99 din noul Cod penal al

Lituaniei) care nu erau în vigoare în 1953 și au fost aplicate retroacti

v

.

A

stfel,

condamnarea în cauză constituia o încălcare a art. 7 din Convenție, dacă nu se putea

stabili că aceasta s-a bazat pe dreptul internațional în vigoare la momentul faptelo

r

.

Genocidul era recunoscut în mod clar ca fiind o crimă, în temeiul dreptului internațional

din 1953: acesta a fost codificat în Convenția din 1948 privind genocidul, după ce a fost

recunoscut și condamnat prin Rezoluția 96(I) din 11

decembrie 1946 a Adunării

Generale a ONU. Astfel, instrumentele de drept internațional care interziceau genocidul

-

2

-

erau suficient de accesibile reclamantului.

Cu toate acestea, în opinia Curții, condamnarea reclamantului pentru crima de genocid

nu putea fi considerată conformă cu esența acestei infracțiuni, astfel cum era definită

de dreptul internațional la momentul faptelo

r

,

ș

i, prin urmare, nu putea fi prevăzută în

mod rezonabil de acesta.

În primul rând, era clar că dreptul internațional din 1953 nu includea „grupurile

politice” în definiția genocidului. Articolul II din Convenția privind genocidul cuprindea o

listă de patru grupuri protejate – grupurile naționale, etnice, rasiale sau religioase – dar

nu făcea referire la grupurile sociale sau politice. Într-adevă

r

,

d

in lucrările pregătitoar

e

ale Convenției privind genocidul reieșea că autorii acesteia au decis să nu includă

grupurile politice în lista persoanelor protejate.

T

o

ate instrumentele ulterioare de drept

internațional, în care există referiri la crima de genocid, descriau această infracțiune în

termeni similari. Faptul că ulterior unele state au decis să incrimineze genocidul

împotriva unui grup politic în dreptul lor intern nu schimba cu nimic realitatea că acesta

nu era incriminat în textul Convenției din 1948.

Și nici nu exista un temei suficient de

solid pentru a constata că dreptul internațional cutumia

r

,

a

plicabil în 1953, includea

„grupurile politice” în rândul celor care intră sub incidența definiției genocidului.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul Guvernului lituanian, potrivit căruia

partizanii făceau „parte” din grupul național și, astfel, erau protejați de Articolul II din

Convenția privind genocidul, datorită locului important pe care îl ocupau în cadrul

acestui grup, Curtea a subliniat că, în 1953, în jurisprudența instanțelor internaționale

nu exista nicio interpretare judiciară a definiției genocidului și că lucrările pregătitoare

ale acestei convenții furnizau puține îndrumări în ceea ce privește semnificația pe care

autorii acesteia au intenționat să o confere expresiei „intenția de a distruge, total sau

parțial". Deși este rezonabil să se constate că, în 1953, se putea prevedea că termenul

„parțial” includea o cerință privind caracterul substanțial, abia jumătate de secol mai

târziu cauzele cu care au fost sesizate

T

r

ibunalul Penal Internațional pentru Fosta

Iugoslavi

e

,

T

r

ibunalul Penal Internațional pentru Rwanda

și

Curtea Internațională de

Justiție

au determinat aceste instanțe să ofere orientări judiciare pentru a indica faptul

că, în afară de importanța numerică a părții vizate din cadrul grupului protejat**, ar

putea fi util să se țină seama și de „importanța locului ocupat” de partea respectivă în

cadrul grupului. Era imposibil ca reclamantul să fi prevăzut această evoluție în 1953.

În al treilea rând, deși curtea de apel a reformulat constatarea instanței de fond,

potrivit căreia partizanii lituanieni erau membri ai unui grup politic separat, precizând

că aceștia erau, de asemenea, „reprezentanți ai națiunii lituaniene, adică ai grupului

naționa

l

”

,

a

ceasta nu a explicat ce anume implica noțiunea de „reprezentanți” și nici nu

a oferit explicații istorice sau factuale în ceea ce privește modul în care partizanii

lituanieni reprezentau națiunea lituaniană. Nici locul specific ocupat de partizani în

cadrul grupului „național” nu pare să fi fost interpretat de Curtea Supremă. Astfel, chiar

dacă interpretarea conferită ulterior de instanțele internaționale termenului „parțial” ar

fi fost disponibilă în 1953, în cadrul stabilirii faptelor de către instanțele penale interne

nu exista nicio constatare fermă care să îi permită Curții să aprecieze pe ce bază au

concluzionat acestea că partizanii lituanieni reprezentau o parte semnificativă

grupului național. Nu era foarte evident nici faptul că semnificația obișnuită

a

a

termenilor „național” sau „etnic” din Convenția privind genocidul putea fi extinsă pentru

a include partizanii. Concluzia instanțelor interne, conform căreia victimele intrau sub

incidența definiției genocidului, având în vedere că făceau parte dintr-un grup protejat,

a fost așadar o interpretare prin analogie, în detrimentul reclamantului, care a făcut

condamnarea acestuia imprevizibilă

.

De asemenea, Curtea a examinat și a respins argumentul Guvernului lituanian potrivit

căruia actele săvârșite de reclamant erau penale în conformitate cu principiile generale

de drept recunoscute de națiunile civilizate și, astfel, intrau sub incidența art. 7 § 2 din

-

3

-

Convenție. Aceasta a confirmat că dispoziția în cauză nu permitea nicio excepție

generală de la regula neretroactivității, dar că aceasta era destinată să elimine orice

îndoială în ceea ce privește validitatea procedurilor penale inițiate după cel de-al Doilea

Război Mondial împotriva autorilor crimelor săvârșite în timpul acestui război. Cele două

paragrafe ale art. 7 sunt interconectate și trebuie să facă obiectul unei interpretări

concordante. În

consecință, având în vedere că această condamnare a reclamantului

nu putea fi justificată în temeiul 7 § 1, aceasta nu putea fi justificată nici în temeiul art.

7 § 2.

Concluzi

e

: încălcare (nouă voturi la opt).

Art. 41:

În lumina circumstanțelor deosebit de speciale ale cauzei, constatarea unei

încălcări a constituit o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral.

[A se vedea și

Korbely împotriva Ungariei

(MC), 9174/02, 19 septembrie 2008,

Nota de

informare n

r

.

1

11

; și

Kononov împotriva Letoniei

(MC), 36376/04, 17 mai 2010,

Nota

de informare n

r

.

1

30

].

* Articolul II din Convenția privind genocidul definește genocidul ca reprezentând

anumite acte săvârșite cu intenția de a distruge, total sau parțial, un grup național,

etnic, rasial sau religios.

** A

se vedea, de exemplu,

hotărârea CIJ din 3 februarie 2015

referitoare la aplicarea

Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (

Croația împotriva

Serbiei

), pct. 142.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Note de informare privind jurisprudența

(

Case-L

aw

Information Notes

)