Comunicat la 15 decembrie 2015 Prima secțiune Cerere nr. 56687/10 Marco Esposito și alții împotriva Italiei introduse la 9 septembrie 2010 EXPOSAT DEFICIENȚII, Marco Esposito, Paola Esposito și Francesco Esposito sunt resortisanți italieni, rezidenți în Napoli, născuți în 1973, 1979 și, respectiv, 1948. Marco Esposito (care este, de asemenea, primul reclamant în prezenta cauză), avocat la Napoli, și de domnul Franco Vella, avocat la Milano. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 22 martie 2002, M Vittoria Russo M. V.R. La 15 aprilie 2002, Monaldi, din Napoli și din inimă. Șase zile mai târziu, ea a părăsit spitalul. La 15 aprilie 2002, M. V.R. a fost spitalizată din nou pe lângă aceeași structură, din cauza unui inconvenient. I s-au administrat medicamente în aceeași zi, în stop cardiac, M.R. a fost resuscitată. Cu toate acestea, condițiile sale s-au înrăutățit grav în timpul spitalizării sale. După ce a petrecut câteva zile în comă, la 28 aprilie 2002, ea a murit. La 28 februarie 2003, domnul G.R., fratele lui M. V.R. a depus plângere pentru crimă în fața procurorului Republicii Napoli împotriva persoanelor care au preluat M.V.R. în timpul spitalizării sale și s-a plâns în special de tipologia de intervenție a M.R. la 22 martie 2002, precum și de supravegherea medicală a acestuia. Doi experți au fost numiți pentru examinarea dosarelor medicale și s-a stabilit un termen limită la 6 iunie 2003 pentru depunerea de informații. La 30 iunie 2004, dl Marco Esposito (inclusiv M.E. Primul reclamant a depus o a doua plângere în fața procurorului Republicii Tribunalului de la Roma împotriva medicilor și a personalului spitalului care și-a îngrijit mama pentru a clarifica circumstanțele decesului și a subliniat că raportul de interes solicitat în cadrul procedurii penale introduse de dl G.R. În pofida expirării termenului prevăzut în acest scop, plângerea depusă de dl M.E. a fost anexată la procedura inițiată în 2003 de dl G.R. La 11 ianuarie 2005, raportul a fost depus. V.R. Experții au observat că aceasta din urmă ar fi putut fi supusă unei intervenții chirurgicale diferite de cea efectuată anterior. Cu toate acestea, alegerea medicilor pentru a opta pentru operația pe care au efectuat-o în sine nu a fost critică, având în vedere, de asemenea, că ansamblul de medici care au examinat M.R. au fost de aceeași părere. La 13 ianuarie 2005, procurorul general al Republicii a emis o cerere de clasificare a cauzei fără a fi necesară o continuare a cauzei, însă aceasta nu a fost comunicată reclamanților și nici nu a fost transmisă judecătorului în vederea investigațiilor preliminare. La o dată nespecificată, procurorul a solicitat o expertiză suplimentară cu privire la opt aspecte specifice care, printre altele, se referă la cunoștințele științifice referitoare la domeniul de aplicare al M.R.T., la tipologia de intervenție, la legătura de cauzalitate dintre tranzacție și starea de inconștiență din 15 aprilie 2002, precum și la previzibilitatea și asumarea acesteia. La 13 ianuarie 2006, raportul de experiență a fost depus la instanță și comunicat reclamanților. La 20 aprilie 2006, dnii G.R. și M.E. au formulat separat o opoziție la clasificarea cauzei. La 26 iulie 2006, dnii G.R. și M.E. au emis o expertiză cu privire la răspunderea penală a personalului medical care l-a acoperit pe dl. V.R. Per printr-o decizie din 21 septembrie 2006, judecătorul pentru investigațiile preliminare a declarat clasificarea fără urmă a cauzei. La 9 octombrie 2006, dl M.E. s-a ocupat de casare. La 5 aprilie 2007, a înaintat o cerere Curții de Casație pentru a solicita prelucrarea cauzei și pentru a sublinia riscul de prescriere a infracțiunilor denunțate. Prin hotărârea din 2 octombrie 2007, Curtea de Casație consideră că decizia judecătorului privind investigațiile preliminare din 21 septembrie 2006 nu a fost motivată în mod corespunzător, a atacat-o pe aceasta din urmă și a trimis cauza în fața Tribunalului din Roma. În luna noiembrie 2008, mai mulți medici care l-au tratat pe dl V.R. au fost ascultați în fața procurorului general al Republicii. După depunerea rapoartelor de expertiză, la 21 mai 2009 s-a stabilit o audiere. Printr-o decizie din 26 mai 2009, judecătorul pentru investigații preliminare a respins cererea de clasificare fără consecințe a cauzei formulată de procurorul republicii. La 1 decembrie 2009, acesta din urmă a solicitat din nou clasificarea fără întârziere a cauzei, iar domnul M.E. shïy a opus opoziția. printr-o ordonanță din 10 martie 2010, adresată reclamantului la 15 martie În 2010, judecătorul pentru investigații preliminare a declarat că, la șapte ani și șase luni de la decesul dlui V.R. (în conformitate cu criteriile stabilite la art. 157 din Codul Penal), instanța pentru investigații preliminare a fost solicitată începând cu 28 octombrie 2009, și anume, la șapte ani și șase luni de la decesul dlui V.R. (în conformitate cu criteriile stabilite la art. 157 din Codul Penal). Primul reclamant denunță încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, subliniind că lungimea excesivă a investigațiilor preliminare a determinat în speță o încălcare a dreptului său la durata rezonabilă a procedurii, precum și a dreptului la acces la o instanță, deoarece, din cauza prescrierii faptelor, nu a putut să se constituie parte civilă în procedură. Invocând art. 13 din Convenție, primul reclamant susține că nu beneficiază de o cale de atac eficientă în dreptul intern pentru a denunța încălcările aduse Curții. Nu este un remediu eficient în acest caz deoarece, potrivit jurisprudenței constante în acest domeniu, nu ar fi avut dreptul de a-și vedea cauza decisă într-un termen rezonabil, începând de la constituirea sa ca parte civilă. Întrebările se aplică articolului 6 alineatul (1) din Convenție în cazul procedurii penale inițiate de dl M.E. (a se vedea cauza Arnoldi c. Italia? , nr 35637/04, comunicat guvernului la 30 aprilie 2009) În lai, acest reclamant a epuizat căile de atac interne? Ar fi putut, printre altele, să epuizeze în mod eficient remediul prevăzut de legea Pinto pentru a se plânge de durata excesivă a procedurii penale În lumina principiilor stabilite de jurisprudență în ceea ce privește diligența pe care o au reclamanții în prezentarea cererii lor în fața Curții (a se vedea Mocanu și alții c. România [GC], n 10865/09, 45886/07 și 32431/08, § 264, CEDH 2014 (extrase) și trimiterile la jurisprudență cuprinse în aceasta), a fost depusă această cerere în termenul de șase luni stabilit prin art. 35 § 1 din convenție În cazul în care art. 6 Õ 1 din convenție consideră că este necesar să se aplice în speță și că domnul M.E. nu ar fi trebuit să epuizeze remediul prevăzut de legea Pinto A existat vreo încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție în ceea ce privește durata excesivă a procedurii? Având în vedere prescrierea dreptului la crimă care face obiectul procedurii penale la care a fost anexată plângerea dlui M.E. și a dreptului acestuia de a se constitui parte civilă în procedură, a fost respectat dreptul său de acces la o instanță în temeiul art. 6 alin. (1) din Convenție în speță? Dl M.E. avea la dispoziție, conform dispozițiilor art. 13 din Convenție, o acțiune internă efectivă prin care ar fi putut formula obiecții legate de durata excesivă a procedurii și de dreptul său de acces la o instanță de judecată?
Communiquée le 15 décembre 2015
Requête n
o
56687/10
Marco ESPOSITO et autres
contre l’Italie
introduite le 9 septembre 2010
Les requérants, Marco Esposito, Paola Esposito et Francesco Esposito, sont des ressortissants italiens, résidant à Naples, nés respectivement en 1973, 1979 et 1948. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
Marco Esposito (qui est aussi premier requérant dans la présente affaire), avocat à Naples, et par M
e
Franco Vella, avocat à Milan.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.
Le 22 mars 2002, M
me
Vittoria Russo («
V.R.
»), mère des deux premiers requérants et épouse du troisième, affectée par une insuffisance cardiaque, fut hospitalisée auprès de l’hôpital publique «
Monaldi
» de Naples et opérée du cœur. Six jours plus tard, elle quitta l’hôpital.
Le 15 avril 2002, M
me
V.R. fut à nouveau hospitalisée auprès de la même structure, en raison d’un malaise. Des médicaments lui furent administrés. Le même jour, en arrêt cardiaque, M
me
V.R. fut réanimée. Toutefois, ses conditions s’empirèrent gravement au cours de son hospitalisation. Après avoir passé quelques jours en état de coma, le 28 avril 2002, elle décéda.
Le 28 février 2003, M. G.R., frère de M
me
V.R. porta plainte pour meurtre devant le procureur de la République de Naples à l’encontre des personnes ayant pris en charge M
me
V.R. au cours de son hospitalisation. Il se plaignit en particulier de la typologie d’intervention pratiquée sur M
me
V.R. le 22 mars 2002 ainsi que de son suivi médical.
Le dossier fut transféré pour compétence au tribunal de Rome.
Deux experts furent nommés pour l’examen des dossiers médicaux et un délai fut fixé au 6 juin 2003 pour le dépôt de l’expertise.
Le 30 juin 2004, M. Marco Esposito («
M.E.
»), premier requérant, introduisit une deuxième plainte devant le procureur de la République du tribunal de Rome à l’encontre des médecins et du personnel de l’hôpital ayant pris en charge sa mère afin que les circonstances du décès soient clarifiées. Il souligna que le rapport d’expertise demandé dans le cadre de la procédure pénale introduite par M. G.R. n’avait pas encore été déposé, malgré l’expiration du délai prévu à cet effet.
La plainte introduite par M. M.E. fut jointe à la procédure entamée en 2003 par M. G.R.
Le 11 janvier 2005, le rapport fut déposé. Selon celui-ci, aucune responsabilité professionnelle n’était attribuable au personnel ayant pris en charge M
me
V.R. Les experts remarquèrent que cette dernière aurait pu être soumise à une intervention chirurgicale différente de celle qui avait été pratiquée. Toutefois, le choix des médecins d’opter pour l’opération qui ils avaient pratiquée n’était pas critiquable en soi, compte tenu aussi de ce que l’ensemble de médecins ayant examiné M
me
V.R. étaient du même avis.
Le 13 janvier 2005, le procureur de la République rédigea une demande de classement sans suite de l’affaire. Celle-ci ne fut toutefois pas communiquée aux requérants ni transmise au juge pour les investigations préliminaires.
À une date non précisée, le procureur demanda une expertise complémentaire concernant huit questions spécifiques ayant trait, entre autres, aux connaissances scientifiques concernant l’opportunité d’opérer M
me
V.R., à la typologie d’intervention pratiquée, au lien de causalité entre l’opération et le malaise survenu le 15 avril 2002 ainsi qu’à la prévisibilité et la prise en charge de celui-ci.
Le rapport d’expertise, déposé le 13 janvier 2006, exclut toute responsabilité professionnelle des médecins ayant soigné M
me
V.R.
À une date non précisée, la demande de classement rédigée le 13
janvier
2005 fut déposée au tribunal et communiquée aux requérants.
Le 20 avril 2006, MM. G.R. et M.E. introduisirent séparément une opposition au classement de l’affaire.
Le 26 juillet 2006, MM. G.R. et M.E. déposèrent une expertise faisant état de la responsabilité pénale du personnel médical ayant pris en charge M
me
V.R.
Per une décision du 21 septembre 2006, le juge pour les investigations préliminaires déclara le classement sans suite de l’affaire.
Le 9 octobre 2006, M. M.E. se pourvut en cassation. Le 5 avril 2007, il déposa une demande devant la Cour de cassation afin de solliciter le traitement de l’affaire et soulignant le risque de prescription des infractions dénoncées.
Par un arrêt du 2 octobre 2007, la Cour de cassation estima que la décision du juge pour les investigations préliminaires du 21 septembre 2006 n’avait pas été dûment motivée, cassa cette dernière et renvoya l’affaire devant le tribunal de Rome.
Une audience en chambre de conseil fut fixée au 31 mars 2008. Ce jour
‑
là, le juge fit droit à l’opposition formulée par M. M.E. et ordonna des nouvelles expertises.
Au cours du mois de novembre 2008 plusieurs médecins ayant pris en charge M
me
V.R. furent entendus devant le procureur de la République.
Une fois les rapports d’expertise déposés, une audience fut fixée au 21
mai 2009.
Par une décision du 26 mai 2009, le juge pour les investigations préliminaires rejeta la demande de classement sans suite de l’affaire formulée par le procureur de la République.
Le 1
er
décembre 2009, ce dernier demanda à nouveau le classement sans suite l’affaire et M. M.E. s’y opposa.
Par une ordonnance du 10 mars 2010, signifiée au requérant le 15
mars
2010, le juge pour les investigations préliminaires releva que l’infraction de meurtre relevant de l’article 589 du code pénal dénoncée par M. G.R. était prescrite à partir du 28 octobre 2009, à savoir, sept ans et six mois après le décès de M
me
V.R. (selon les critères établis par l’article 157 du code pénal). L’affaire fut donc classée sans suite.
1.
Le premier requérant dénonce la violation de l’article 6 § 1 de la Convention soulignant que la longueur excessive des investigations préliminaires a entrainé en l’espèce une atteinte à son droit à la durée raisonnable de la procédure ainsi qu’à celui d’accès à un tribunal car, en raison de la prescription des faits, il n’a pas pu se constituer partie civile dans la procédure.
2.
Invoquant l’article 13 de la Convention, le premier requérant soutient ne pas bénéficier en droit interne de voies de recours efficace pour dénoncer les violations qu’il allègue devant la Cour. Il fait valoir notamment que la loi n
o
89/2001 «
loi Pinto
» ne constitue pas un remède efficace en l’espèce car, d’après la jurisprudence constante en la matière, il n’aurait été titulaire d’un droit à voir sa cause décidée dans un délai raisonnable qu’à partir de sa constitution en tant que partie civile.
1.
L’article 6 § 1 de la Convention est-il applicable à la procédure pénale entamée par M. M.E.
? (voir l’affaire
Arnoldi c. Italie
, n
o
35637/04, communiquée au Gouvernement le 30 avril 2009)
;
2.
Dans l’affirmative, ce requérant a-t-il épuisé les voies de recours internes
? Aurait-il pu notamment épuiser efficacement le remède prévu par la «
loi Pinto
» pour se plaindre de la durée excessive de la procédure pénale
?
3.
A la lumière des principes dégagés par la jurisprudence en matière de la diligence incombant aux requérants dans la présentation de leur requête devant la Cour (voir
Mocanu et autres c. Roumanie
[GC], n
os
10865/09, 45886/07 et 32431/08, § 264, CEDH 2014 (extraits) et les références de jurisprudence y contenues), cette requête a-t-elle été présentée dans le délai de six mois fixé par l’article 35 § 1 de la Convention
?
4.
Dans le cas où l’article 6 § 1 de la Convention trouve à s’appliquer en l’espèce et que M. M.E. n’aurait pas dû épuiser le remède prévu par la «
loi Pinto
», y-a-t-il eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention, en ce qui concerne la durée excessive de la procédure ?
5.
Compte tenu de la prescription de l’infraction de meurtre faisant l’objet de la procédure pénale à laquelle fut jointe la plainte de M. M.E. et de l’impossibilité pour ce requérant de se constituer partie civile dans la procédure, son droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, a-t-il été respecté en l’espèce
?
6.
?