FERNANDES PEDROSO c. PORTUGAL

FERNANDES PEDROSO c. PORTUGAL (CtEDO, 2015)

Comunicat la 11 decembrie 2015

SECȚIUNEA A PATRU

Cerere nr. 59133/11

Paulo José FERNANDES PEDROSO

împotriva Portugalului

introdusă la 15 septembrie 2011

PREZENTARE A FAPTELOR

Reclamantul, D. Paulo José Fernandes Pedroso, este un resortisant portughez născut în 1965 și rezidând la Lisboa. El este reprezentat în fața Curții de D-na C. Cruzeiro, avocat la Aveiro.

A.

Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Procedura penală (procedura internă nr. 1728/02.9JDLSB)

a)

Interogatoriul judecătoresc

La 21 mai 2003, la 20 h 12, reclamantul a fost arestat, pus în cauzei (constituído arguido) și audiat de tribunalul de instrucție criminală de Lisboa (prima cameră) în cadrul unei anchete deschise împotriva sa și a nouă alte persoane din acuzații de abuz sexual al minorilor, elevi sau foști elevi ai instituției de caritate pentru copii și tineri Casa Pia din Lisboa. În cazul de față, era urmărit pentru relații sexuale cu copii și adolescenți cu vârsta între paisprezece și optsprezece ani, din special din anul 1998.

Reclamantul era atunci deputat la Adunare (Assembleia da República), ridicarea imunității sale a trebuit deci cerută anterior de judecătorul instructor în scopul interogatoriului judecătoresc.

Interogatoriul s-a încheiat a doua zi, la 5 h 59. În cursul acestui timp, reclamantul a negat toate faptele care-i erau reproseate, subliniind că niciodată nu avusese relații cu minori sub optsprezece ani.

b)

Plasarea reclamantului în detenție preventivă (prisão preventiva)

După finalizarea interogatoriului, procurorul a cerut detenția preventivă a reclamantului pe motiv că exista:

- motive solide că a săvârșit cinci crime de abuz sexual și zece crime de atentări sexuale asupra minorilor cu vârsta între 14 și 18 ani. Se referea în special la declarațiile, confirmate de examene medicale, care au fost făcute de victime care l-au recunoscut pe reclamant din fotocopia unei fotografi care figura în dosarul anchetei

;

- risc de perturbare a anchetei, în temeiul articolului 204 b) din codul de procedură penală (CPP), întemeiat pe informații obținute pe această cale prin urmăriri telefonice. Procurorul alega în special că informații au fost cerute, în numele reclamantului, procurorului general al Republicii, observând că reclamantul declarase și în cursul interogatoriului că avusese cunoștință cu privire la anumite detalii ale anchetei prin surse politice și judiciare. Procurorul estima că riscul în cauză privea în special colectarea dovezilor

;

- risc de perturbare a ordinii și păcii publice în conformitate cu art. 204 c) din CPP, ținând seama de îngrijorarea pe care crimele de abuz sexual asupra minorilor o provoacă în societate.

Reclamantul a contestat argumentele parchetului, cerând să i se aplice o măsură mai puțin coercitivă.

La 8 ore 17, judecătorul instructor a decis aplicarea măsurii de detenție preventivă. În conformitate cu art. 202 § 1 alinea a) din CPP, considera, ținând seama de descrierile făcute de victime în declarațiile lor, coroborate de examene medicale, că existau motive solide că reclamantul săvârșise crime de abuz sexual asupra minorilor, la care se adăugau două situații prevăzute de art. 204 alineele b) și c) din CPP, și anume:

- risc de perturbare a anchetei ținând seama de poziția socială a reclamantului și de legăturile sale cu instituțiile, în special judiciare. Judecătorul a observat în special că fusese posibil să se stabilească, din conversație telefonică, că reclamantul intervenit la președintele adunării pentru a evita ridicarea imunității sale

;

- risc de perturbare a ordinii și păcii publice, ținând seama de natura crimelor în cauză.

c)

Cererea de acces la bucăți de dosar de anchetă

La 26 mai 2003, reclamantul a cerut judecătorului instructor copie a dovezilor împotriva sa din dosar, în special a documentelor următoare:

- fotografia care permit recunoașterea sa de victime,

- declarațiile victimelor,

- examene medicale,

- o cerere pe care o adresase procurorului general al Republicii la 12 mai 2003 în care indica că aflase că numele seu figura în dosarul anchetei, cerând să cunoască numele acuzatorilor pentru a putea angaja împotriva lor proceduri pentru defăimare, arătând de altfel disponibilitate pentru a fi audiat în acest sens,

- agendul sua din 2003, ridicat la momentul arestării sale,

- transcrierile conversațiilor telefonice.

În aceeași zi, judecătorul instructor a admis parțial cererea sa, autorizând transmiterea unui copie a bucăților pe care le considera esențiale pentru apărare, și anume fotografia care permit identificarea sa de victime, cererea adresată procurorului general al Republicii la 12 mai 2003 și transcrierile conversațiilor telefonice justificând ordinanța de detenție preventivă.

Pe de altă parte, respinge cererea cu privire la alte elemente cu motivarea că acestea erau acoperite de secretul justiției (noțiune apropriată cu cea obișnuit desemnată prin „secretul instrucției") și pentru protecția victimelor.

La 12 iunie 2003, reclamantul a declarat apel de la această ordinanță în fața curții de apel din Lisboa.

Reclamantul a atacat, de asemenea, detenția preventivă în fața curții de apel din Lisboa. Invocând, inter alia, art. 5 §§ 2 și 4 din Convenție, alega că nu cunoștea motivele arestării sale, deoarece nu avusese acces la elemente de dovadă împotriva sa. Contesta, în plus, existența împotriva sa a suspiciunilor solide de crime de abuz sexual asupra minorilor. Potrivit lui, nu exista nici risc de perturbare a anchetei sau a păcii publice, având în vedere că arătase dorință de colaborare cu autoritățile judiciare în scopul soluționării rapide a cauzei, cerând în special suspendarea mandatului de deputat la Parlament.

Printr-o decizie din 15 iulie 2003, curtea de apel a confirmat ordinanța tribunalului din 12 iunie 2003 privind interzicerea de acces la bucăți din dosar.

d)

Menținerea în detenție preventivă

La 15 iulie 2003, tribunalul de instrucție criminală de Lisboa a decis menținerea măsurii de detenție preventivă care fusese aplicată reclamantului cu motivarea că nu existau circumstanțe particulare care să justifice ridicarea acesteia, având în vedere că dovezile strânse după aplicarea ei consolidau elementele de fapt și de drept care o determinaseră.

La 18 iulie 2003, reclamantul a cerut o copie a elementelor care fundamentaseră menținerea detenției preventive, reiterând în special cererea cu privire la bucăți care i-au fost refuzate. Printr-o ordinanță din 21 iulie 2003, judecătorul instructor respinge cererea, cu excepția unei copii a transcrierilor unei urmăriri telefonice. Reclamantul a declarat apel de la această ordinanță în fața curții de apel din Lisboa.

La 1 august 2003, reclamantul a atacat, de asemenea, ordinanța judecătorului instructor decizând menținerea sa în detenție preventivă în fața curții de apel din Lisboa.

e)

Eliberarea reclamantului

La 8 octombrie 2003, curtea de apel din Lisboa a pronunțat decizia sa cu privire la recursul exercitat la 1 august 2003 de reclamant împotriva menținerii sale în detenție preventivă.

Înainte de toate, curtea de apel a observat că nu era posibil să se deduc din dovezile figurând în dosar că reclamantul săvârșise cele cinci crime de abuz sexual și zece crime de atentări sexuale asupra minorilor care-i erau reproseate. Estima apoi că chiar și cu presupunerea că ar fi existat motive solide împotriva reclamantului în acest sens, niciun element din dosar nu permitea susținerea tezei privind riscul de perturbare a anchetei, în conformitate cu art. 204 alinea b) din CPP, observând în special că reclamantul fusese însuși care imediat dăduse autorizația pentru ridicarea imunității parlamentare și arătase chiar disponibilitate de suspenda mandatul de deputat pentru a putea răspunde în fața autorităților judiciare fără a fi nevoie de ridicare a imunității parlamentare. Cât privește riscul de perturbare a ordinii și păcii publice, ținând cont de principiul prezumției de nevinovăție, estima că niciun element din dosar nu demonstra că comportamentul viitor al reclamantului putea pune în pericol pacea publică. Anulând ordinanța tribunalului de instrucție criminală de Lisboa din 15 iulie 2003, curtea de apel a ordonat deci eliberarea imediată a reclamantului și plasarea acestuia sub control judecătoresc (Termo de Identidade e Residência) doar.

Printr-o ordinanță din 22 noiembrie 2003, curtea de apel din Lisboa a radiat din rol recursul declarat de reclamant privind plasarea sa inițială în detenție preventivă, ținând seama de sentința sa precedentă.

f)

Evoluții ulterioare ale procedurii penale

La 29 decembrie 2013, parchetul prezentând cereri împotriva reclamantului și a nouă alte persoane urmărite pentru abuz sexual asupra minorilor, acuzând reclamantul de douăzeci și trei crime de abuz și atentări sexuale asupra minorilor.

Reclamantul a declarat apel de la această ordinanță în fața tribunalului de instrucție criminală de Lisboa, cerând deschiderea instrucției (control judecătoresc al anchetei) în conformitate cu art. 286 din CPP. Denuța fi fost recunoscut de victime din fotocopia unei fotografi de foarte proastă calitate și punea în cauză mărturia lor cu privire la el.

Printr-o ordinanță din 31 mai 2004, tribunalul de instrucție criminală de Lisboa a anulat acuzația parchetului împotriva reclamantului, decidând nu-l trimite în judecată (despacho de não pronúncia).

Parchetul a atacat această ordinanță în fața curții de apel din Lisboa. Printr-o decizie din 9 noiembrie 2005, aceasta a respins recursul, confirmând netrimisul în judecată al reclamantului. În cazul de față, curtea de apel consideră că dovezile figurând în dosarul de anchetă nu erau suficiente și ridicau îndoieli. Observă în special că mărturile erau vagi, contradictorii și conversațiile telefonice înregistrate nu conțineau element util în acest sens.

2.

Procedura de indemnizare pentru detenție ilegală (procedura internă nr. 5715/04.1TVLSB)

La 6 octombrie 2004, reclamantul a intentat o acțiune în răspundere civilă împotriva Statului în fața tribunalului din Lisboa pentru detenție ilegală în conformitate cu art. 225 §§ 1 și 2 din CPP, cerând plată de 500 000 euro (EUR) și 98 474,90 EUR pentru prejudiciile morală și materială suferite datorită detenției sale în perioada 135 zile în cadrul anchetei penale deschisă împotriva sa. La sprijin, invoca, inter alia, următoarele mijloace:

a) La nivel procedural:

- incompetența judecătorului instructor care aplicase măsura de detenție preventivă ținând seama de o decizie a curții de apel din Lisboa din 17 martie 2004 care recunoscut că fusese violare regulilor de distribuție aleatorie a dosarelor în cadrul tribunalului de instrucție criminală de Lisboa, ca urmare a unui recursul exercitat de co-acuzat pe această chestiune,

- neregularitatea anchetei deschisă împotriva lui, ținând seama că urmăririle de abuz sexual asupra minorilor depindeau de o plângere a victimelor și că în cazul de față acestea nu o făcuseră.

- se plângea, de asemenea, că nu avusese cunoștință cu privire la faptele care fundamentaseră aplicarea măsurii de detenție preventivă, deoarece autoritățile refuzaseră transmitere copie a dovezilor;

b) La nivel substanțial:

- neexistența faptelor capabile să convingă un observator obiectiv că săvârșise crimele pentru care era urmărit și

- absența elementelor demonstrând risc de perturbare a anchetei, a ordinii și păcii publice, după cum se cere de art. 204 alineele b) și c) din CPP.

a)

Sentința tribunalului din Lisboa

Printr-o sentință din 22 august 2008, tribunalul din Lisboa a admis parțial reclamantul, estimând că deciziile tribunalului de instrucție de Lisboa ordonând și confirmând menținerea sa în detenție preventivă au fost întemei pe o eroare deosebit de gravă (erro grosseiro) în aprecierea elementelor de fapt, în special mărturile victimelor, după cum recunoscut curtea de apel din Lisboa în decizia sa din 8 octombrie 2003. Pe lângă absența suspiciunilor solide împotriva reclamantului, tribunalul estimă că nimic nu indica existența unui risc de perturbare a anchetei, a ordinii sau a păcii publice. Deci condamna Statul să plătească reclamantului 100 000 EUR pentru prejudiciul moral și 31 133,26 EUR pentru prejudiciul material suferit datorită privării libertății.

Reclamantul și Statul au declarat apel de la sentință în fața curții de apel din Lisboa.

b)

Decizia curții de apel din Lisboa

Printr-o decizie din 17 iunie 2010, curtea de apel din Lisboa a admis recursul Statului, anulând sentința tribunalului din Lisboa și deci rejudecând reclamantul de pretențiile sale.

Curtea de apel observă că în scopurile articolului 225 § 1 din CPP, pentru a avea dreptul la indemnizare, nu era suficient ca detenția preventivă să fie ilegală, trebuia și să fie evident ilegală, adică corespundă unei situații nelăsând nicio îndoială, ținând seama de caracterul ei evident și clar. Or, în cazul de față, chiar cu presupunerea că ministerul public nu avusese capacitate de a acționa, ținând seama de absența plângerii de victime, aceasta nu putea fi calificată ca evident ilegală.

Curtea de apel estimă de altfel că chiar dacă, în decizia sa din 8 octombrie 2003, decizia curții de apel din Lisboa anulase detenția preventivă care fusese aplicată, datorită insuficienței suspiciunilor împotriva reclamantului sau absența pericol de perturbare a anchetei și perturbării ordinii și păcii publice, această decizie nu avusese forță de lucru material, aprecierea caracterului grav al erorii în scopurile articolului 225 § 2 din CPP trebuind făcută ținând cont faptele, elementele și circumstanțele la momentul când detenția preventivă fusese aplicată. Or, elemente din dosar indicau bine că existau motive solide că reclamantul practicase crimele pentru care era urmărit și că existase bine un risc de perturbare a anchetei și ordinea publică ținând seama în special impactul crimelor de abuz sexual asupra minorilor provoacă în mod general pe public. Decizia concluziona că detenția preventivă reclamantului nu fusese evident ilegală și nu rezulta nici dintr-o eroare deosebit de gravă ca se cere de art. 225 §§ 1 și 2 CPP.

La o dată neprecizată, reclamantul pourvăzut în casație în fața Curții supreme, invocând violare art. 5 §§ 1, 2 și 5 din Convenție.

c)

Decizia Curții supreme

Printr-o decizie din 22 martie 2011, Curtea supremă a respins pourvazul reclamantului, considerând:

- în scopurile articolului 225 § 1 din CPP, nu este suficient că detenția să fie ilegală, trebuie să fie într-o manieră evident, adică evident; legea operează deci o distincție între detenția preventivă ilegală și detenția preventivă evident ilegală, prima dând dreptul la recurs și a doua justificând o cerere de indemnizare;

- o eroare poate fi, de asemenea, la originea închisori preventive, ea trebuie cu toate acestea să fie gravă sau notorie în scopurile articolului 225 § 2 din CPP; acest tip eroare nu poate concerna decât faptele; achitarea nu poate fi considerată ca relevant pentru a opera o asemenea calificare;

- în cazul de față, faptul că nu fusese pus la cunoștința reclamantului la momentul interogatoriului judecătoresc faptelor reproseate în manieră concretă ar putea constitui o ilegalitate dând dreptul la un recurs, această ilegalitate nu este cu toate acestea evident sau manifest în sensul articolului 225 § 1 din CPP;

- ținând seama recunoașterea violare regulei de distribuție aleatorie a dosarelor proceduri penale de decizia curții de apel din 17 martie 2004, ar fi putut fi cerut ca aplicarea închisori preventive să fie confirmată sau infirmată de altul judecător. Aceasta fiind, în cazul de față, aceasta era fără consecință ținând seama reclamantul fusese eliberat 8 octombrie 2013;

- în conformitate cu articolele 113 § 6 și 178 § 4 din codul penal, parchetul avusese bine capacitate de a angaja urmăriri ținând seama interes victimelor în cauză, atunci în vârstă sub șaisprezece ani;

- la momentul plasării reclamantului în detenție preventivă, existau motive solide că săvârșise crimele care erau obiectul anchetei ținând seama declarații făcute de trei victime, care fuseseră o descriere detaliată evenimente și recunoscut reclamantul din fotografia figurând în dosar; drept urmare, nu exista deci o eroare neglijentă în aprecierea elementelor de fapt;

- în ceea ce privește alte condiții aplicare detenție preventivă, prevăzute art. 204 din CPP, apare că terți interveniseră la instituțiilor (judiciare sau politice), cerere reclamantului, or aceasta poate constitui risc perturbare anchetei putând avea consecințe pe victime. În plus, crimele abuz sexual asupra minorilor provoacă întotdeauna viu îngrijorare în societate, existau deci bine risc perturbare ordinii și păcii publice. Nu a fost deci și erori deosebit grave pe aceste două puncte.

B.

Dreptul și practica internă relevante

1.

Constituția

art. 27

Dreptul la libertate și securitate

„1.

Orice persoană dreptul libertate securitate.

2.

Niciodată nu poate fi în totalitate sau parțial privat libertate, dacă nu este consecință condamnării practică act pedepsit lege pedeapsă închisoare sau aplicare măsuri siguranță.

3.

Privare libertate, durata și condițiile prevăzute lege, face excepție principiu, în cazurile următoare:

(...)

b) arestare sau detenție preventivă datorită grave prezumții practică infracțiuni criminale la care corespunde pedeapsă închisoare al cărui maxim depășește trei ani;

(...)

4.

Orice persoană privată libertate este imediat notificată, manieră înțelegătoare nu doar motivele incarceării sau arestării dar și drepturile.

5.

Orice privare libertate contrară legii sau Constituției obligă Statul o reparare vers cel suferit prejudiciul, condițiile prevăzute lege.

„

2.

Codul procedură penală

La momentul faptelor, dispozițiile relevante codului procedură penală (Decret-lege nr. 78/87 din 17 februarie 1987 în redactare din Decret-lege nr. 320 C/2000 din 15 decembrie 2012) se citi după cum urmează:

art. 202

Detenție preventivă (prisão preventiva)

„1.

(...) judecătorul poate impune acuzat (arguido) detenție preventivă atunci când:

a)

Exista motive solide infracțiune practicat dol pedepsit pedeapsă închisoare depășind trei ani;

(...)

„

art. 204

Condiții generale [aplicare detenție preventivă]

„1.

Nicio măsură constrângere (medida de coacção),

(...) nu poate fi aplicată dacă condițiile următoare nu sunt concret verificate:

(...)

b) Risc perturbare anchetei sau instrucției procedură și, în special, risc colectare, conservare și veridicitate dovadă; sau

c) Risc, datorită natură și circumstanțe infracțiune sau personalitate acuzat, perturbare ordinii și păcii publice (...).

„

art. 225

Modalități

„1.

Oricine suferit detenție și detenție preventivă evident ilegală poate cere, în fața tribunal competent, indemnizare prejudicii suferite datorită privare libertate.

2.

Ce prevăzut alinea precedentă se aplică oricine suferit detenție preventivă nu este ilegală dar se dovedit injustificată datorită eroare deosebit gravă (erro grosseiro) aprecierea elemente fapt pe care depindea. (...)

„

art. 286

Scop și domeniu instrucție

„1.

Instrucție vizează control judecătoresc decizie inculpare (acusar) sau clasare anchetă fără continuare (arquivar) în scop renvoi sau nu cauză judecată.

2.

Instrucție este facultativă.

(...)

„

3.

Codul penal

La momentul faptelor, art. 113 § 6 codului penal (decret-lege nr. 48/95 din 15 martie 1995 în redactare din lege nr. 52/2003 din 22 august 2003) dispunea:

„5.

Atunci procedură penală depinde prezentare plângere, parchetul (Ministério Público) poate, în cazuri prevăzute lege, deschide procedură dacă interes victimei o cere.

„

art. 178 § 4 codului penal prevedea că în cazuri crime abuz sexual minori sub șaisprezece ani, parchetul putea angaja procedură penală interes victimei.

PREȚURI

Invocând articolele 5 §§ 1 c), 2 și 4 și 6 §§ 1 și 3 a) și b) din Convenție, reclamantul denunță caracterul ilegal detenție preventivă și lipsa echitate procedurii pe această chestiune. La sprijin plângerii, alege:

- că parchetul nu avusese capacitate acționa ținând seama crimele care erau obiectul anchetei;

- că judecătorul instructor ordonând plasare și menținere în detenție preventivă era incompetent;

- că nu existau suspiciuni plauzibile împotriva sa privind crime în cauză și că nu existau risc perturbare anchetei și perturbările ordinii publice.

;

- că nu fusese informat motivele arestării și acuzații care purtau împotriva, tribunalul instrucție criminală Lisboa refuzând transmitere copie anumite bucăți dosar.

Pe teren articolele 5 § 5 și 6 § 1 din Convenție, se plânge nu fi fost indemnizat datorită detenție suferit, ridicând lipsa echitate procedurii ajuns la decizia Curții supreme din 22 martie 2011.

ÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR

În particular:

a)

Detenția reclamantului în perioada sus-menționată era lipsită bază legală "conform dreptului intern" ținând seama incompetența judecătorului instructor recunoscută decizia curții apel Lisboa din 17 martie 2004 (Baranowski c. Polonie, nr. 28358/95, § 50, CEDH 2000-III)?

b)

Au fost motive plauzibile suspecta reclamantul săvârșit crimele pentru care era urmărit și motive pertinente și suficiente justifică plasare și menținere detenție preventivă?

2.

Reclamantul a fost informat, în cel mai scurt termen motivele juridice și factuale privare libertate, după cum se cere art. 5 § 2 din Convenție (Fox, Campbell și Hartley c. Regatul Unit, 30 august 1990, § 40, seria A nr. 182)?

3.

Reclamantul a beneficiat, în conformitate art. 5 § 4 din Convenție, procedură eficace prin care putea contesta legalitate detenție? În particular:

a)

Refuzul tribunal instrucție Lisboa furniza reclamantul copie anumite bucăți dosar a prejudiciu principiu egalitate armelor (Lamy c. Belgia, 30 martie 1989, § 29, seria A nr. 15; Svipsta c. Letonia, nr. 66820/01, § 129-h, CEDH 2006‑III (extraits))?

b)

Durata procedură în fața curții apel Lisboa, angajată 12 iunie 2003 și încheiat 22 noiembrie 2003 (dată ordinanță radiare rol), prin care reclamantul a căutat contesta legalitate plasare detenție preventivă era compatibilă condiție "brief termen" art. 5 § 4 din Convenție (Mooren c. Germania [Marea Cameră], nr. 11364/03, § 106, 9 iulie 2009; S.T.S. c. Țările de Jos, nr. 277/05, § 43, CEDH 2011)?

4.

Reclamantul avusese, după cum se cere art. 5 § 5 din Convenție, drept efectiv și sanctionabil justiție obține reparare detenție, el estimă contrară art. 5 § 1 c), 2, 3 și 4 din Convenție. Mai particular, cerință caracter evident ilegal detenție sau o eroare deosebit gravă (erro grosseiro) aprecierea elemente fapt în scopuri reparare pozat art. 225 §§ 1 și 2 codului procedură penală este compatibilă art. 5 § 5 din Convenție?

Communiquée le 11 décembre 2015

QUATRIÈME SECTION

Requête n

o

59133/11

Paulo José FERNANDES PEDROSO

contre le Portugal

introduite le 15 septembre 2011

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Paulo José Fernandes Pedroso, est un ressortissant portugais né en 1965 et résidant à Lisbonne. Il est représenté devant la Cour par M

e

C. Cruzeiro, avocat à Aveiro.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

1.

La procédure pénale (procédure interne n

o

1728/02.9JDLSB)

a)

L’interrogatoire judiciaire

Le 21 mai 2003, à 20 h 12, le requérant fut détenu, mis en examen (

constituído arguido)

et entendu par le tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne (première chambre) dans le cadre d’une enquête ouverte contre lui et neuf autres individus des chefs d’abus sexuels de mineurs, élèves ou ex

‑

élèves du foyer caritatif pour enfants et jeunes de l’institution Casa Pia à Lisbonne. En l’occurrence, il était poursuivi pour avoir eu des rapports sexuels avec des enfants et adolescents âgés entre quatorze et dix-huit ans, à partir notamment de l’année 1998.

Le requérant était alors député à l’Assemblée (

Assembleia da República)

, la levée de son immunité avait donc été préalablement demandée par le juge d’instruction aux fins de l’interrogatoire judiciaire.

L’interrogatoire se termina le lendemain, à 5 h 59. Au cours de celui-ci, le requérant nia l’ensemble les faits qui lui étaient reprochés, soulignant n’avoir jamais eu de rapports avec des mineurs de moins de dix-huit ans.

b)

Le placement du requérant en détention préventive (

prisão preventiva)

Au terme de l’interrogatoire, le procureur requit la détention préventive du requérant au motif qu’il existait

:

- des motifs solides qu’il avait commis cinq crimes d’abus sexuels et dix crimes d’atteintes sexuelles sur mineurs âgés entre 14 et 18 ans. Il se référait notamment aux dépositions, confirmées par des examens médicaux, qui avaient été faites par des victimes qui avaient reconnu le requérant à partir de la photocopie d’une photo qui figurait dans le dossier de l’enquête

;

- un risque de perturbation de l’enquête, en application de l’article 204 b) du code de procédure pénale (CPP), étayé par des informations obtenues à ce sujet à travers des écoutes téléphoniques. Le procureur alléguait notamment que des informations avaient été demandées, au nom du requérant, au procureur général de la République, notant que le requérant avait aussi déclaré au cours de l’interrogatoire qu’il avait eu connaissance de certains détails de l’enquête à travers des sources politiques et judiciaires. Le procureur estimait que le risque en cause concernait en particulier la collecte des preuves

;

- un risque de trouble de l’ordre et la tranquillité publics conformément à l’article 204 c) du CPP étant donné l’émoi que les crimes d’abus sexuels sur mineurs provoquent dans la société.

Le requérant contesta les arguments du parquet, demandant que lui soit appliquée une mesure moins contraignante.

À 8 heures 17, le juge d’instruction décida d’appliquer la mesure de détention préventive. Conformément à l’article 202 § 1 alinéa a) du CPP, il estimait, eu égard aux descriptions faites par les victimes dans leurs dépositions, corroborées par des examens médicaux, qu’il existait des indices solides que le requérant avait commis des crimes d’abus sexuels sur mineurs, à quoi s’ajoutaient les deux situations prévues à l’article 204 alinéas b) et c) du CPP, à savoir

:

- un risque de perturbation de l’enquête compte tenu de la position sociale du requérant et de ses liens avec les institutions, notamment judiciaires. Le juge releva notamment qu’il avait été possible d’établir, à partir d’une conversation téléphonique, que le requérant était intervenu auprès du président de l’assemblée afin d’éviter que son immunité soit levée

;

- un risque de trouble de l’ordre et de la tranquillité publics, eu égard à la nature des crimes en cause.

c)

La demande d’accès à des pièces du dossier d’enquête

Le 26 mai 2003, le requérant demanda au juge d’instruction copie des preuves à sa charge figurant dans le dossier, notamment des documents suivants

:

- la photographie qui avait permis sa reconnaissance par les victimes,

- les dépositions des victimes,

- les examens médicaux,

- une requête qu’il avait adressée au procureur général de la République le 12 mai 2003 dans laquelle il indiquait qu’il avait appris que son nom figurait dans le dossier d’enquête, demandant à connaître les noms des accusateurs afin de pouvoir engager contre eux des poursuites pour diffamation, se montrant par ailleurs prêt à être entendu à ce sujet,

- son agenda de l’année 2003, saisie au moment de sa détention,

- les transcriptions des conversations téléphoniques.

Le même jour, le juge d’instruction fit partiellement droit à sa prétention, autorisant que lui soient remises une copie des pièces qu’il considérait indispensable à sa défense, à savoir la photographie ayant permis son identification par les victimes, la requête adressée au procureur général de la République le 12 mai 2003 et les transcriptions des conversations téléphoniques justifiant l’ordonnance de détention préventive.

En revanche il rejeta sa demande quant aux autres éléments au motif qu’ils étaient couverts par le

segredo de justiça

(notion voisine de celle couramment désignée par l’expression « secret de l’instruction ») et pour protéger les victimes.

Le 12 juin 2003, le requérant interjeta appel de cette ordonnance devant la cour d’appel de Lisbonne.

Le requérant attaqua également sa mise en détention préventive devant la cour d’appel de Lisbonne. Invoquant, entre autres, l’article 5 §§ 2 et 4 de la Convention, il alléguait méconnaître les raisons de sa détention étant donné qu’il n’avait pas eu accès aux éléments de preuve à sa charge. Il contestait en outre l’existence à son encontre de soupçons solides de crimes d’abus sexuels sur mineurs. Selon lui, il n’y avait pas non plus de risque de perturbation de l’enquête ou de la tranquillité publique vu qu’il avait montré vouloir collaborer avec les autorités judiciaires aux fins d’un traitement rapide de l’affaire, ayant notamment demandé la suspension de son mandat de député au Parlement.

Par une décision du 15 juillet 2003, la cour d’appel confirma l’ordonnance du tribunal du 12 juin 2003 s’agissant de l’interdiction d’accéder à des pièces du dossier.

d)

Le maintien en détention préventive

Le 15 juillet 2003, le tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne décida de maintenir la mesure de détention préventive qui avait été appliquée au requérant au motif qu’il n’y avait pas de circonstances particulières justifiant qu’elle soit levée vu que les indices recueillis après son application renforçaient les éléments de fait et de droit qui l’avaient déterminée.

Le 18 juillet 2003, le requérant demanda une copie des éléments qui avaient fondé le maintien de la détention préventive, réitérant notamment sa demande quant aux pièces qui lui avaient été refusées. Par une ordonnance du 21 juillet 2003, le juge d’instruction rejeta la demande, à l’exception d’une copie de la transcription d’une écoute téléphonique. Le requérant fit appel de cette ordonnance devant la cour d’appel de Lisbonne.

Le 1

er

août 2003, le requérant attaqua également l’ordonnance du juge d’instruction décidant de le maintenir en détention préventive devant la cour d’appel de Lisbonne.

e)

La remise en liberté du requérant

Le 8 octobre 2003, la cour d’appel de Lisbonne rendit sa décision concernant le recours exercé le 1

er

août 2003 par le requérant contre son maintien en détention préventive.

Avant tout, la cour d’appel observa qu’il n’était pas possible de déduire des éléments de preuve figurant dans le dossier que le requérant avait commis les cinq crimes d’abus sexuels et les dix crimes d’atteintes sexuelles sur mineurs qui lui étaient reprochés. Elle estima ensuite qu’à supposer même qu’il y eut des indices solides contre le requérant à cet égard, aucun élément du dossier ne permettait d’étayer la thèse du risque de perturbation de l’enquête, conformément à l’article 204 alinéa b) du CPP, relevant notamment que le requérant avait lui-même immédiatement donné son autorisation à la levée de son immunité parlementaire et s’était même montré prêt à suspendre son mandat de député pour pouvoir répondre devant les autorités judiciaires sans avoir à lever son immunité parlementaire. Quant au risque de trouble de l’ordre et de la tranquillité publics, en tenant compte du principe de la présomption d’innocence, elle estima qu’aucun élément du dossier ne démontrait que le comportement futur du requérant pouvait mettre en cause la paix publique. Annulant l’ordonnance du tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne du 15 juillet 2003, la cour d’appel ordonna donc la mise en liberté immédiate du requérant et son placement sous contrôle judiciaire (

Termo de Identidade e Residência)

uniquement.

Par une ordonnance du 22 novembre 2003, la cour d’appel de Lisbonne radia du rôle le recours interjeté par le requérant concernant son placement initial détention préventive en tenant compte de son arrêt précédent.

f)

Développements postérieurs de la procédure pénale

Le 29 décembre 2013, le parquet présentant ses réquisitions à l’encontre du le requérant et des neufs autres personnes poursuivies pour abus sexuels sur mineurs, inculpant le requérant de vingt-trois crimes d’abus et atteintes sexuelles sur mineurs.

Le requérant fit appel de cette ordonnance devant le tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne, demandant l’ouverture de l’instruction (contrôle judiciaire de l’enquête) conformément à l’article 286 du CPP. Il dénonçait avoir été reconnu par les victimes à partir de la photocopie d’une photographie de très mauvaise qualité et mettait en cause leurs témoignages à son égard.

Par une ordonnance du 31 mai 2004, le tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne annula l’accusation du parquet à l’encontre du requérant, décidant ainsi de ne pas le renvoyer en jugement (

despacho de não pronúncia).

Le parquet attaqua cette ordonnance devant la cour d’appel de Lisbonne. Par un arrêt du 9 novembre 2005, celle-ci rejeta le recours, confirmant le non-renvoi du requérant en jugement. En l’occurrence, la cour d’appel considéra que les preuves figurant dans le dossier d’enquête n’étaient pas suffisantes et soulevaient des doutes. Elle releva notamment que les témoignages étaient vagues, contradictoires et que les conversations téléphoniques enregistrées ne contenaient aucun élément utile à cet égard.

2.

La procédure en indemnisation pour détention illégale (procédure interne n

o

5715/04.1TVLSB)

Le 6 octobre 2004, le requérant forma une action en responsabilité civile contre l’État devant le tribunal de Lisbonne pour détention illégale conformément à l’article 225 §§ 1 et 2 du CPP, réclamant le paiement de 500

000 euros (EUR) et 98

474, 90 EUR pour les préjudices moral et matériel subis en raison de sa détention pendant une période 135 jours dans le cadre de l’enquête pénale ouverte à son encontre. A l’appui, il invoquait, entre autres les moyens suivants

:

a) Au niveau procédural

:

- l’incompétence du juge d’instruction qui avait appliqué la mesure de détention préventive eu égard à un arrêt de la cour d’appel de Lisbonne du 17 mars 2004 qui avait reconnu qu’il y avait eu violation des règles de distribution aléatoire des dossiers au sein du tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne, suite à un recours exercé par un co-accusé à ce sujet,

- l’irrégularité de l’enquête ouverte contre lui étant donné que les poursuites d’abus sexuels sur mineurs dépendaient d’une plainte des victimes et qu’en l’occurrence, celles-ci ne l’avaient pas fait.

- il se plaignait aussi de ne pas avoir eu connaissance des faits qui avaient fondé l’application de la mesure de détention préventive puisque les autorités avaient refusé de lui transmettre une copie des preuves

;

b) Au niveau substantiel

:

- l’inexistence de faits capables de convaincre un observateur objectif qu’il avait commis les crimes pour lesquels il était poursuivi et

- l’absence d’éléments démontrant un risque de perturbation de l’enquête, de l’ordre et de la tranquillité publique, comme l’exige l’article 204 alinéas b) et c) du CPP.

a)

Le jugement du tribunal de Lisbonne

Par un jugement du 22 août 2008, le tribunal de Lisbonne fit partiellement droit au requérant estimant que les décisions du tribunal d’instruction de Lisbonne ordonnant et confirmant son maintien en détention préventive étaient fondées sur une erreur particulièrement grave (

erro grosseiro)

dans l’appréciation des éléments de fait, notamment les témoignages des victimes, comme l’avait reconnu la cour d’appel de Lisbonne dans son arrêt du 8 octobre 2003. Outre l’absence de soupçons solides à l’encontre du requérant, le tribunal estima que rien n’indiquait qu’il existait un risque de perturbation de l’enquête, de l’ordre ou de la tranquillité publique. Il condamna ainsi l’État à verser au requérant 100

000

EUR pour le préjudice moral et 31

133,26 EUR pour le préjudice matériel subi en raison de la privation de sa liberté.

Le requérant et l’État interjetèrent appel du jugement devant la cour d’appel de Lisbonne.

b)

L’arrêt de la cour d’appel de Lisbonne

Par un arrêt du 17 juin 2010, la cour d’appel de Lisbonne fit droit au recours de l’État, annulant le jugement du tribunal de Lisbonne et déboutant ainsi le requérant de sa prétention.

La cour d’appel observa qu’aux fins de l’article 225 § 1 du CPP, pour avoir droit à une indemnisation, il ne suffisait pas que la détention préventive soit illégale, il fallait encore qu’elle soit manifestement illégale, c’est-à-dire correspondre à une situation ne laissant aucun doute, au vu de son caractère évident et claire. Or, en l’espèce, à supposer même que le ministère public n’avait pas qualité pour agir, eu égard à l’absence de plainte par les victimes, ceci ne pouvait être qualifié de manifestement illégal.

La cour d’appel estima par ailleurs que même si, dans son arrêt du 8

octobre 2003, l’arrêt de la cour d’appel de Lisbonne avait annulé la détention préventive qui avait été appliquée, en raison de l’insuffisance des soupçons portés contre le requérant ou de l’absence de danger de perturbation de l’enquête et de trouble de l’ordre et de la tranquillité publics, cet arrêt n’avait pas la force de chose jugée matérielle, l’appréciation du caractère grave de l’erreur aux fins de l’article 225 § 2 du CPP devant être faite en tenant compte des faits, éléments et circonstances au moment où la détention préventive a été appliquée. Or, les éléments du dossier indiquaient bien qu’il existait des indices solides que le requérant avait pratiqué les crimes pour lesquels il était poursuivi et qu’il y avait bien un risque de perturbation de l’enquête et de l’ordre public vu notamment l’impact que les crimes d’abus sexuels sur mineurs provoquent d’une manière générale sur le public. L’arrêt concluait que la détention préventive du requérant n’avait pas été manifestement illégale et ne résultait pas non plus d’une erreur particulièrement grave comme l’exige l’article 225 §§ 1 et 2 CPP.

À une date non précisée, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême, invoquant la violation de l’article 5 §§ 1, 2 et 5 de la Convention.

c)

L’arrêt de la Cour suprême

Par un arrêt du 22 mars 2011, la Cour suprême rejeta le pourvoi du requérant, considérant

:

- aux fins de l’article 225 § 1 du CPP, il ne suffit pas que la détention soit illégale, il faut qu’elle le soit de façon manifeste, c’est-à-dire évidente

; la loi opère donc une distinction entre détention préventive illégale et détention préventive manifestement illégale, la première donnant droit à un recours et la deuxième justifiant une demande d’indemnisation

;

- une erreur peut être également à l’origine de la prison préventive, elle doit néanmoins être grave ou notoire aux fins de l’article 225 § 2 du CPP

; ce type d’erreur ne peut concerner que les faits

; l’acquittement ne peut être considérer comme pertinent pour opérer une telle qualification

;

- en l’espèce, le fait qu’il n’ait pas été porté à la connaissance du requérant au moment de son interrogatoire judiciaire des faits qui lui étaient reprochés de façon concrète pourrait constituer une illégalité donnant droit à un recours, cette illégalité n’est néanmoins pas évidente ou manifeste au sens de l’article 225 § 1 du CPP

;

- au vu de la reconnaissance de la violation de la règle de distribution aléatoire des dossiers de procédures pénales par l’arrêt de la cour d’appel du 17 mars 2004, il aurait pu être exigé que l’application de la prison préventive soit confirmée ou infirmée par un autre juge. Cela étant, en l’espèce, ceci était sans conséquence étant donné que le requérant avait été libéré le 8 octobre 2013

;

- conformément aux articles 113 § 6 et 178 § 4 du code pénal, le parquet avait bien qualité pour engager des poursuites étant donné l’intérêt des victimes concernées, alors âgées de moins de seize ans

;

- au moment du placement du requérant en détention préventive, il existait des indices solides qu’il avait commis les crimes qui faisaient l’objet de l’enquête compte tenu des déclarations qui avaient été faites par trois victimes, lesquelles avaient fait une description détaillée des événements et reconnus le requérant à partir de la photographie qui figurait dans le dossier

; partant, il n’y avait donc pas eu une erreur imprudente dans l’appréciation des éléments de fait

;

- en ce qui concerne les autres conditions d’application de la détention préventive, prévues par l’article 204 du CPP, il est apparu que des tiers étaient intervenus auprès d’institutions (judiciaires ou politiques), à la demande du requérant, or ceci peut constituer un risque de perturbation de l’enquête pouvant avoir des conséquences sur les victimes. En outre, les crimes d’abus sexuels sur mineurs provoquent toujours un vif émoi dans la société, il existait donc bien un risque de trouble de l’ordre et la tranquillité publics. Il n’y a donc pas eu non plus d’erreurs particulièrement graves sur ces deux points.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Constitution

Article 27

Le droit à la liberté et à la sécurité

«

1.

Toute personne a droit à la liberté et à la sécurité.

2.

Nul ne peut être totalement ou partiellement privé de liberté, si ce n’est en conséquence d’une condamnation pour la pratique d’un acte puni par la loi d’une peine de prison ou de l’application d’une mesure de sûreté.

3.

La privation de la liberté, pour la durée et dans les conditions prévues par la loi, fait exception à ce principe, dans les cas suivants:

(...)

b) arrestation ou détention préventive en raison de graves présomptions de la pratique de dol criminel auquel correspond une peine de prison dont le maximum dépasse trois ans;

(...)

4.

Toute personne privée de la liberté est immédiatement notifiée, de façon compréhensible non seulement des raisons de son incarcération ou de son arrestation mais aussi de ses droits.

5.

Toute privation de liberté contraire à la loi ou à la Constitution oblige l’État à une réparation envers celui qui a subi le préjudice, dans les conditions prévues par la loi.

»

2.

Le code de procédure pénale

Au moment des faits, les dispositions pertinentes du code de procédure pénale (Décret-loi n

o

78/87 du 17 février 1987 dans sa rédaction issue du Décret-loi n

o

320 C/2000 du 15 décembre 2012) se lisaient comme suit:

Article 202

Détention préventive (

prisão preventiva)

«

1.

(...) le juge peut imposer à l’accusé (

arguido)

la détention préventive lorsque

:

a)

Il existe des indices solides d’un crime pratiqué avec dol puni d’une peine

de prison supérieure à trois ans

;

(...)

»

Article 204

Conditions générales [d’application de la détention préventive]

«

1.

Aucune mesure de contrainte (

medida de coacção),

(...) ne peut être appliquée si les conditions suivantes ne sont pas concrètement vérifiées

:

(...)

b) Risque de perturbation de l’enquête ou de l’instruction de la procédure et, notamment, risque pour la collecte, conservation et véracité de la preuve

; ou

c) Risque, en raison de la nature et des circonstances du crime ou de la personnalité de l’accusé, de trouble de l’ordre et la tranquillité publics (...).

»

Article 225

Modalités

«

1.

Quiconque a subi une détention et une détention préventive

manifestement illégale peut demander, devant le tribunal compétent, une indemnisation pour les dommages subis en raison de la privation de liberté.

2.

Ce qui est prévu à l’alinéa précédent s’applique à quiconque a subi une détention préventive qui n’est pas illégale mais qui se révèle être injustifiée en raison d’une erreur particulièrement grave (

erro grosseiro)

dans l’appréciation des éléments de fait desquels elle dépendait. (...)

»

Article 286

Finalité et champ de l’instruction

«

1.

L’instruction vise le contrôle judiciaire de la décision d’inculper (

acusar)

ou de classer une enquête sans suite (

arquivar)

dans le but de renvoyer ou non la cause en jugement.

2.

L’instruction est facultative.

(...)

»

3.

Le code pénal

Au moment des faits, l’article 113 § 6 du code pénal (décret-loi n

o

48/95 du 15 mars 1995 dans sa rédaction issue de la loi n

o

52/2003 du

22 août 2003) disposait

:

«

5.

Quand la procédure pénale dépend de la présentation d’une plainte, le parquet (

Ministério Público)

peut, dans les cas prévus dans la loi, ouvrir une procédure si l’intérêt de la victime l’exige.

»

L’article 178 § 4 du code pénal prévoyait que dans les cas de crimes d’abus sexuels de mineurs âgés de moins de seize ans, le parquet pouvait engager la procédure pénale dans l’intérêt de la victime.

GRIEFS

Invoquant les articles 5 §§ 1 c), 2 et 4 et 6 §§ 1 et 3 a) et b) de la Convention, le requérant dénonce le caractère illégal de sa détention préventive et le manque d’équité de la procédure à ce sujet. À l’appui de son grief, il allègue

:

- que le parquet n’avait pas qualité pour agir eu égard aux crimes qui faisaient l’objet de l’enquête

;

- que le juge d’instruction ayant ordonné son placement et son maintien en détention préventive était incompétent

;

- qu’il n’existait pas de soupçons plausibles à son encontre concernant les crimes en cause et qu’il n’y avait pas non plus de risque de perturbation de l’enquête et de trouble à l’ordre public.

;

- qu’il n’a pas été informé des raisons de son arrestation et des accusations qui portaient contre lui, le tribunal d’instruction criminelle de Lisbonne ayant refusé de lui donner copie de certaines pièces du dossier.

Sur le terrain des articles 5 § 5 et 6 § 1 de la Convention, il se plaint de ne pas avoir été indemnisé en raison de la détention subie, soulevant le manque d’équité de la procédure ayant abouti à l’arrêt de la Cour suprême du 22 mars 2011.

QUESTIONS AUX PARTIES

?

En particulier

:

a)

La détention du requérant pendant la période susmentionnée était-elle dépourvue de base légale « selon le droit interne » compte tenu de l’incompétence du juge d’instruction reconnue par l’arrêt de la cour d’appel de Lisbonne du 17 mars 2004 (

Baranowski c. Pologne

, n

o

28358/95, § 50, CEDH 2000-III)?

b)

Y avait-il des raisons plausibles de soupçonner le requérant d’avoir commis les crimes pour lesquels il était poursuivi et des raisons pertinentes et suffisantes pour justifier son placement et son maintien en détention préventive

?

2.

Le requérant a-t-il été informé, dans le plus court délai des raisons juridiques et factuelles de sa privation de liberté, comme l’exige l’article 5 §

2 de la Convention (

Fox, Campbell et Hartley c. Royaume-Uni

, 30 août 1990, § 40, série A n

o

182)?

3.

Le requérant a-t-il bénéficié, conformément à l’article 5 § 4 de la Convention, d’une procédure effective au travers de laquelle il a pu contester la légalité de sa détention ? En particulier

:

a)

Le refus du tribunal d’instruction de Lisbonne de fournir au requérant copie de certaines pièces du dossier a-t-il porté au principe de l’égalité des armes (

Lamy c. Belgique

, 30 mars 1989, § 29, série A n

o

15

;

Svipsta c.

Lettonie

, n

o

66820/01, § 129-h, CEDH 2006

‑

III (extraits))

?

b)

La durée de la procédure devant la cour d’appel de Lisbonne, engagée le 12 juin 2003 et conclue le 22 novembre 2003 (date de l’ordonnance de radiation du rôle), par laquelle le requérant a cherché à contester la légalité de son placement en détention préventive était-elle compatible avec la condition de « bref délai » de l’article 5 § 4 de la Convention (

Mooren c.

Allemagne

[GC], n

o

11364/03, § 106, 9 juillet 2009

;

S.T.S. c. Pays-Bas

, n

o

277/05, § 43, CEDH 2011)?

4.

Le requérant avait-il, comme l’exige l’article 5 § 5 de la Convention, un droit effectif et sanctionnable en justice à obtenir réparation pour sa détention, qu’il estime contraire à l’article 5 § 1 c), 2, 3 et 4 de la Convention. Plus particulièrement, l’exigence du caractère manifestement illégal de la détention ou d’une l’erreur particulièrement grave (

erro grosseiro)

dans l’appréciation des éléments de fait aux fins d’une réparation posée par l’article 225 §§ 1 et 2 du code de procédure pénal est-elle compatible avec l’article 5 § 5 de la Convention

?