CASE OF VASILIAUSKAS v. LITHUANIA - [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Nota de informare privind jurisprudența Curții – Nr. 189

Octombrie 2015

Vasiliauskas împotriva Lituaniei (MC)

- 35343/05

Hotărârea din 20.10.2015 (MC)

Art.

7

Art.

7

§

1

Nullum crimen sine lege

Condamnarea în 2004 pentru suspiciunea comiterii unui genocid împotriva partizanilor lituanieni din 1953:

încălcare

În fapt

– În 2004, reclamantul a fost declarat vinovat, în temeiul art. 99 din noul Cod penal al Lituaniei, de genocid împotriva unui grup politic în 1953 și condamnat la șase ani de închisoare. Dispoziția în cauză a intrat în vigoare la 1 mai 2003 și, spre deosebire de Convenția din 1948 pentru prevenirea și pedepsirea crimei de genocid („Convenția privind genocidul”)*, includea grupuri politice incluse în grupurile protejate.

Reclamantul a fost condamnat pentru pretinsa participare la uciderea a doi partizani lituanieni în ianuarie 1953. La acea vreme, Lituania se afla sub ocupație sovietică și reclamantul era membru al Ministerului Securității Statului (MGB) al Republicii Sovietice Socialiste Lituania. Condamnarea acestuia a fost confirmată în apel, dar curtea de apel a subliniat că, în afara faptului că erau membri ai unui grup politic, partizanii erau, de asemenea, „reprezentanți ai națiunii lituaniene” și „puteau așadar să fie asimilați nu doar grupurilor politice, ci și celor naționale și etnice", adică grupurilor enumerate în lista din Convenția privind genocidul.

În cererea sa adresată Curții Europene, reclamantul s-a plâns de o încălcare a art. 7 din Convenție, în măsura în care condamnarea sa pentru genocid nu avea niciun temei în dreptul internațional public, astfel cum era în vigoare în 1953. Camera Curții căreia i-a fost repartizată inițial cauza s-a desesizat în favoarea Marii Camere.

În drept

– Art.

7: Sarcina Curții era să aprecieze dacă, având în vedere dreptul aplicabil în 1953, condamnarea reclamantului pentru genocid a avut un temei legal suficient de clar și, în special, dacă această condamnare a fost conformă cu esența acestei infracțiuni și dacă ar fi putut să fie prevăzută în mod rezonabil de reclamant la momentul participării la operațiunea în care au fost uciși cei doi partizani.

Condamnarea s-a bazat pe dispoziții legale interne (art. 99 din noul Cod penal al Lituaniei) care nu erau în vigoare în 1953 și au fost aplicate retroactiv. Astfel, condamnarea în cauză constituia o încălcare a art. 7 din Convenție, dacă nu se putea stabili că aceasta s-a bazat pe dreptul internațional în vigoare la momentul faptelor.

Genocidul era recunoscut în mod clar ca fiind o crimă, în temeiul dreptului internațional din 1953: acesta a fost codificat în Convenția din 1948 privind genocidul, după ce a fost recunoscut și condamnat prin Rezoluția 96(I) din 11

decembrie 1946 a Adunării Generale a ONU. Astfel, instrumentele de drept internațional care interziceau genocidul erau suficient de accesibile reclamantului.

Cu toate acestea, în opinia Curții, condamnarea reclamantului pentru crima de genocid nu putea fi considerată conformă cu esența acestei infracțiuni, astfel cum era definită de dreptul internațional la momentul faptelor, și, prin urmare, nu putea fi prevăzută în mod rezonabil de acesta.

În primul rând, era clar că dreptul internațional din 1953 nu includea „grupurile politice” în definiția genocidului. Articolul II din Convenția privind genocidul cuprindea o listă de patru grupuri protejate – grupurile naționale, etnice, rasiale sau religioase – dar nu făcea referire la grupurile sociale sau politice. Într-adevăr, din lucrările pregătitoare ale Convenției privind genocidul reieșea că autorii acesteia au decis să nu includă grupurile politice în lista persoanelor protejate. Toate instrumentele ulterioare de drept internațional, în care există referiri la crima de genocid, descriau această infracțiune în termeni similari. Faptul că ulterior unele state au decis să incrimineze genocidul împotriva unui grup politic în dreptul lor intern nu schimba cu nimic realitatea că acesta nu era incriminat în textul Convenției din 1948. Și nici nu exista un temei suficient de solid pentru a constata că dreptul internațional cutumiar, aplicabil în 1953, includea „grupurile politice” în rândul celor care intră sub incidența definiției genocidului.

În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul Guvernului lituanian, potrivit căruia partizanii făceau „parte” din grupul național și, astfel, erau protejați de Articolul II din Convenția privind genocidul, datorită locului important pe care îl ocupau în cadrul acestui grup, Curtea a subliniat că, în 1953, în jurisprudența instanțelor internaționale nu exista nicio interpretare judiciară a definiției genocidului și că lucrările pregătitoare ale acestei convenții furnizau puține îndrumări în ceea ce privește semnificația pe care autorii acesteia au intenționat să o confere expresiei „intenția de a distruge, total sau parțial". Deși este rezonabil să se constate că, în 1953, se putea prevedea că termenul „parțial” includea o cerință privind caracterul substanțial, abia jumătate de secol mai târziu cauzele cu care au fost sesizate

Tribunalul Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie

,

Tribunalul Penal Internațional pentru Rwanda

și

Curtea Internațională de Justiție

au determinat aceste instanțe să ofere orientări judiciare pentru a indica faptul că, în afară de importanța numerică a părții vizate din cadrul grupului protejat**, ar putea fi util să se țină seama și de „importanța locului ocupat” de partea respectivă în cadrul grupului. Era imposibil ca reclamantul să fi prevăzut această evoluție în 1953.

În al treilea rând, deși curtea de apel a reformulat constatarea instanței de fond, potrivit căreia partizanii lituanieni erau membri ai unui grup politic separat, precizând că aceștia erau, de asemenea, „reprezentanți ai națiunii lituaniene, adică ai grupului național”, aceasta nu a explicat ce anume implica noțiunea de „reprezentanți” și nici nu a oferit explicații istorice sau factuale în ceea ce privește modul în care partizanii lituanieni reprezentau națiunea lituaniană. Nici locul specific ocupat de partizani în cadrul grupului „național” nu pare să fi fost interpretat de Curtea Supremă. Astfel, chiar dacă interpretarea conferită ulterior de instanțele internaționale termenului „parțial” ar fi fost disponibilă în 1953, în cadrul stabilirii faptelor de către instanțele penale interne nu exista nicio constatare fermă care să îi permită Curții să aprecieze pe ce bază au concluzionat acestea că partizanii lituanieni reprezentau o parte semnificativă a grupului național. Nu era foarte evident nici faptul că semnificația obișnuită a termenilor „național” sau „etnic” din Convenția privind genocidul putea fi extinsă pentru a include partizanii. Concluzia instanțelor interne, conform căreia victimele intrau sub incidența definiției genocidului, având în vedere că făceau parte dintr-un grup protejat, a fost așadar o interpretare prin analogie, în detrimentul reclamantului, care a făcut condamnarea acestuia imprevizibilă.

De asemenea, Curtea a examinat și a respins argumentul Guvernului lituanian potrivit căruia actele săvârșite de reclamant erau penale în conformitate cu principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate și, astfel, intrau sub incidența art. 7 § 2 din Convenție. Aceasta a confirmat că dispoziția în cauză nu permitea nicio excepție generală de la regula neretroactivității, dar că aceasta era destinată să elimine orice îndoială în ceea ce privește validitatea procedurilor penale inițiate după cel de-al Doilea Război Mondial împotriva autorilor crimelor săvârșite în timpul acestui război. Cele două paragrafe ale art. 7 sunt interconectate și trebuie să facă obiectul unei interpretări concordante. În consecință, având în vedere că această condamnare a reclamantului nu putea fi justificată în temeiul 7 §

1, aceasta nu putea fi justificată nici în temeiul art. 7 §

2.

Concluzie

: încălcare (nouă voturi la opt).

Art.

41: În lumina circumstanțelor deosebit de speciale ale cauzei, constatarea unei încălcări a constituit o reparație echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral.

[A se vedea și

Korbely împotriva Ungariei

(MC), 9174/02, 19

septembrie 2008,

Nota

de informare nr. 111

; și

Kononov împotriva Letoniei

(MC), 36376/04, 17

mai 2010,

Nota de informare nr.

130

].

*

Articolul II din Convenția privind genocidul definește genocidul ca reprezentând anumite acte săvârșite cu intenția de a distruge, total sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios.

**

A se vedea, de exemplu,

hotărârea CIJ din 3

februarie 2015

referitoare la aplicarea Convenției privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid (

Croația împotriva Serbiei

), pct.

142.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Note de informare privind jurisprudența

(

Case-Law Information Notes

)