AFFAIRE MORGOCI c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

La originea cauzei se găsește o cerere (n. 13421/06) dirigată împotriva Republicii Moldova și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Constantin Morgoci ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 23 martie 2006 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de d-l T. Ciorap. Guvernul moldav ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, d-l L. Apostol.

În cerere, reclamantul se plânge în particular de o încălcare a articolelor 3 și 13 din Convenție.

La 13 august 2010, a decedat. La 2 noiembrie 2010, soacra reclamantului, doamna Tamara Morgoci, informa Curtea că dorește să mențină cererea inițial introdusă de soțul ei. La 17 iunie 2013, d-l Victor Morgoci, fratele reclamantului și soțul doamnei Tamara Morgoci, a exprimat de asemenea dorința de a continua procedura în fața Curții.

La 25 octombrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FOND I.

La 21 ianuarie 2005, tribunalul din Zelenograd (orașul Moscova), Federația Rusă, a condamnat reclamantul la paisprezece ani de închisoare pentru crimă și furt de automobil.

La 15 iulie 2005, autoritățile ruse au extradat reclamantul către Republica Moldova din cauza unei investigații pentru crimă diligentate de autoritățile moldave.

În cerere, reclamantul susținea că era în bună sănătate la momentul extradării.

La sosirea în Republica Moldova, reclamantul a fost plasat în locurile de detenție provizorie ("IDP") ale secției generale de poliție a orașului Chișinău.

Potrivit reclamantului, condițiile materiale de detenție în IDP erau precare: celula era umedă, întunecată și lipsită de pat, saltea, masă, scaune și chiuvetă; micul-dejunurile și cinarile nu erau furnizate și plimbările zilnice erau scurte. De altfel, tot potrivit reclamantului, polițiștii l-au condus în birourile lor la intervale regulate și l-au maltratat pentru a-i smulge mărturisi.

La 19 octombrie 2005, reclamantul a fost transferat în penitenciarul nr. 13 din Chișinău. Potrivit unui extras din 2 iulie 2007 din dosarul medical al reclamantului, un medic l-a examinat pe acesta la momentul transferului în penitenciar și a indicat că interesatul era "practic sănătos".

Potrivit reclamantului, în cursul detenției în penitenciar, fusese continuat să fie condus la intervale regulate în IDP pentru a fi maltratat, și aceasta în ciuda cererilor sale de a pune capăt acestor transferuri.

La 7 februarie 2006, ca semn de protest, reclamantul s-a automutilat deschizandu-se abdomenul. Autoritățile l-au spitalizat.

Potrivit unui certificat medical din 6 martie 2006, reclamantul prezenta urme de automiluție și suferea de altfel de consecințele unui traumatism cranian și al sindromului de hipertensiune intracraniană compensate. Tot potrivit acestui certificat, medicii diagnosticaseră la 2 martie 2006 tuberculoza pulmonară și pusese reclamantul sub tratament antituberculos de la această dată.

La diferite date, reclamantul se plânge la diferite autorități de dureri în partea stângă a corpului, care, potrivit spuselor sale, apăruse în urma pretinslor mauvais traitements.

Potrivit unui certificat medical din 29 martie 2006, reclamantul suferea de tuberculoza pulmonară și pareza (paralizie parțială) a nervului sciatic stâng. B. Plângere penală contra polițiștilor

La o dată neprecizată, reclamantul a depus plângere la procuratură pentru a denunța mauvais-traitements-urile pe care le-ar fi suferit la secție.

La 24 martie 2006, procurorul responsabil cu dosarul a adoptat o ordonanță de încetare a urmăririi penale. A indicat că un expert medico-legal examinase reclamantul și că acesta nu constatase nicio leziune corporală. Reclamantul contestă ordonanța.

Printr-un non-lieu din 17 iulie 2006, judecătorul de instrucție al tribunalului din Râșcani (Chișinău) confirma încetarea urmăririi pronunțate de procuratură. C. Proces penal împotriva reclamantului

Printr-o sentință din 1 martie 2007, tribunalul din Botanica (Chișinău), estimând că vinovăția reclamantului nu fusese dovedită, a achitat interesatul de acuzațiile de crimă.

La 22 mai 2007, la apelul procuraturii, curtea de apel din Chișinău confirma sentința sus-menționată.

La 11 noiembrie 2007, autoritățile moldave extradat reclamantul către Federația Rusă pentru ca acesta să-și execute pedeapsa de închisoare pronunțată de justiția rusă (§7 mai sus). Aproximativ doi ani și nouă luni mai târziu, interesatul a decedat în detenție (§4 mai sus). D. Acțiune civile în despăgubire împotriva statului

Între timp, la 20 septembrie 2006, reclamantul și patru alți deținuți au intentat o acțiune civile împotriva Ministerului Finanțelor, procuraturii generale și Ministerului Afacerilor Interne. Reclamantul cerea în particular despăgubire, în special, pentru condițiile detenției în IDP al secției generale de poliție din Chișinău, pentru mauvais-traitements-urile care i-ar fi fost aplicate, pentru absența, după spusele sale, unei investigații efective cu privire la alegerile sale privind mauvais-traitements-urile și pentru contaminarea sa în detenție cu bacilul tuberculozei.

În fața tribunalului, a declarat că, în cursul detenției în IDP al secției generale de poliție din Chișinău, polițiștii l-au maltratat la intervale regulate pentru a-i smulge mărturisi. A precizat că i-au forțat capul în seif și au bătu apoi pe seif cu un obiect metalic greu, în punctul în care ar fi pierdut auzul de fiecare dată pentru mai multe zeci de minute. A adăugat că l-au atârnat la o bară metalică pe care o conectaseră pentru mai multe secunde la o sursă electrică, și că, în alte zile, l-au lovit pe cap cu sticle de plastic pline de apă și l-au amenințat cu un pistol ordonând-i să mărturisească crima de care era suspectat. Afirmă de asemenea că celulele în care era deținut la secție situate în subsol, că erau murdare, întunecate, umede și pline de "insecte", că dormea pe lame de lemn, că nu exista nici mâncare nici apă potabilă, că i se interzicse să aibă hârtie, plicuri și pix și că nu era, prin urmare, în măsură să se plângă la autorități. Adăugă de altfel că, după transferul în penitenciarul nr. 13, fusese condus pe mai multe rânduri în localurile secției și fusese maltratat ca represalii pentru plângerile pe care le adresase autorităților. În final, declară că, în urma acestor mauvais-traitements, mâna și piciorul lui stâng rămăseseră paralizate.

Printr-o sentință din 4 septembrie 2009, tribunalul din Râșcani (Chișinău) accepta parțial acțiunea. Considera, pe de o parte, că alegerile reclamantului erau susținute de dovezi directe și indirecte, și că, pe de altă parte, exista o legătură logică între acestea și circumstanțele cauzei, așa cum fuseseră stabilite în sentința de achitare a reclamantului. Estima că articolele 3, 6 și 13 din Convenție fuseseră violate în sarcina reclamantului din cauza condițiilor inhumane de detenție în secția de poliție, al mauvais-traitements-urilor care i-au fost aplicate, al contaminării sale cu tuberculoza consecutivă condițiilor rele de detenție și a absenței unei investigații efective cu privire la alegerile sale privind mauvais-traitements-urile. Aloca reclamantului 2.000 lei moldavi (MDL) (125 euro (EUR) la momentul adoptării sentinței) pentru daune morale.

La diferite date neprecizate, reclamanții au depus apel. La 23 septembrie 2009, procuratura de asemenea a depus apel.

La 3 martie 2010, curtea de apel din Chișinău accepta apelul procuraturii. Clasase procedura, considerând că acțiunea releva nu competenței instanței civile, ci a judecătorului de instrucție.

La 6 iulie 2010, reclamanții se casau.

La 13 august 2010, reclamantul decedeaza. După aceea, instanța fusese reluat de moștenitorii acestuia.

În decizia din 23 februarie 2011, Curtea Supremă de Justiție nota că întrebările ridicate de acțiunea părții reclamante erau diferite de acelea care relevau competenței judecătorului de instrucție, și că tribunalele naționale, inclusiv ea, examinaseră deja cauze asemănătoare și aplicate legile interne în lumina dispozițiilor Convenției. Prin urmare, accepta recursul, infirma hotărârea curții de apel din 3 martie 2010 și renvoie dosarul în fața acestei instanțe.

La 7 iunie 2011, curtea de apel din Chișinău respingea apelurile reclamanților și procuraturii și confirma sentința tribunalului din Râșcani din 4 septembrie 2009.

La 26 iunie și 12 august 2011 respectiv, atât reclamanții cât și procuratura depuseseră recurs.

Printr-o decizie definitivă din 16 mai 2012, Curtea Supremă de Justiție infirma deciziile instanțelor inferioare relativ la valoarea daunelor morale. Aloca în special reclamantului 15.000 MDL (985 EUR la momentul adoptării deciziei) la acest titlu. PE DREPT

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul alega că polițiștii i-au infligit mauvais-traitements-uri în cursul detenției și că nu exista o investigație eficace în această privință. Invocând articolele 3 și 8 din Convenție, se plânge de asemenea de condițiile detenției sale în IDP al secției generale de poliție din Chișinău și de contaminarea sa cu tuberculoza în cursul detenției. Fiind stăpână pe calificarea juridică a faptelor cauzei, Curtea estimează că, în cazul de faț, grieful reclamantului impune examinare doar pe terenul articolului 3 din Convenție, care se cites după cum urmează: "Nimeni nu poate fi supus torturii nici unor pedepse sau tratamente inhumane sau degradante."

Reclamantul se plânge în final de absența unui recurs intern efectiv, în sensul articolului 13 din Convenție, susceptibil de a remedia încălcarea drepturilor sale enunțate la art. 3 din Convenție. Conform articolului 13 din Convenție: "Orice persoană al cărei drepturi și libertăți recunoscute (...) din Convenție au fost încălcate are dreptul la octroi unui recurs efectiv în fața unei instanțe (...)" I.

Doamna și d-l Morgoci subliniază că cererea fusese introdusă din viață de victima directă. Estimează că au calitate să se substituie reclamantului pe motiv că sunt părinții și moștenitorii acestuia și că au un interes suficient în menținerea cererii. Adaugă că nu pretind a fi victime ale încălcărilor alegate și că reclamantul inițial rămâne victima.

Curtea renvoie la principiile generale așa cum se găsesc enunțate în special în hotărârea Hristozov și alții c. Bulgaria (nr. 47039/11 și 358/12, §§ 71 și 73, CEDH 2012 (extrase) și jurisprudența citată acolo. Rezultă că, în cazuri în care reclamantul decedeaza după introducerea cererii, acceptă că un apropiat sau un moștenitor putea în principiu continua procedura atâta timp cât avea un interes suficient în cauză. Moștenitorul unui reclamant decedat poate urări alte lucuri decât interese materiale declarând dorința de a menține cererea. Cauzele aduse în fața Curții prezintă de regulă o dimensiune morală, și apropiații unui reclamant pot deci avea un interes legitim în a se asigura că justiție se face, chiar după decesul reclamantului.

În prezenta cauză, Curtea observă că fratele și soacra reclamantului doriseră să continue, după decesul acestuia, procedura pe care o engajeaza reclamantul. Observă că nu rezultă cu certitudine din elemente ale cauzei că reclamantul avea părinți mai apropiați care ar fi putut să se substituie în prezenta instanță. Prin urmare, prima condiție, și anume legături de rudenie suficient de strânse, este formal satisfăcută. Curtea observă de altfel că Guvernul nu contează deloc afirmația doamnei și d-lui Morgoci că sunt moștenitorii reclamantului. În orice caz, nu ar trebui exclude, ținând cont de elemente de care dispose, posibilitatea ca interesații să se fi văzut sau să i se recunoască calitate de moștenitori, caz în care cel puțin o parte din bunurile reclamantului li s-ar cuvin.

Problema care rămâne a fi rezolvată este cea a existenței unui interes legitim. Curtea observă în privința asta că, deși griefurile ridicate de reclamant sunt tirate din articolele 3 și 13 din Convenție, una din întrebări centrale puse de prezenta cauză este dacă valoarea despăgubirii acordate reclamantului de instanțele naționale era conformă cerințelor convenției. În plus, nu ar trebui pierdă din vedere dimensiunea morală a cererii doamnei și d-lui Morgoci privind menținerea cererii. În asemenea circumstanțe, este de considerat că doamna și d-l Morgoci, în calitate de apropiați și potențiali moștenitori, au un interes legitim de a se substitui reclamantului în prezenta procedură (a se vedea, mutatis mutandis, Hristozov, citat mai sus, § 74).

În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului privind absența locus standi a doamnei și d-lui Morgoci și recunoaște că aceștia au calitate să se substituie reclamantului în prezenta instanță. II.

Guvernul exceptează neepuizarea căilor de atac interne. Consideră că grieful tirat din art. 3 din Convenție era prematur la momentul introducerii cererii și estimează că trebuie declarat inadmisibil.

Partea reclamantă estimează că a epuizat căile de atac interne.

Curtea reamintește că tolereaza că ultimul echelon al căilor de atac interne fie atins puțin după depunerea cererii dar înainte ca ea să fie chemată să se pronunțe asupra admisibilității acesteia (Ringeisen c. Austria, 16 iulie 1971, § 91, seria A nr. 13, Karoussiotis c. Portugalia, n. 23205/08, § 57, CEDH 2011, și Yelden și alții c. Turcia, n. 16850/09, § 40, 3 mai 2012).

În cazul de faț, Curtea observă că reclamantul angajase de fapt procedura civile în reparație împotriva statului după depunerea cererii în fața ei. Fiind spus, observă că prezenta cauză fusese comunicată Guvernului după adoptarea de către Curtea Supremă de Justiție a deciziei definitive în dosarul reclamantului. În aceste circumstanțe și ținând seama de faptul că, la data adoptării acestei decizii definitive de către Curtea Supremă, ea însăși nu fusese încă chemată să se pronunțe asupra admisibilității griefului tirat din art. 3 din Convenție, Curtea nu ar trebui accepte excepția Guvernului (a se vedea, mutatis mutandis, Ghimp și alții c. Republica Moldova, n. 32520/09, § 36, 30 octombrie 2012, și Gavriliță c. Republica Moldova, n. 22741/06, § 53, 22 aprilie 2014). Prin urmare, o respinge. B. Privind pierderea calității de victimă

Guvernul argumentează că decizia definitivă pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la 16 mai 2012 făcut să piardă reclamantul calitate de victimă. Indică în privința asta că tribunalele naționale recunoscuseră existența încălcărilor în sarcina reclamantului și că îi acordaseră despăgubire. Potrivit Guvernului, chiar și să accepte că valoarea acestei despăgubiri nu fusese suficientă pentru reclamant însuși, este cu siguranță pentru moștenitorii acestuia.

Partea reclamantă retor că valoarea despăgubirii acordate de instanțele juridice interne este mult mai mică decât aceea pe care Curtea ar fi acordat-o pentru o încălcare a articolului 3 din Convenție și că, prin urmare, reclamantul nu pierdut calitate de victimă ale încălcărilor alegate.

Curtea reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu ajunge în principiu îi retrage calitate de "victimă" decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în substanță, apoi reparate încălcarea Convenției. Reafirmă că faptul să se cunoască dacă reclamantul obținut pentru paguba care i-a fost cauzată o reparație – comparabilă cu satisfacției echitabilă prevăzută la art. 41 din Convenție – este important. Reamintește jurisprudența sa constantă conform căreia, atunci când autoritățile naționale constataseră o încălcare și decizia lor constituie o redresare corespunzătoare și suficientă a acestei încălcări, partea interesată nu mai putea pretinde a fi victimă în sensul articolului 34 din Convenție (Cocchiarella c. Italia [GC], n. 64886/01, §§ 70-72, CEDH 2006-V).

Curtea constată că griefurile reclamantului tirate din art. 3 din Convenție, așa cum fuseseră formulate în fața ei, fuseseră acceptate de autoritățile naționale, care deci recunoscuseră încălcarea acestei dispoziții în sarcina interesatului. Trebuie acum să se aplece asupra întrebării dacă valoarea despăgubirii acordate reclamantului era corespunzătoare. Observă că Curtea Supremă de Justiție acordase interesatului echivalentul 985 EUR pentru daune morale și că această valoare este mult mai mică decât sumele pe care ea însăși le-a alocat în cauze asemănătoare împotriva Republicii Moldova (a se vedea, pentru exemple recent, Gasanov c. Republica Moldova, n. 39441/09, § 60, 18 decembrie 2012, Gorea c. Republica Moldova, n. 6343/11, § 48, 23 iulie 2013, și Gavriliță, citat mai sus, § 81).

În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că despăgubirea octroyată de tribunalele interne nu făcut să piardă reclamantul calitate de victimă. Respinge deci excepția Guvernului. C. Concluzie

Constatând că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. III.

Guvernul estimează că nu a existat incălcare a Convenției.

Curtea observă în cazul de faț că tribunalele naționale consideraseră că drepturile reclamantului garantate de art. 3 din Convenție fuseseră nerespectate. Autoritățile judiciare interne stabiliseră în special că reclamantul fusese supus mauvais-traitements-urilor de către polițiști și că investigația aferentă nu fusese eficace. Confirmasseră de altfel că condițiile în care reclamantul fusese deținut în locurile secției generale de poliție din Chișinău erant inhumane și că interesatul fusese contaminat cu tuberculoza în urma detenției în condiții rele (paragrafe 26, 32 și 34 mai sus).

Curtea reamintește că, în conformitate cu scopul și cu obiectivele care stau la baza Convenției așa cum rezultă din art. 1 al acesteia, fiecare stat contractant trebuie să asigure în ordinea sa juridică internă bucuria drepturilor și libertăților garantate. Este fundamental pentru mecanismul de protecție stabilit de Convenție că sistemele naționale ele însele permit redresarea încălcărilor comise, Curtea exercitând controlul în respectul principiului subsidiarității (Z și alții c. Regatul Unit [GC], n. 29392/95, § 103, CEDH 2001-V). În circumstanțele particulare ale prezentei cauze și ținând seama în special de constatările stabilite de tribunalele naționale, Curtea estimează că nu putea să se abată de la concluziile operate de acestea (a se vedea, mutatis mutandis, Ciorap c. Moldova (nr. 2), n. 7481/06, § 22, 20 iulie 2010, și Gavriliță, citat mai sus, § 69).

Curtea observă de altfel că părțile nu contestau concluziile la care ajunseseră instanțele judiciare interne. Acceptă deci constatările acestora, și anume că reclamantul fusese supus mauvais-traitements-urilor de parte polițiștilor și că investigația condusă de autorități cu privire la aceste alecuri era ineficace. Acceptă de asemenea constatarea operată de tribunalele naționale conform căreia interesatul fusese deținut în condiții inhumane în locurile secției generale de poliție din Chișinău. Nimic nu o permite să se abată de la concluziile instanțelor naționale conform căreia reclamantul contractase tuberculoza din cauza condițiilor rele de detenție.

Curtea estimează deci că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în sarcina reclamantului. IV.

Curtea constată că acest grief este, prin esență, același ca cel supus sub aspectul articolului 3 din Convenție privind absența unei investigații eficace. Ținând cont de concluzia sub aspectul articolului 3 (paragrafe 57-58 mai sus), estimează că nu este nevoie să examineze dacă a existat, în cazul de faț, o încălcare a articolului 13 din Convenție (a se vedea, inter alia, Colibaba c. Moldova, n. 29089/06, § 58, 23 octombrie 2007). V.

Doamna și d-l Morgoci solicită 30.000 euro (EUR) la titlu de prejudiciu moral infligit, după spusele lor, reclamantului.

Guvernul estimează această sumă excesivă.

Curtea admite că reclamantul suferise o pagubă morală sigură din cauza încălcărilor constatate mai sus. Pronunțând în echitate și ținând seama de despăgubirea octroyată de instanțele interne, consideră că este de ocazie să acorde 11.000 EUR doamnei și d-lui Morgoci pentru daune morale. B. Taxe și cheltuieli

Partea reclamantă cere de asemenea 3.000 EUR pentru cheltuielile și daunele angajate în fața Curții. Nu produce niciun document justificativ.

Guvernul contează realitate și necesitate a cheltuielilor alegate.

Potrivit jurisprudenței Curții, reclamantul obține rambursarea cheltuielilor și daunelor doar în măsura în care se găsesc stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil a tarifului acestora. În cazul de faț, ținând cont de documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și daunele procedurii diligentate în fața ei. C. Dobânzi moratorii

Curtea judecă corespunzător să traseze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție; 3. Spune că nu este nevoie să examineze grieful tirat din art. 13 din Convenție; 4. Spune a) că statul pârât trebuie să verseze doamnei Tamara Morgoci și d-lui Victor Morgoci, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 11.000 EUR (unsprezece mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru daune morale, de convertit în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data plății: b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 12 ianuarie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Abel Campos Ișıl Karakaș Grefier adjoint Președintă

Le requérant a été représenté par M. T. Ciorap. Le gouvernement moldave (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. L. Apostol.

Dans sa requête, le requérant se plaignait en particulier d’une violation des articles 3 et 13 de la Convention. 4 . Le 13 août 2010, il décéda. Le 2 novembre 2010, la belle-sœur du requérant, M me Tamara Morgoci, informa la Cour qu’elle souhaitait maintenir la requête originellement introduite par son beau-frère. Le 17 juin 2013, M. Victor Morgoci, le frère du requérant et l’époux de M me Tamara Morgoci, exprima également son souhait de poursuivre l’instance devant la Cour.

Le 25 octobre 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 15 juillet 2005, les autorités russes extradèrent le requérant vers la République de Moldova en raison d’une enquête pour meurtre diligentée contre l’intéressé par les autorités moldaves.

Dans sa requête, le requérant soutenait qu’il était en bonne santé au moment de son extradition. 10. À son arrivée en République de Moldova, le requérant fut placé dans les locaux de détention provisoire (« l’IDP ») du commissariat général de police de la ville de Chișinău.

D’après le requérant, les conditions matérielles de détention dans l’IDP étaient précaires : la cellule était humide, sombre et dépourvue de lit, de matelas, de table, de chaises et de lavabo ; les petits-déjeuners et les dîners n’étaient pas fournis et les promenades quotidiennes étaient de courte durée. De plus, toujours selon le requérant, les policiers l’avaient amené dans leurs bureaux à intervalles réguliers et l’y avaient maltraité pour lui arracher des aveux.

Le 19 octobre 2005, le requérant fut transféré dans l’établissement pénitentiaire n o 13 de Chișinău. Selon un extrait du 2 juillet 2007 de la fiche médicale du requérant, un médecin avait examiné celui-ci au moment de son transfert dans l’établissement pénitentiaire et avait indiqué que l’intéressé était « pratiquement sain ».

D’après le requérant, durant sa détention dans l’établissement pénitentiaire, on avait continué à le conduire à intervalles réguliers dans l’IDP pour l’y maltraiter, et ce malgré ses demandes visant à ce qu’il fût mis un terme à ces transferts.

Le 7 février 2006, en signe de protestation, le requérant s’automutila en s’ouvrant le ventre. Les autorités l’hospitalisèrent.

Selon une attestation médicale du 6 mars 2006, le requérant présentait des traces d’automutilation et souffrait en outre des conséquences d’un traumatisme crânien et du syndrome d’hypertension intracrânienne compensée. Toujours d’après cette attestation, les médecins avaient diagnostiqué le 2 mars 2006 une tuberculose pulmonaire et avaient mis le requérant sous traitement antituberculeux à partir de cette date. 16. À différentes dates, le requérant se plaignit à diverses autorités de douleurs dans la partie gauche du corps, qui, à ses dires, étaient apparues à la suite des mauvais traitements allégués.

Selon une attestation médicale du 29 mars 2006, le requérant souffrait de tuberculose pulmonaire et de parésie (paralysie partielle) du nerf sciatique gauche. B. Plainte pénale contre les policiers 18. À une date non précisée, le requérant porta plainte devant le parquet pour dénoncer les mauvais traitements qu’il aurait subis au commissariat.

Le 24 mars 2006, le procureur en charge de l’affaire adopta une ordonnance de classement sans suite. Il y indiquait qu’un médecin légiste avait examiné le requérant et que celui-ci n’avait constaté aucune lésion corporelle. Le requérant contesta l’ordonnance.

Par un non-lieu du 17 juillet 2006, le juge d’instruction du tribunal de Râșcani (Chișinău) confirma le classement sans suite prononcé par le parquet. C. Procès pénal à l’encontre du requérant

Par un jugement du 1 er mars 2007, le tribunal de Botanica (Chișinău), estimant que la culpabilité du requérant n’avait pas été prouvée, acquitta l’intéressé des charges de meurtre portées contre lui.

Le 22 mai 2007, sur appel du parquet, la cour d’appel de Chișinău confirma le jugement susmentionné.

Le 11 novembre 2007, les autorités moldaves extradèrent le requérant vers la Fédération de Russie afin que celui-ci purgeât sa peine d’emprisonnement infligée par la justice russe (paragraphe 7 ci-dessus). Environ deux ans et neuf mois plus tard, l’intéressé décéda en détention (paragraphe 4 ci-dessus). D. Action civile en dédommagement contre l’État

Entre-temps, le 20 septembre 2006, le requérant et quatre autres détenus avaient engagé une action civile contre le ministère des Finances, le parquet général et le ministère des Affaires intérieures. Le requérant demandait notamment réparation, en particulier, des conditions de sa détention dans l’IDP du commissariat général de police de Chișinău, des mauvais traitements qui lui auraient été infligés, de l’absence, à ses dires, d’enquête effective concernant ses allégations de mauvais traitements et de sa contamination en détention par le bacille de la tuberculose.

Devant le tribunal, il déclara que, pendant sa détention dans l’IDP du commissariat général de police de Chișinău, les policiers l’avaient maltraité à intervalles réguliers pour lui arracher des aveux. Il précisa qu’ils le forçaient à mettre sa tête dans un coffre-fort et qu’ils tapaient ensuite sur ce coffre avec un lourd objet métallique, au point qu’il en aurait perdu l’ouïe chaque fois pendant plusieurs dizaines de minutes. Il ajouta qu’ils le suspendaient à une barre métallique qu’ils reliaient pendant plusieurs secondes à une source électrique, et que, d’autres jours, ils le frappaient sur la tête avec des bouteilles en plastique remplies d’eau et le menaçaient avec un pistolet en lui ordonnant d’avouer le meurtre dont il était soupçonné. Il affirma également que les cellules dans lesquelles il était détenu au commissariat étaient situées au sous-sol, qu’elles étaient sales, sombres, humides et infestées d’« insectes », qu’il dormait sur des lattes en bois, qu’il n’y avait ni nourriture ni eau potable, qu’il lui était interdit d’avoir du papier, des enveloppes et un stylo et qu’il n’était ainsi pas en mesure de se plaindre aux autorités. Il ajouta encore que, après son transfert dans l’établissement pénitentiaire n o 13, il avait été conduit à plusieurs reprises dans les locaux du commissariat et qu’il y avait été maltraité en guise de représailles pour les plaintes qu’il avait adressées aux autorités. Enfin, il déclara que, à la suite de ces mauvais traitements, sa main et son pied gauches étaient restés paralysés. 26 . Par un jugement du 4 septembre 2009, le tribunal de Râșcani (Chișinău) accueillit partiellement l’action. Il considérait, d’une part, que les allégations du requérant étaient étayées par des preuves directes et indirectes, et que, d’autre part, il existait un lien logique entre ces allégations et les circonstances de l’affaire, telles qu’elles avaient été établies dans le jugement d’acquittement du requérant. Il estimait que les articles 3, 6 et 13 de la Convention avaient été violés dans le chef du requérant à raison des conditions inhumaines de sa détention dans le commissariat de police, des mauvais traitements qui lui avaient été infligés, de sa contamination par la tuberculose consécutive aux mauvaises conditions de sa détention et de l’absence d’enquête effective concernant ses allégations de mauvais traitements. Il alloua au requérant 2 000 lei moldaves (MDL) (125 euros (EUR) au moment de l’adoption du jugement) pour dommage moral. 27. À des dates non spécifiées, les demandeurs interjetèrent appel. Le 23 septembre 2009, le parquet interjeta également appel.

Le 3 mars 2010, la cour d’appel de Chișinău accueillit l’appel du parquet. Elle classa la procédure, considérant que l’action relevait non pas de la compétence de l’instance civile, mais de celle du juge d’instruction.

Le 6 juillet 2010, les demandeurs se pourvurent en cassation.

Le 13 août 2010, le requérant décéda. Par la suite, l’instance fut reprise par ses héritiers.

Dans sa décision du 23 février 2011, la Cour suprême de justice nota que les questions soulevées par l’action de la partie demanderesse étaient différentes de celles qui relevaient de la compétence du juge d’instruction, et que les tribunaux nationaux, y compris elle-même, avaient déjà examiné des affaires semblables et appliqué les lois internes à la lumière des dispositions de la Convention. Partant, elle accueillit le pourvoi, infirma l’arrêt de la cour d’appel du 3 mars 2010 et renvoya l’affaire devant cette instance. 32 . Le 7 juin 2011, la cour d’appel de Chișinău rejeta les appels des demandeurs et du parquet et confirma le jugement du tribunal de Râșcani du 4 septembre 2009.

Le 26 juin et le 12 août 2011 respectivement, tant les demandeurs que le parquet formèrent un recours. 34 . Par une décision définitive du 16 mai 2012, la Cour suprême de justice infirma les décisions des instances inférieures relativement au quantum du préjudice moral. Elle alloua notamment au requérant 15 000 MDL (985 EUR au moment de l’adoption de la décision) à ce titre. EN DROIT

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant alléguait que les policiers lui avaient infligé des mauvais traitements pendant sa détention et qu’il n’y avait pas eu d’enquête effective à cet égard. Invoquant les articles 3 et 8 de la Convention, il se plaignait également des conditions de sa détention dans l’IDP du commissariat général de police de Chișinău et de sa contamination par la tuberculose au cours de sa détention. Étant maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, la Cour estime que, en l’espèce, le grief du requérant appelle un examen sur le seul terrain de l’article 3 de la Convention, qui se lit comme suit : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Le requérant se plaignait enfin de l’absence d’un recours interne effectif, au sens de l’article 13 de la Convention, susceptible de remédier à la violation de ses droits énoncés à l’article 3 de la Convention. Aux termes de l’article 13 de la Convention : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance (...) » I. QUANT AU

M me et M. Morgoci soulignent que la requête a été introduite de son vivant par la victime directe. Ils estiment avoir qualité pour se substituer au requérant au motif qu’ils sont les parents et héritiers de celui-ci et qu’ils ont un intérêt suffisant au maintien de la requête. Ils ajoutent qu’ils ne prétendent pas être les victimes des violations alléguées et que c’est le requérant initial qui demeure la victime.

La Cour renvoie aux principes généraux tels qu’ils se trouvent énoncés notamment dans l’arrêt Hristozov et autres c. Bulgarie (n os 47039/11 et 358/12, §§ 71 et 73, CEDH 2012 (extraits), et la jurisprudence y citée). Il en ressort que, dans des cas où un requérant était décédé après l’introduction de la requête, elle a admis qu’un proche parent ou un héritier pouvait en principe poursuivre la procédure dès lors qu’il avait un intérêt suffisant dans l’affaire. L’héritier d’un requérant décédé peut poursuivre autre chose que des intérêts matériels en déclarant vouloir maintenir la requête. Les affaires portées devant la Cour présentent généralement aussi une dimension morale, et les proches d’un requérant peuvent donc avoir un intérêt légitime à veiller à ce que justice soit rendue, même après le décès du requérant.

Dans la présente affaire, la Cour note que le frère et la belle-sœur du requérant ont souhaité poursuivre, après le décès de ce dernier, la procédure que le requérant avait engagée. Elle relève qu’il ne ressort pas avec certitude des éléments de l’affaire que le requérant avait des parents plus proches qui auraient pu se substituer à lui dans la présente instance. Ainsi, la première condition, à savoir des liens de parenté suffisamment étroits, est formellement remplie. La Cour note par ailleurs que le Gouvernement ne conteste nullement l’affirmation de M me et M. Morgoci selon laquelle ils sont les héritiers du requérant. En tout état de cause, elle ne saurait exclure, au vu des éléments dont elle dispose, la possibilité que les intéressés se sont vu ou se verront reconnaître la qualité d’héritiers, auquel cas une partie au moins des biens du requérant leur reviendrait.

La question qui reste à trancher est celle de l’existence d’un intérêt légitime. La Cour relève à ce sujet que, bien que les griefs soulevés par le requérant soient tirés des articles 3 et 13 de la Convention, l’une des questions centrales posées par la présente affaire est celle de savoir si le montant de l’indemnité allouée au requérant par les instances nationales était conforme aux exigences conventionnelles. De surcroît, elle ne saurait perdre de vue la dimension morale de la demande de M me et M. Morgoci relative au maintien de la requête. En pareilles circonstances, il convient de considérer que M me et M. Morgoci, en tant que proches parents et héritiers potentiels, ont un intérêt légitime à se substituer au requérant dans la présente procédure (voir, mutatis mutandis , Hristozov , précité, § 74).

En conséquence, la Cour rejette l’exception du Gouvernement relative à l’absence de locus standi de M me et M. Morgoci et reconnaît que ceux-ci ont qualité pour se substituer au requérant dans la présente instance. II.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il considère que le grief tiré de l’article 3 de la Convention était prématuré au moment de l’introduction de la requête et estime qu’il doit être déclaré irrecevable.

La partie requérante estime avoir épuisé les voies de recours internes.

La Cour rappelle qu’elle tolère que le dernier échelon des recours internes soit atteint peu après le dépôt de la requête mais avant qu’elle soit appelée à se prononcer sur la recevabilité de celle-ci ( Ringeisen c. Autriche , 16 juillet 1971, § 91, série A n o 13, Karoussiotis c. Portugal , n o 23205/08, § 57, CEDH 2011, et Yelden et autres c. Turquie , n o 16850/09, § 40, 3 mai 2012).

En l’espèce, la Cour observe que le requérant a effectivement engagé la procédure civile en réparation contre l’État après le dépôt de la requête devant elle. Cela étant, elle relève que la présente affaire a été communiquée au Gouvernement après l’adoption par la Cour suprême de justice de la décision définitive dans l’affaire du requérant. Dans ces circonstances et compte tenu du fait que, à la date de l’adoption de cette décision définitive par la Cour suprême, elle-même n’avait pas encore été appelée à se prononcer sur la recevabilité du grief tiré de l’article 3 de la Convention, la Cour ne saurait accueillir l’exception du Gouvernement (voir, mutatis mutandis , Ghimp et autres c. République de Moldova , n o 32520/09, § 36, 30 octobre 2012, et Gavriliță c. République de Moldova , n o 22741/06, § 53, 22 avril 2014). Partant, elle la rejette. B. Sur la perte de la qualité de victime

Le Gouvernement argue que la décision définitive prononcée par la Cour suprême de justice le 16 mai 2012 a fait perdre au requérant sa qualité de victime. Il indique à cet égard que les tribunaux nationaux avaient reconnu l’existence de violations dans le chef du requérant et qu’ils lui avaient octroyé un dédommagement. Selon le Gouvernement, à supposer même que le montant de ce dédommagement n’eût pas été suffisant pour le requérant lui-même, il l’est certainement pour ses héritiers.

La partie requérante rétorque que le montant du dédommagement accordé par les juridictions internes est largement inférieur à celui que la Cour aurait alloué pour une violation de l’article 3 de la Convention et que, par conséquent, le requérant n’a pas perdu sa qualité de victime des violations alléguées.

La Cour rappelle qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention. Elle réaffirme que le fait de savoir si le requérant a obtenu pour le dommage qui lui a été causé une réparation – comparable à la satisfaction équitable prévue à l’article 41 de la Convention – revêt de l’importance. Elle rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle, lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de cette violation, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention ( Cocchiarella c. Italie [GC], n o 64886/01, §§ 70-72, CEDH 2006 ‑ V ).

La Cour constate que les griefs du requérant tirés de l’article 3 de la Convention, tels que formulés devant elle, ont été accueillis par les autorités nationales, lesquelles ont donc reconnu la violation de cette disposition dans le chef de l’intéressé. Elle doit à présent se pencher sur la question de savoir si le montant du dédommagement alloué au requérant était approprié. Elle note que la Cour suprême de justice avait accordé à l’intéressé l’équivalent de 985 EUR pour dommage moral et que ce montant est très largement inférieur aux sommes qu’elle a elle-même octroyées dans des affaires semblables contre la République de Moldova (voir, pour des exemples récents, Gasanov c. République de Moldova , n o 39441/09, § 60, 18 décembre 2012, Gorea c. République de Moldova , n o 6343/11, § 48, 23 juillet 2013, et Gavriliță , précité, § 81). 51. À la lumière de ce qui précède, la Cour considère que le dédommagement octroyé par les tribunaux internes n’a pas fait perdre au requérant sa qualité de victime. Elle rejette dès lors l’exception du Gouvernement. C. Conclusion

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. III.

Le Gouvernement estime qu’il n’y pas eu violation de la Convention.

La Cour observe en l’espèce que les tribunaux nationaux ont considéré que les droits du requérant garantis par l’article 3 de la Convention avaient été méconnus. Les juridictions internes ont notamment établi que le requérant avait été soumis à des mauvais traitements par des policiers et que l’enquête y relative n’avait pas été effective. Elles ont en outre confirmé que les conditions dans lesquelles le requérant avait été détenu dans les locaux du commissariat général de police de Chișinău étaient inhumaines et que l’intéressé avait été contaminé par la tuberculose à la suite de la détention dans de mauvaises conditions (paragraphes 26, 32 et 34 ci-dessus).

La Cour rappelle que, conformément à l’objet et au but sous-jacents à la Convention tels qu’ils se dégagent de l’article 1 de celle-ci, chaque État contractant doit assurer dans son ordre juridique interne la jouissance des droits et libertés garantis. Il est fondamental pour le mécanisme de protection établi par la Convention que les systèmes nationaux eux-mêmes permettent de redresser les violations commises, la Cour exerçant son contrôle dans le respect du principe de subsidiarité ( Z et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 29392/95, § 103, CEDH 2001 ‑ V). Dans les circonstances particulières de la présente affaire et eu égard notamment aux constats établis par les tribunaux nationaux, la Cour estime qu’elle ne peut s’écarter des conclusions opérées par ces derniers (voir, mutatis mutandis , Ciorap c. Moldova (n o 2) , n o 7481/06, § 22, 20 juillet 2010, et Gavriliță , précité, § 69). 57 . La Cour note par ailleurs que les parties ne contestent pas les conclusions auxquelles sont parvenues les juridictions internes. Elle accepte dès lors les constats de ces dernières, à savoir que le requérant avait fait l’objet de mauvais traitements de la part des policiers et que l’enquête menée par les autorités relativement à ces allégations était ineffective. Elle accepte également le constat opéré par les tribunaux nationaux selon lequel l’intéressé avait été détenu dans des conditions inhumaines dans les locaux du commissariat général de police de Chișinău. Rien ne lui permet non plus de s’écarter des conclusions des instances nationales selon lesquelles le requérant avait contracté la tuberculose par suite des mauvaises conditions de sa détention. 58 . La Cour estime donc qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention dans le chef du requérant. IV.

La Cour constate que ce grief est, par essence, le même que celui soumis sous l’angle de l’article 3 de la Convention concernant l’absence d’enquête effective. Eu égard à sa conclusion sous l’angle de l’article 3 (paragraphes 57-58 ci-dessus), elle estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner s’il y a eu, en l’espèce, violation de l’article 13 de la Convention (voir, entre autres, Colibaba c. Moldova , n o 29089/06, § 58, 23 octobre 2007). V.

M me et M. Morgoci réclament 30 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral infligé, selon eux, au requérant.

Le Gouvernement estime cette somme excessive.

La Cour admet que le requérant avait subi un tort moral certain à raison des violations constatées ci-dessus. Statuant en équité et tenant compte du dédommagement alloué par les instances internes, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer 11 000 EUR à M me et M. Morgoci pour dommage moral. B. Frais et dépens

La partie requérante demande également 3 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour. Elle ne produit aucun document justificatif.

Le Gouvernement conteste la réalité et la nécessité des frais allégués.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure menée devant elle. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser à M me Tamara Morgoci et M. Victor Morgoci, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 11 000 EUR (onze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 janvier 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Abel Campos Ișıl Karakaș Greffier adjoint Présidente