ANASTASOV v. SERBIA

Decizia nr. 30790/13 Ivan ANASTASOV împotriva Serbiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așezează la 2 februarie 2016 în calitate de comitet compus din: Helena Jäderblom, președinte, Dmitry Dedov, Branko Lubarda, judecători și Marialena Tsirli, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 18 aprilie 2013, Având în vedere observațiile prezentate de părți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Ivan Anastasov, este un național sârb, care s-a născut în 1959 și trăiește în Bosilegrad. Guvernul sârb (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna V. Rodić. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un fost angajat al Autotransport AD - Bosilegrad . La momentul ocupării forței de muncă , societatea a fost compusă în principal din capital de stat (denumit în continuare „debitorul”). La 10 august 2006, statul a vândut acțiunile sale pe Bursa de Valori din Belgrad către o societate privată. Într-o dată neespecificată, reclamantul a inițiat proceduri civile împotriva debitorului pentru plățile în curs de plată ale achizițiilor salariale și a contribuțiilor de securitate sociale efectuate în 2005. La 22 aprilie 2008, Curtea Municipală Bosilegrad ( Opštinski sud ) a acordat reclamantului anumite sume împotriva debitorului. Această hotărâre a devenit finală la 16 mai 2008. La 28 octombrie 2009, Curtea Municipală Bosilegrad a ordonat executarea hotărârii finale rendue în favoarea reclamantului. Cererea reclamantului a fost executată doar parțial în cadrul procedurii de executare care sunt încă pendente. La 13 februarie 2013, reclamantul a depus un recurs constituțional. Aceste proceduri sunt încă în curs de desfășurare. Reclamantul s-a plâns, în baza articolelor 6 și 13 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cu privire la neîndeplinirea autorităților naționale de aplicare a deciziei finale a instanței dictate în favoarea sa. HOTĂRÂREA Dispozițiile relevante ale articolelor 6 § 1 și 13 din Convenție, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere corectă și publică într-un timp rezonabil de către un tribunal independent și imparțial instituit prin lege.” art. 1 din Protocolul nr. 1 „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 13 „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Guvernul a susținut că cererea se referă la neexecuția unei decizii interne finale pronunțate împotriva unei societăți private și că, prin urmare, recursul constituțional ar trebui considerat drept un remediu intern eficient. Întrucât recursul constituțional al reclamantului este încă în așteptare în fața Curții Constituționale, cererea ar trebui respinsă ca fiind prematură. Reclamantul nu este de acord. Curtea observă că regula de epuizare a căilor de recurs interne prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție impune ca un reclamant să recurgă în mod normal la căile de recurs disponibile și suficiente pentru a permite reparații în ceea ce privește încălcările presupuse (a se vedea, printre multe alte autorități, Vučković și altele c. Serbia (obiecție preliminară) [GC], nr. 17153/11 și 29 alte cauze, §§ 69-77, 25 martie 2014). Curtea constată că hotărârea Curții Municipale din 22 aprilie 2008, al căror neexecuție este subiectul prezentului caz, a devenit finală la 16 mai 2008, după privatizarea debitorului la 10 august 2006. În astfel de circumstanțe, acest caz trebuie distins de cele referitoare la neexecuția deciziilor interne finale dictate împotriva societăților deținute de stat/societate în sensul faptului că ar trebui respectată abordarea generală a admisibilității unei plângeri de neexecuție (a se vedea Luković c. Serbia (dec.), nr. 5224/11, 16 decembrie 2014 și Adžemović și alții c. Serbia) (dec.), nr. 23387-12 et al., 16 decembrie 2014). Curtea a susținut în mod constant că un recurs constituțional ar trebui, în principiu, să fie considerat un remediu intern eficient în ceea ce privește toate cererile prezentate împotriva Serbiei la 7 august 2008 (a se vedea Vinčić și alții c. Serbia c. , nos. 44698/06, 44700/06, 44722/06, 44725/06, 49388/06, 50034/06, 694/07, 757/07, 758/07, 3326/07, 3330/07, 5062/07, 8130/07, 9143/07, 9262/07, 9986/07, 11197/07, 117111/07, 13995/07, 14022/07, 20378/07, 20379/07, 20380/07, 20515/07, 23971/07, 50608/07, 50617/07, 4022/08, 4021/08, 29758/07 și 45249/07, 51, 1 § Decembrie 2009). Nu există nici un motiv să se depărteze de această jurisprudență în acest caz (compară și contrast cu Milunović și Čekrlić c. Serbia (dec.), nr. 3716/09 și 38051/09, 17 mai 2011 privind neexecutarea hotărârilor finale din instanță dictate împotriva societăților sociale/de statului). Curtea constată că reclamantul a depus apelul său constituțional la 13 Februarie 2013 și faptul că aceste proceduri sunt încă pendente în fața Curții Constituționale. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că ar fi prematur să ia o poziție cu privire la substanța acestei cereri. Prin urmare, Curtea constată că cererea trebuie respinsă ca fiind inadmisibilă pentru neepuizarea recourslor interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 3 martie 2016. Marialena Tsirli Helena Jäderblom Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

DECISION

Application no. 30790/13

Ivan ANASTASOV

against Serbia

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 2

February 2016 as a Committee composed of:

Helena Jäderblom,

President,

Dmitry Dedov,

Branko Lubarda,

judges,

and Marialena Tsirli,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 18 April 2013,

Having regard to the comments submitted by the parties,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Ivan Anastasov, is a Serbian national, who was born in 1959 and lives in Bosilegrad.

The Serbian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms V. Rodić.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is a former employee of

Autotransport AD - Bosilegrad

. At the time of his employment the company was predominantly comprised of State-owned capital (hereinafter “the debtor”).

On 10 August 2006 the State sold its shares on the Belgrade Stock Exchange to a private company.

On an unspecified date the applicant initiated civil proceedings against the debtor for outstanding payments of salary arrears and social security contributions incurred in 2005.

On 22 April 2008 the Bosilegrad Municipal Court (

Opštinski sud

) awarded the applicant certain sums against the debtor. This judgment became final on 16 May 2008.

On 28 October 2009 the Bosilegrad Municipal Court ordered the enforcement of the final judgment rendered in favour of the applicant. The applicant’s claim has been only partially enforced in the enforcement proceedings which are still pending.

On 13 February 2013 the applicant lodged a constitutional appeal. These proceedings are also still ongoing.

COMPLAINTS

The applicant complained, relying on Articles 6 and 13 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, about the failure of the national authorities to enforce the final court decision rendered in his favour.

THE LAW

The relevant provisions of Articles 6 § 1 and 13 of the Convention, as well as Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, read as follows:

Article 6 § 1

“In the determination of his civil rights and obligations ... everyone is entitled to a fair and public hearing within a reasonable time by an independent and impartial tribunal established by law.”

Article 1 of Protocol No. 1

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

Article 13

“Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”

The Government argued that the application concerns the non-enforcement of a final domestic decision rendered against a private company and that, therefore, the constitutional appeal should be regarded as an effective domestic remedy. Since the applicant’s constitutional appeal is still pending before the Constitutional Court, the application should be rejected as premature.

The applicant disagreed.

The Court observes that the rule of exhaustion of domestic remedies contained in Article 35 § 1 of the Convention requires that normal recourse should be had by an applicant to remedies which are available and sufficient to afford redress in respect of the breaches alleged (see, among many other authorities

, Vučković and Others v. Serbia

(preliminary objection) [GC], no.

17153/11 and 29 other cases, §§ 69-77, 25 March 2014).

The Court notes that the Municipal Court judgment of 22 April 2008, the non-enforcement of which is the subject matter of the present case, became final on 16 May 2008, well after the debtor’s privatisation on 10 August 2006. Under such circumstances, the case is to be distinguished from those cases concerning the non-enforcement of final domestic decisions rendered against State/socially-owned companies in that the general approach to the admissibility of a non-enforcement complaint should be followed (see

Luković v. Serbia

(dec.), no.

5224/11, 16 December 2014 and

Adžemović and Others v. Serbia

(dec.), nos. 23387-12 et al., 16 December 2014).

The Court has consistently held that a constitutional appeal should, in principle, be considered as an effective domestic remedy in respect of all applications introduced against Serbia as of 7 August 2008 (see

Vinčić and Others v. Serbia

, nos. 44698/06, 44700/06, 44722/06, 44725/06, 49388/06, 50034/06, 694/07, 757/07, 758/07, 3326/07, 3330/07, 5062/07, 8130/07, 9143/07, 9262/07, 9986/07, 11197/07, 11711/07, 13995/07, 14022/07, 20378/07, 20379/07, 20380/07, 20515/07, 23971/07, 50608/07, 50617/07, 4022/08, 4021/08, 29758/07 and 45249/07, § 51, 1

December 2009). There is no reason to depart from that jurisprudence in the present case (compare and contrast to

Milunović and Čekrlić v. Serbia

(dec.), nos. 3716/09 and 38051/09, 17 May 2011 concerning the non-enforcement of final court decisions rendered against socially/State-owned companies).

The Court notes that the applicant lodged his constitutional appeal on 13

February 2013 and that these proceedings are still pending before the Constitutional Court. In these circumstances, the Court considers that it would be premature to take a position on the substance of this application.

Thus, the Court finds that the application must be rejected as inadmissible for non-exhaustion of domestic remedies, pursuant to Article

35 §§ 1 and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 3 March 2016.

Marialena Tsirli

Helena Jäderblom

Deputy Registrar

President