CURTUL EUROPEAN AL DREPTurilor OMULUI PRIMA SEZIUNE CAUSA SICOP S.R.L. împotriva ITALIEI (recurs nr. 7523/23) SUNTINERE STRASBOURG 14 noiembrie 2024 Prezenta hotărâre este definitivă și poate fi modificată de formă.In cauza Sicop S.R.L. împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Prima Sectie), întrunită într-un Comitet format din: Lətif Hüseynov, Președintele, Raffaele Sabato, Alain Chablais , judecători , și Liv Tigerstedt, DI Cancelliere declaratoare de libertate de adăugare, văzut în judecată (nr. 7523/23) a depus următoarea hotărâre cu privire la Republica Italiană, cu care a adoptat, la data de 23 februarie 2023, o decizie de salvarea societății italiene Sicop S.R.L. împotriva Italiei, pe care guvernul italian, reprezentată de societatea Sigmar, a pronunțat-o, după cum urmează: "Convenția de salvare a drepturilor fundamentale ale omului, în vederea de a se revoca toate părțile la Convenția de la Campogare, din data de 13 octombrie 2024, după cum se prevede la art. 1 din Convenția de salvare a drepturilor fundamentale ale omului, și după cum se prevede în Convenția de la L LCAM, după cum urmează: "Convenția de salvare a tuturor părților, după cum se consideră în vederea Consiliului de la LCAM, după cum se consideră în hotărârea de la art. 1 din Convenția de la LCAM, după cum se prevede în hotărârea de la art. 1 din 13 octombrie; după cum urmează: "Convenția de revocație de salvare a tuturor părților de la Convenție, după cum se consideră că nu se poate face în vederea" (art. 1 din hotărârea de la Convenția de la Convenția de salvare, după cum se poate în cazul de la art. 1 din 17 octombrie; după cum se consideră: "Convenția de la Convenția
Cazul se referă la decizia instanțelor naționale de respingere a cererii de despăgubire a societății reclamante pentru daunele suferite ca urmare a deciziilor administrative ilegale. 2. societatea reclamantă este o societate de energie. 3. pe 7 iulie 2015 a obținut autorizația de a construi un parc eolian. 4. pe 9 iulie 2015 societatea reclamantă a început lucrările de construcție a parcului eolian. Lucrările au fost suspendate a doua zi printr-un ordin de suspendare emis de Ministerul Culturii. 5. pe 23 iulie 2015 Tribunalul Administrativ Regional din Molise emite o decizie privind măsuri provizorii, autorizând în mod provizoriu societatea reclamantă să suspende lucrările preliminare pentru construcția parcului eolian.
La data de 5 octombrie 2015, Ministerul Culturii a emis o a treia hotărâre de suspendare a lucrărilor, deoarece societatea reclamantă nu a încheiat o poliță de asigurare, conform ordinului Tribunalului Administrativ din data de 23 iulie (vezi §5 de mai sus).Societatea reclamantă a încheiat cererea de poliță administrativă la data de 12 octombrie 2015.10 La data de 29 octombrie 2015, societatea reclamantă a finalizat construcția și parcul eolian a intrat imediat în funcțiune.11 La data de 6 aprilie 2016, Tribunalul Administrativ Regional din Molise consideră că măsurile de suspendare a lucrărilor emise de Ministerul Culturii la data de 10 iulie, 22 septembrie și 5 octombrie 2015 erau ilegale (Hotărârea nr. 189/2016).
În ceea ce privește a doua și a treia măsură de suspendare a lucrărilor, Consiliul de Stat a concluzionat că nu există nicio legătură cauzală între suspendările ilegitime și prejudiciile susținute de societatea reclamantă, deoarece a doua măsură a fost revocată după doar două zile (a se vedea paragrafele 7-8) și a treia a fost emisă în mod ilegal de către conduita necooperativă a societății reclamante, ca urmare a faptului că această măsură nu a respectat corect Tribunalul administrativ regional (a se vedea §9 de mai sus).
Principiile generale pentru determinarea dacă, în absența despăgubirii, o ingerință ilegală impune o sarcină individuală excesivă au fost sintetizate în Hotărârile Immobiliare Saffi împotriva Italiei ([GC], nr. 22774/93, §§ 57-59, CEDO 1999-V), Iatridis împotriva Greciei ([GC], nr. 31107/96, § 58, CEDO 1999-II), Scordino împotriva Italiei (n. 1) ([GC], nr. 36813/97, § 180, CEDO 2006-V) și Gatis v. Croația (n. 32457/05, §§ 40-41, 13 decembrie 2007).17 Curtea a reiterat că prima cerință a erorii de natură a articolului 1 de mai sus este că orice tip de îndatorare stabilită în justificare nu poate fi susținută de o parte a patrimoniului național (a se vedea art. 19 din Protocolul nr. 19), iar o astfel de derogare nu este justificată de o dispoziție a Curții (a se vedea art. 11 din Regulamentul de procedură, precum și art. 19 din Regulamentul de procedură, care prevede că o persoană nu are dreptul să se stabilească în justificare în cazul unei infracțiuniuni de natură, precum și de către o persoană care nu beneficiază de o obligație de drept de proprietate, precum și de o obligația de a depune de a depune a unei obligații de muncă, precum și de a unei obligații de muncă, precum și de a unei obligații de muncă, precum și de a unei obligații de muncă, precum și de a unei obligații de muncă, precum și de a unei obligații de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă, precum și de muncă.
Guvernul a afirmat că măsurile de suspendare a lucrărilor emise de Ministerul Culturii au avut ca scop protejarea peisajului natural și că scurta durată a suspendărilor nu a compromis interesele societății reclamante. În orice caz, a subliniat că revocarea măsurilor ilegale a constituit o reparație suficientă.21 Curtea reafirmă că o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant nu este în principiu suficientă pentru a-l priva de calitatea sa de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod expres sau substanțial, încălcarea Convenției și au acordat o despăgubire în acest sens (a se vedea Corte Scordino , citată mai sus, § 180).22 Curtea a subliniat că, în lumina măsurilor de suspendare ale societății, suspendarea lucrărilor ilegale nu a fost declarată ilegală (a se vedea §11 de mai sus), iar în conformitate cu dispozițiile de suspendare a societății, nu a fost suficientă nicio despăgubire (a se vedea §23 de mai sus), iar în ceea ce privește cauza principală, cererea de revocare a unei măsuri administrative a fost considerată un prejudiciu pentru persoana respectivă (a se vedea §12 de mai sus).22 În schimb, Comisia a constatat că, în conformitate cu prima măsură, suspendarea lucrărilor nu a fost declarată ilegală, iar în conformitate cu §23 nu a fost o măsură de suspendare a societății nu a fost suficientă (a se poate solicita o despăgubire pentru persoana în cauză, în ceea ce privește măsura în care a fost în cauză, în cazul în care a fost efectuat o măsură de revocație a unei infracțiuni, iar în cazul în care nu a fost efectuat o măsură de suspendare a lucrări nu a unei societate de natură a fost considerată ilegală a fost considerată ilegală ca fiind în cauză, în cauză, în cazul în cazul în care nu a fost în cauză, în cauză, nu a fost necesită o măsură să fie o măsură de natură de natură să se poate solicitată să fie în cazul în cazul în cazul în care nu a obține o măsură să fie respingă, în cazul
O astfel de constatare este suficientă pentru a determina Curții că societatea reclamantă a suferit o ingerință care a fost în mod evident în încălcarea dreptului intern și, prin urmare, incompatibilă cu dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Această concluzie face superficială cercetarea dacă a fost atins un echilibru just între necesitatea interesului general al comunității și cerințele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului.24 În consecință, a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție în legătură cu prima măsură de suspendare a lucrărilor necesare.25 În legătură cu o încălcare a articolului 13 din Convenție, în plus, societatea reclamantă a depus o plângere în conformitate cu art. 13 din Convenție, având în vedere faptul că societățile naționale nu au avut un risc de a refuza accesul la resurse juridice în ceea ce privește natura dreptului de judecată al statului de a avea acces la resursele administrative necesare (art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, punctul 1 din art. 1 din Convenție, punctul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, punctul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția nr. 1 din Convenție, art. 1 din Convenția nr. 1 din România, care a avut în vedere că România nu a avut acces la resursele juridice în cazul în care a avut nevoie de o cerere de judecată în temeiul articolului 1 din Protocolul 1 din Convenție (art. 1 din Convenție, punctul 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, punctul 1 din Convenție, art. 1 din Convenția nr. 1 din Convenția nr. 1 din România, art. 1 din România, art. 1 din Convenția nr. 1 din România, art. 1 din România, punctul 1 din Convenția nr. 1 din Convenția, art. 1 din Convenția nr. 1 din România, art. 1 din România, art. 1 din România, art. 1 din România, art. 1 din Convenția, art. 1 din România, art. 1 din România, art. 1 din România, art. 1 din România, art. 1 din Convenția, art. 1
27.societatea reclamantă a cerut 971.574,75 euro (EUR) pentru daune patrimoniale și ne- patrimoniale și 40.045,55 euro (EUR) pentru cheltuielile suportate în fața Curții. 28. Guvernul a susținut că societatea reclamantă nu a furnizat dovezi ale daunelor suferite. 29. Curtea observă că construcția parcului eolian a început la 9 iulie 2015 și a fost finalizată la 29 octombrie 2015 (a se vedea paragrafele 4 și 10 de mai sus) și că, în ciuda măsurilor ilegale de suspendare a lucrărilor, autoritățile naționale au primit prompt și provizoriu cererile societății reclamante de măsuri provizorii (a se vedea articolele 5 și 8 de mai sus). 30.
nu este necesar să se examineze dacă dosarul este admisibil sau nu în sensul articolului 13 din Convenție; se consideră (a) că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni, următoarele sume: (i) 5.000 de euro (cinci mii de euro), pe lângă suma eventual datoră în mod fiscal, pentru prejudiciul nefinanciar; (ii) 2.000 de euro (două mii de euro), pe lângă suma eventual datorată de societatea reclamantă în mod fiscal, pentru cheltuieli; (b) că, începând cu expirarea celor trei luni menționate și până la încasare, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată echivalentă cu cea a operațiunilor de refinanțare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în acea perioadă, o majoritate de trei procente; că răspunsul la cererea de satisfacere a societății reclamantei este conform formulei de rambursare a sumelor notificate de Ferenc Livsted în Regulamentul de la 14 noiembrie 2024, și că, în temeiul articolului 2 din Regulamentul de la L. 77 și de la art. 3 din Regulamentul de la 14 noiembrie 2024, președintele Curții a anulat cererea.
CORTE EUROPEA DEI DIRITTI DELL’UOMO
CAUSA SICOP S.R.L. c. ITALIA
(Ricorso n. 7523/23)
SENTENZA
14 novembre 2024
La presente sentenza è definitiva ma può subire modifiche di forma.
Nella causa Sicop S.r.l. c. Italia,
la Corte europea dei diritti dell’uomo (Prima Sezione), riunita in un Comitato composto da:
Lətif Hüseynov
, Presidente
,
Raffaele Sabato,
Alain Chablais
, giudici
,
e Liv Tigerstedt,
Cancelliere aggiunto di Sezione,
visto il ricorso (n.
7523/23) presentato contro la Repubblica italiana con il quale, in data 23 febbraio 2023, una società italiana, la Sicop s.r.l. (“la società ricorrente”), rappresentata dall’avvocato G. Di Pardo, del Foro di Campobasso, ha adito la Corte ai sensi dell’articolo 34 della Convenzione per la salvaguardia dei diritti dell’uomo e delle libertà fondamentali (“la Convenzione”);
vista la decisione di comunicare al Governo italiano (“il Governo”), rappresentato dal suo Agente, Sig. L. D’Ascia, le doglianze relative all’articolo
1 del Protocollo n.
1 alla Convenzione e all’articolo
13 della Convenzione, e di dichiarare il ricorso irricevibile per il resto;
viste le osservazioni delle parti;
vista la decisione di rigettare l’eccezione del Governo all’esame del ricorso da parte di un Comitato;
dopo avere deliberato in camera di consiglio in data 17 ottobre 2024,
pronuncia la seguente sentenza, adottata in tale data:
1.
La causa concerne la decisione dei giudici nazionali di rigettare la richiesta di risarcimento della società ricorrente per i danni subiti in conseguenza di decisioni amministrative illegittime.
2.
La società ricorrente è una società per l’energia.
3.
In data 7 luglio 2015 essa ottenne l’autorizzazione a costruire un parco eolico.
4
.
In data 9 luglio 2015 la società ricorrente iniziò i lavori di costruzione del parco eolico. I lavori furono sospesi il giorno successivo da un provvedimento di sospensione emesso dal Ministero della Cultura.
5
.
In data 23 luglio 2015 il Tribunale amministrativo regionale del Molise emise un provvedimento relativo a misure provvisorie, autorizzando provvisoriamente la società ricorrente a svolgere i lavori preliminari per la costruzione del parco eolico. Esso stabilì inoltre che la società ricorrente fosse tenuta a stipulare una polizza assicurativa.
6
.
In data 6 agosto 2015 la Presidenza del Consiglio dei Ministri chiarì la portata dell’autorizzazione concessa alla società ricorrente.
7
.
In data 22 settembre 2015 il Ministero della Cultura emise un secondo provvedimento di sospensione della costruzione.
8
.
In data 24 settembre 2015 il Tribunale amministrativo regionale del Molise pronunciò la sua seconda decisione relativa alle misure provvisorie, autorizzando la società ricorrente a ultimare la costruzione del parco eolico.
9
.
In data 5 ottobre 2015 il Ministero della Cultura emise un terzo provvedimento di sospensione dei lavori in quanto la società ricorrente non aveva stipulato una polizza assicurativa come ordinato dal Tribunale amministrativo in data 23 luglio (si veda il paragrafo
5
supra
). La società ricorrente stipulò la richiesta polizza amministrativa in data 12 ottobre 2015.
10
.
In data 29 ottobre 2015 la società ricorrente ultimò la costruzione e il parco eolico entrò immediatamente in funzione.
11
.
In data 6 aprile 2016 il Tribunale amministrativo regionale del Molise ritenne che i provvedimenti di sospensione dei lavori emessi dal Ministero della Cultura in data 10 luglio, 22
settembre e 5 ottobre 2015 fossero stati illegittimi (sentenza n.
189/2016). I provvedimenti furono revocati, la sentenza non fu impugnata ed essa diventò definitiva. La società ricorrente instaurò successivamente un procedimento civile per ottenere il risarcimento dei danni subiti in conseguenza degli illegittimi provvedimenti del Ministero della Cultura.
12
.
In data 25 ottobre 2022 il
Consiglio di Stato
rigettò la richiesta di risarcimento della società ricorrente (sentenza n.
9064/2022). In ordine al primo provvedimento di sospensione dei lavori, esso ritenne che il Ministero della Cultura non fosse stato in torto prima del chiarimento emesso dalla Presidenza del Consiglio dei Ministri in data 6
agosto 2015. Al contrario, il Ministero aveva commesso un “errore scusabile” in ragione del difetto di chiarezza riguardo alla portata dell’autorizzazione (si veda il paragrafo 6
supra
). Inoltre, il tribunale ritenne che la società ricorrente avesse comunque ottenuto dal Tribunale amministrativo regionale in data 23 luglio 2015 il permesso di svolgere i lavori preliminari per la costruzione del parco eolico (si veda il paragrafo 5
supra
). In ordine al secondo e al terzo provvedimento di sospensione dei lavori, il
Consiglio di Stato
concluse che non vi fosse alcun nesso causale tra le illegittime sospensioni e i danni asseriti dalla società ricorrente, in quanto il secondo provvedimento era stato revocato dopo soltanto due giorni (si vedano i paragrafi 7-8
supra
) e il terzo era stato emesso in conseguenza del comportamento non collaborativo della società ricorrente che non aveva osservato correttamente il provvedimento del Tribunale amministrativo regionale (si veda il paragrafo
9
supra
).
13.
Invocando l’articolo
1 del Protocollo n.
1 alla Convenzione e l’articolo
13 della Convenzione, la società ricorrente ha lamentato il rigetto da parte dei giudici nazionali della sua domanda di risarcimento e che il rimedio risarcitorio non fosse “effettivo”.
SULLA DEDOTTA VIOLAZIONE DELL’ARTICOLO 1 DEL ProtocolLO N.
14.
La società ricorrente ha lamentato che la decisione dei giudici nazionali di rigettare la sua domanda di risarcimento dei danni subiti in conseguenza di decisioni amministrative illegittime aveva costituito una sproporzionata ingerenza nei suoi “beni”.
15.
La Corte osserva che tale doglianza non è manifestamente infondata ai sensi dell’articolo
35 §
3, lettera a) della Convenzione e non incorre in alcun altro motivo di irricevibilità. Deve pertanto essere dichiarata ricevibile.
16.
I principi generali per determinare se, in assenza di risarcimento, un’ingerenza illegittima imponga un onere individuale eccessivo sono stati sintetizzati nelle sentenze
Immobiliare Saffi c. Italia
([GC], n. 22774/93, §§
Iatridis c. Grecia
([GC], n. 31107/96, §
Scordino c. Italia (n. 1)
([GC], n. 36813/97, §
2006-V) e
Gashi c. Croazia
(n. 32457/05, §§ 40-41, 13
dicembre 2007).
17.
La Corte ribadisce che il primo e più importante requisito dell’articolo
1 del Protocollo n.
1 è che qualsiasi ingerenza da parte di un’autorità pubblica nel pacifico godimento dei beni debba essere prevista dalla legge.
18.
La Corte osserva che, nel caso di specie, è incontestato che i provvedimenti di sospensione dei lavori emessi dal Ministero della Cultura fossero illegittimi, come stabilito dai giudici nazionali (si veda il paragrafo 11
supra
).
19.
La Corte ha precedentemente stabilito che la natura scusabile dell’errore commesso dalle autorità interne non giustifica un’ingerenza in diritti patrimoniali e i ricorrenti non sono tenuti a sopportare le conseguenze di simili errori (si veda,
mutatis mutandis
,
Gashi
, sopra citata, § 40).
20.
Il Governo ha affermato che i provvedimenti di sospensione dei lavori emessi dal Ministero della Cultura erano finalizzati a tutelare il paesaggio naturale e che la breve durata delle sospensioni non aveva compromesso gli interessi della società ricorrente. In ogni caso, ha sottolineato che la revoca dei provvedimenti illegittimi aveva costituito una sufficiente riparazione.
21.
La Corte ribadisce che una decisione o una misura favorevole a un ricorrente non è in linea di principio sufficiente a privarlo della sua qualità di “vittima” salvo qualora le autorità nazionali abbiano riconosciuto, espressamente o sostanzialmente, la violazione della Convenzione, e abbiano concesso una riparazione al riguardo (si veda
Scordino
, sopra citata, § 180).
22.
La Corte osserva che, benché i provvedimenti di sospensione dei lavori fossero stati dichiarati illegittimi e revocati (si veda il paragrafo 11
supra
), alla società ricorrente non era stato accordato un risarcimento per i danni subiti. Mentre la richiesta di risarcimento era stata rigettata in relazione al secondo e al terzo provvedimento in quanto non sussisteva alcun nesso causale tra le illegittime sospensioni derivanti da tali provvedimenti e il danno asserito, in relazione al primo provvedimento alla società non era stato concesso un risarcimento soltanto a causa della natura scusabile dell’errore commesso dall’autorità amministrativa (si veda il paragrafo
12
supra
). Alla luce di ciò, secondo la Corte, la revoca del primo provvedimento illegittimo non aveva fornito alla società ricorrente una sufficiente riparazione.
23.
Tale constatazione è sufficiente alla Corte per concludere che la società ricorrente abbia subito un’ingerenza che era manifestamente in violazione del diritto interno e, conseguentemente, incompatibile con il diritto al pacifico godimento dei suoi beni. Tale conclusione rende superfluo accertare se sia stato conseguito un giusto equilibrio tra le esigenze dell’interesse generale della comunità e i requisiti della protezione dei fondamentali diritti dell’individuo.
24
.
Vi è conseguentemente stata violazione dell’articolo
1 del Protocollo n.
1 alla Convenzione in relazione al primo provvedimento di sospensione dei lavori.
25.
In aggiunta, la società ricorrente ha lamentato ai sensi dell’articolo
13 della Convenzione che, in considerazione del fatto che i giudici nazionali le avevano negato un risarcimento in quanto l’errore dell’autorità amministrativa era stato considerato “scusabile”, essa non aveva avuto la disponibilità di un ricorso interno effettivo in relazione alla sua doglianza ai sensi dell’articolo
1 del Protocollo n.
1.
26.
La Corte ritiene che, alla luce della sua constatazione di violazione dell’articolo
1 del Protocollo n.
1 alla Convenzione date le circostanze del caso di specie (si veda il paragrafo 24
supra
), non sia necessario esaminare separatamente la doglianza della società ricorrente ai sensi dell’articolo
13 della Convenzione (si veda
Centro per le risorse giuridiche nell’interesse di Valentin Câmpeanu c. Romania
[GC], n. 47848/08, § 156, CEDU 2014).
27.
La società ricorrente ha chiesto 971.574,75 euro (EUR) per il danno patrimoniale e non patrimoniale ed EUR 40.045,55
per le spese sostenute dinanzi alla Corte.
28.
Il Governo ha sostenuto che la società ricorrente non aveva fornito prove del danno subito.
29.
La Corte osserva che la costruzione del parco eolico è iniziata in data 9
luglio 2015 ed è stata ultimata in data 29 ottobre 2015 (si vedano i paragrafi 4 e 10
supra
) e che, nonostante gli illegittimi provvedimenti di sospensione dei lavori, le autorità nazionali avevano accolto tempestivamente le richieste della società ricorrente di misure provvisorie (si vedano i paragrafi 5 e 8
supra
). In assenza di prove che dimostrino i danni subiti dalla società ricorrente, la Corte non discerne alcun nesso causale tra la violazione constatata e l’asserito danno patrimoniale e rigetta tale richiesta. Accorda tuttavia alla società ricorrente EUR
5.000 per il danno non patrimoniale, oltre l’importo eventualmente dovuto a titolo di imposta.
30.
Vista la documentazione di cui è in possesso, la Corte ritiene ragionevole accordare EUR
2.000 per le spese per il procedimento dinanzi alla Corte, oltre l’importo eventualmente dalla società ricorrente a titolo di imposta.
Dichiara
ricevibile la doglianza ai sensi dell’articolo
1 del Protocollo n.
1 alla Convenzione;
Ritiene
che vi sia stata violazione dell’articolo
1 del Protocollo n.
1 alla Convenzione;
Ritiene
che non sia necessario esaminare la ricevibilità e il merito della doglianza ai sensi dell’articolo
13 della Convenzione;
Ritiene
(a)
che lo Stato convenuto debba versare alla società ricorrente, entro tre mesi, le seguenti somme:
(i)
EUR 5.000 (cinquemila euro), oltre l’importo eventualmente dovuto a titolo di imposta, per il danno non patrimoniale;
(ii)
EUR 2.000 (duemila euro), oltre l’importo eventualmente dovuto dalla società ricorrente a titolo di imposta, per le spese;
(b)
che, a decorrere dalla scadenza dei summenzionati tre mesi e fino al versamento, tali importi dovranno essere maggiorati di un interesse semplice a un tasso equivalente a quello delle operazioni di rifinanziamento marginale della Banca centrale europea applicabile durante tale periodo, maggiorato di tre punti percentuali;
Respinge
la domanda di equa soddisfazione formulata dalla società ricorrente per il resto.
Fatta in inglese e notificata per iscritto in data 14 novembre 2024, in applicazione dell’articolo 77
§§
2 e 3 del Regolamento della Corte.
Liv Tigerstedt
Lətif Hüseynov
Cancelliere aggiunto
Presidente