CASE OF CAZANBAEV v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA - [Romanian Translation] by the Ministry of Justice of the Republic of Moldova

La originea cauzei se află o cerere (nr. 32510/09) prin care cetățeanul Republicii Moldova, dl Iurie Cazanbaev („reclamant”) la 12 iunie 2009 a sesizat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Curtea), în conformitate cu prevederile articolului 34 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”).

Reclamantul a fost reprezentat de dl A. Briceac, avocat în Chișinău. Guvernul Republicii Moldova («Guvernul») a fost reprezentat de agentul său, dl L. Apostol.

Reclamantul s-a plîns că a fost maltratat de polițiști în timpul reținerii și pe parcursul arestului preventiv, și de faptul că ancheta desfășurată cu privire la alegațiile sale nu a fost efectivă.

La 13 mai 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.

La 26 martie 2014, reclamantul a decedat. La 15 mai 2014, dna Tatiana Topală, soția sa, și-a exprimat intenția de a continua procedura în fața Curții. La 23 aprilie 2014, aceasta a prezentat un act notarial care a confirmat calitatea sa de moștenitor al reclamantului.

Reclamantul s-a născut în 1956 și locuia, la momentul faptelor, în Chișinău.

La 18 august 2005, în jurul orei 19, reclamantul a avut o dispută cu vecinul său, A.A. Fiind în stare de ebrietate, reclamantul l-a amenințat cu arma sa și a tras un foc în perete. Ulterior, reclamantul a intrat în apartamentul său.

Potrivit reclamantului, în timpul reținerii sale, polițiștii l-au lovit cu armele, cu picioarele și pumnii. Loviturile primite la cap și corp i-au provocat reclamantului vomă și sîngerare în zona capului și feței.

Ulterior, reclamantul a fost transportat la comisariatul de poliție al sectorului Centru (Chișinău). Potrivit reclamantului, în incinta comisariatului polițiștii au continuat să-l maltrateze. Din cauza loviturilor primite, reclamantul și-a pierdut cunoștința.

La 22 august 2005, reclamantul, care era plasat în arest preventiv, a avut o tentativă de suicid.

Printr-o hotărîre din 22 decembrie 2005, judecătoria Centru (Chișinău) s-a pronunțat asupra vinovăției reclamantului de comiterea infracțiunii prevăzute în art. 155 din Codul Penal («amenințare cu omor ori cu vătămarea gravă a integrității corporale sau a sănătății»). Instanța i-a aplicat o amendă de 6 000 lei moldovenești (echivalentul a 400 euro la momentul faptelor).

Potrivit unei concluzii medicale din 24 martie 2006, reclamantul suferea, printre altele, de insuficiență vertebro-bazilară post-traumatică, ca urmare a contuziei cerebrale repetate, suferite în august 2005 și a sindromului asteno-depresiv simptomatic.

La 18 august 2006, reclamantul a depus o plîngere la procuratura generală, invocînd, printre altele, relele tratamente suferite în timpul reținerii și arestului preventiv în comisariat.

La 25 septembrie 2006, procurorul responsabil de cauza penală a încetat urmărirea penală. El s-a bazat pe declarațiile polițistului responsabil de urmărirea inițiată împotriva reclamantului, care susținea că, la momentul reținerii sale, reclamantul era în stare de ebrietate, că a refuzat timp de patruzeci de minute să deschidă ușa apartamentului său și că agenții unității speciale ar fi utilizat forța fizică împotriva reclamantului cu scopul de a-l imobiliza.

La 17 noiembrie 2006, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanța din 25 septembrie 2006. El a considerat că investigarea cauzei a fost superficială și a reluat urmărirea penală.

Ulterior, procurorul responsabil a interogat mama și nepoata reclamantului. Acestea afirmau că au văzut reclamantul pe 19 și respectiv 20 august 2005, a doua zi, și încă peste o zi după reținerea lui, și susțineau că reclamantul avea multiple răni pe față. Procurorul s-a bazat, printre altele și pe faptele relatate de procurorul responsabil de urmărirea penală în privința reclamantului, care susținea că acesta din urmă n-a depus nici o plîngere cu privire la rele tratamente suferite din cauza polițiștilor.

La 16 ianuarie 2007, procurorul responsabil de cauză a clasat din nou procedura cu privire la plîngerea reclamantului. El a notat că, la reținerea acestuia din urmă, agenții unității speciale au utilizat forța fizică, deoarece reclamantul era în stare de ebrietate și deținea arme de foc.

Printr-o încheiere din 7 mai 2007, judecătorul de instrucție de la judecătoria Rîșcani (Chișinău) a anulat ordonanța din 16 ianuarie 2007, ținînd cont de contestarea reclamantului. Judecătorul a motivat că investigarea cauzei a fost superficială.

La 3 octombrie 2007, un judecător de instrucție de la judecătoria Rășcani (Chișinău) a anulat ordonanța din 28 iunie 2007, ținînd cont de contestarea reclamantului. Judecătorul a considerat că procedura era incompletă, că mai era necesar să se examineze toate documentele medicale emise pînă la internarea reclamantului în spitalul psihiatric și că existau suficiente elemente pentru a iniția urmărirea penală.

Printr-o ordonanță din 20 noiembrie 2007, procurorul a încetat repetat urmărirea penală. Textul acestei ordonanțe era aproape identic cu textul ordonanței precedente din 28 iunie 2007.

La 19 februarie 2008, un judecător de instrucție a judecătoriei Rîșcani (Chișinău) a anulat ultima ordonanță a procuraturii, ținînd cont de plîngerea reclamantului. Judecătorul a considerat că urmărirea penală desfășurată de procuror a fost superficială.

Printr-o ordonanță din 26 mai 2008, procurorul iarăși a ordonat încetarea urmăririi penale. Pe lîngă faptul că a fost reprodus textul ordonanțelor precedente, a completat că, potrivit declarațiilor șefului izolatorului de detenție provizorie unde a fost plasat reclamantul, acesta din urmă nu a depus nici o plîngere cu privire la pretinsele rele tratamente.

Printr-o ordonanță din 6 octombrie 2008, procurorul a emis a șasea ordonanță de încetare a urmăririi penale. Procurorul s-a referit la declarațiile depuse de patru martori care s-au întîlnit cu reclamantul la scurt timp de la reținerea acestuia și au afirmat că n-au văzut răni pe fața sau corpul reclamantului. Acesta a mai menționat declarația unuia din avocații reclamantului, care se întîlnise cu ultimul, după trei sau patru zile de la reținere și a afirmat că a observat doar o pată roșie pe fața clientului său. În cele din urmă, procurorul a reiterat constatarea sa potrivit căreia, la reținerea reclamantului, agenții unității speciale ar fi utilizat forța împotriva acestuia, întrucît acesta era în stare de ebrietate și deținea arme de foc.

La 21 octombrie 2008, reclamantul a contestat această ordonanță.

Printr-o încheiere definitivă din 15 ianuarie 2009, judecătorul de instrucție de la judecătoria Rîșcani (Chișinău) a confirmat ordonanța de încetare a urmăririi penale din 6 octombrie 2008. Judecătorul a constatat lipsa elementelor unei infracțiuni. El a ținut să menționeze, printre altele, că reclamantul s-a plîns de maltratare după condamnarea sa și că nu a avut nici un impediment să își formuleze plîngerile înainte de finalul procesului.

Dispozițiile relevante speței se găsesc în Legea cu privire la poliție din 18 decembrie 1990, în vigoare la momentul faptelor, și prevăd următoarele

Curtea notează că reclamantul a decedat la 26 martie 2014 și că soția și moștenitoarea lui, dna Tatiana Topală, și-a exprimat intenția de a continua procedura.

Curtea reamintește că, în cazurile în care un reclamant a decedat după depunerea cererii, se admite ca o rudă apropiată sau un moștenitor să poată în principiu, continua procedura din moment ce ar avea un interes suficient în cauză (

În speță, Curtea consideră că dna T.Topală, fiind soția și moștenitoarea reclamantului, are un interes legitim în continuarea procedurii. Curtea mai notează că Guvernul nu a formulat obiecții în acest sens.

Reclamantul a invocat articolele 3 și 13 din Convenție și s-a plîns că a suferit rele tratamente din partea polițiștilor în timpul reșinerii, precum și pe parcursul arestului preventiv. De asemenea, reclamantul s-a plîns de lipsa unui anchete efective în acest sens. Curtea consideră că în speță, plîngerea reclamantului necesită examinarea exclusivă a dispozițiilor articolului 3 din Convenție, care se citesc după cum urmează:

Constatînd că această plîngere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu există nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă.

Argumentele părților

Reclamantul a invocat că relele tratamente la care a fost supus de către polițiști, erau confirmate de numeroase atestări medicale eliberate începînd cu 18 august 2005, cît și prin declarațiile rudelor sale care l-au văzut cîteva zile după reținerea lui. Acesta pretindea că forța care a fost aplicată de polițiști era nejustificată și neproporțională. Reclamantul a accentuat faptul că, înainte de a depune plîngerea sa împotriva polițiștilor, el s-a plîns de mai multe ori medicilor și experților care l-au examinat după pretinsele rele tratamente. În cele din urmă, el afirma că urmărirea penală efectuată de autoritățile competente nu a fost nici efectivă, nici obiectivă.

Guvernul a indicat că leziunile constatate la reclamant nu erau grave și că acesta din urmă s-a plîns că a fost maltratat abia un an după producerea faptelor. Guvernul consideră că autoritățile competente au desfășurat o investigare completă și obiectivă asupra cazului, și este de acord cu poziția lor.

Apreciarea Curții

După cum Curtea a menționat în mod repetat, articolul 3 consfințește una din valorile fundamentale ale unei societăți democratice și nu admite excepții, cum se întîmplă pentru majoritatea prevederilor normative din Convenție (

Totodată, Curtea reamintește că atunci cînd astfel de evenimente, în totalitate sau în mare parte devin cunoscute exclusiv autorităților, cît și persoanelor aflate sub supravegherea lor în arest preventiv, orice vătămare survenită pe parcursul acestei perioade, dă naștere unor prezumții puternice de fapt (

Mai mult, Curtea reamintește că, dacă un individ susține fără îndoială că a suferit, din partea poliției sau a altor autorități de Stat, un tratament contrar articolului 3 din Convenție, această dispoziție, combinată cu obligația generală impusă Statului de articolul 1 din Convenție de «[a recunoaște] oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa] drepturile și libertățile definite (...)[în] Convenție», necesită implicit efectuarea unei investigații efective. Această investigație trebuie să ducă la identificarea și la pedepsirea responsabililor (

În cele din urmă, Curtea reamintește că investigațiile cu privire la acuzațiile grave de rele tratamente trebuie să respecte principiul de celeritate și diligență, ceea ce semnifică că autoritățile trebuie să ia o atitudine serioasă pentru a descoperi cele întîmplate și nu să se bazeze doar pe concluzii pripite sau nefondate doar pentru a înceta urmărirea penală sau a-și formula deciziile (

Curtea notează că, după arestul reclamantului, au fost constatate mai multe leziuni, și anume, pe față și pe partea stîngă a cutiei toracice (paragrafele 11, 12 et 14) și că există un dezacord între părți cu privire la originea lor. Reclamantul afirma că leziunile menționate i-au fost cauzate în timpul reținerii și pe parcursul arestului preventiv, în timp ce Guvernul susține poziția autorităților interne, potrivit căreia aceste leziuni au fost provocate în exclusivitate în timpul reținerii reclamantului. Curtea constată că, în orice caz, Guvernul nu contestă faptul că polițiștii au aplicat forța. La acest subiect, Curtea reamintește că articolul 3 din Convenție nu interzice utilizarea forței în anumite situații bine definite, cum ar fi în cazul reținerii. Totodată, această forță poate fi utilizată numai dacă ea este imperativ necesară în dependență de circumstanțe și nu trebuie să fie excesivă (a se vedea, printre altele,

Cu toate acestea, chiar dacă se presupune că comportamentul reclamantului putea justifica aplicarea forței în momentul reținerii, Curtea consideră că, ținînd cont de circumstanțele cauzei, forța care i-a fost aplicată nu era proporțională. Într-adevăr, reclamantului i-au fost cauzate leziuni ale organelor vitale, și anume, la cap și cutia toracică, și acesta suferea, potrivit neurologului, de un traumatism cranian acut (paragraful

În lumina celor ce preced și ținînd cont de ansamblul elementelor aflate în examinarea sa, Curtea consideră că Guvernul n-a stabilit dacă aplicarea forței împotriva reclamantului a fost imperativ necesară în raport cu comportamentul acestuia. În plus, Curtea consideră că, orice caz, forța aplicată era excesivă. Astfel, a avut loc violarea articolului 3 din Convenție sub aspect material.

Curtea notează că Guvernul pune la îndoială legalitatea plîngerii reclamantului cu privire la relele tratamente din 18 august 2006, aceasta fiind depusă un an după producerea evenimentelor. Totuși, Curtea constată că, după cîteva săptămîni de la reținerea sa, reclamantul s-a plîns medicilor care l-au examinat de relele tratamente la care a fost supus de către polițiști și că aceste alegații au fost reflectate în raportul de expertiză psihiatrică din 25 octombrie 2005 (paragraful

Ca urmare, Curtea consideră că ordonanțele de încetare a urmăririi penale au fost anulate de cinci ori de procurorul ierarhic superior sau de judecătorul de instrucție, pe motiv că procedura nu era efectivă. Curtea notează că procurorul ierarhic superior a cerut să se țină cont de concluziile medicale existente privind starea reclamantului (paragraful 29), dar procurorii responsabili de cauză nu țineau cont de aceste indicații. Mai mult, Curtea subliniază că anulările repetate ale ordonanțelor de înecetare a urmăririi penale au avut drept consecință tergiversarea procedurii de către autorități, care a durat aproape doi ani și cinci luni. Această durată pare excesivă ținînd cont de circumstanțele cauzei și nu poate fi atribuită reclamantului.

Pe lîngă omisiunile menționate în paragraful 47, Curtea observă că procuratura n-a argumentat dacă aplicarea multiplelor leziuni reclamantului a fost indispensabilă. Curtea constată totodată că procurorii nu au identificat polițiștii responsabili de relele tratamente și mai mult decît atît, nu au confruntat numiții polițiști cu reclamantul. Curtea consideră, deci, că autoritățile competente n-au întreprins măsuri decisive care le-ar fi permis să elucideze circumstanțele cauzei și că au acceptat, fără rezerve, versiunea faptelor prezentată de polițiști.

Ținînd cont de cele expuse mai sus, Curtea se pronunță asupra faptului că ancheta desfășurată de autoritățile statului n-a răspuns criteriilor de promptitudine și efectivitate cerute de articolul 3 din Convenție. Astfel, a avut loc încălcarea acestei dispoziții inclusiv și în aspect procedural.

Articolul 41 din Convenție prevede:

Dna T.Topală a pretins 25 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material care l-a suferit soțul ei. Această sumă corespunde cheltuielilor medicale suportate de reclamant după anul 2010. Ea a cerut totodată 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul susține că pretențiile cu privire la prejudiciul material sunt nefondate. Guvernul consideră totodată că, suma pretinsă cu titlu de prejudiciu moral este excesivă.

Curtea reamintește că constatarea violării articolului 3 din Convenție rezultă ca urmare a relelor tratamente aplicate reclamantului în august 2005 și a anchetei inefective și relative. Curtea consideră că probele prezentate de dna T.Topală nu-i permit să stabilească o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material care l-ar fi suportat reclamantul. Prin urmare, este necesară respingerea capătului de cerere în această privință. Cu referire la prejudiciul moral, Curtea admite că reclamantul a suferit o anumită traumă morală ca urmare a violărilor constatate mai sus. Pronunțîndu-se echitabil, Curtea decide acordarea moștenitorului reclamantului a sumei de 12 000 EUR cu acest titlu.

Totodată, dna T.Topală a cerut 2 100 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli suportate în fața Curții. Potrivit Curții, această sumă corespunde remunerării avocatului pentru treizeci de ore de lucru cu taxa de 70 EUR/oră. Dumneaei a prezentat în detalii orele de lucru a avocatului pentru a prezenta cauza în fața Curții.

Guvernul consideră excesivă această sumă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor, numai în cazul cînd se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță, ținînd cont de actele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 500 EUR pentru procedurile în fața Curții și o acordă părții reclamante.

Curtea consideră că penalitatea urmează să fie calculată în dependență de rata minimă a dobînzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.