CASE OF ARLEWIN v. SWEDEN - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Arlewin v. Suedia

- 22302/10

Hotărârea din 1.3.2016 [Secția a III-a]

Articolul 6

Proceduri penale

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Refuzul instanțelor suedeze de a-și exercita competența în privința acțiunilor de defaimare cu privire la o emisiune televizată dintr-un stat străin:

încălcare

Articolul 1

Jurisdicția statelor

Jurisdicția Suediei privind procedurile de defăimare intentate în legătură cu o emisiune televizată dintr-un stat străin

În fapt – În anul 2004, reclamantul fusese acuzat, într-o emisiune a unei televiziuni suedeze, că ar fi fost figura centrală a crimei organizate din media și sectorul publicitar și a fraudei și altor infracțiuni economice. În 2006, acesta formulase o plângere prealabilă în fața instanțelor suedeze, împotriva lui X, prezentatorul emisiunii, pentru defăimare gravă. Acuzația acestuia fusese respinsă pe motivul lipsei de competență, pentru că emisiunea fusese transmisă de o companie înregistrată în Regatul Unit, ea nefiind considerată ca provenind din Suedia. Reclamantul fusese apoi acuzat de comiterea mai multor infracțiuni, inclusiv de comiterea celor care i s-au imputat în cadrul programului televizat, și condamnat la pedeapsa închisorii de 5 ani.

În cererea sa din fața Curții Europene, acesta s-a plâns, în baza articolului 6 din Convenție, că a fost privat de accesul la un tribunal, prin faptul că statul suedez eșuase să îi asigure un remediu pentru protejarea reputației sale.

În drept – Articolul 6 § 1: Problema principală fusese dacă Suedia avea sau nu obligația de a-i asigura reclamantului un remediu pentru presupusele încălcări ale dreptului la viață privată sau daca faptul că un alt stat îi putea asigura astfel de remedii scutea Suedia de această obligație. Nu fusese contestat faptul că transmiterea emisiunii se încadra în câmpul de aplicare al dreptului la viață privată al reclamantului, în înțelesul articolului 8 din Convenție. De vreme ce procedurile de defăimare vizaseră drepturile și obligațiile civile ale reclamantului, articolul 6 § 1 din Convenție era aplicabil.

Guvernul ridicase o obiecție preliminară potrivit căreia cererea era inadmisibilă rationae personae, pentru că nu era de competența instanțelor suedeze, conform articolului 1 din Convenție. Potrivit instanțelor suedeze, instanțele Regatului Unit și nu cele ale Suediei aveau competența de a judeca plângerea privind defăimarea reclamantului,de vreme ce, conform “principiului statului de origine” stabilit de

Directiva UE privind serviciile media audiovizuale

* (“AVMSD”), competența trebuie determinată în primul rând cu referire la statul în care se se află sediul central al transmițătorului și unde sunt luate deciziile sale editoriale.

Curtea a respins această interpretare, după ce a notat că, într-un caz care viza o directivă anterioară formulată în mod asemănător (

Directiva Televiziune fără frontiere

din 1989 (89/552/EEC)), Curtea Europeană de Justiție hotărâse că, în anumite condiții, statele pot lua măsuri împotriva difuzării unei emisiuni televizate, deși nu sunt considerate state de emisie – deci competente. Se poate prezuma aplicarea aceluiași argument în cazul AVMSD. În baza dreptului UE, nu AMVSD, ci mai degrabă Regulamentul I Brussels fusese cel care determina competența unui stat atunci când o persoană introducea o plângere de defăimare împotriva unui jurnalist sau a unei companii de difuzare. Conform Regulamentului, fuseseră competente ambele state, Regatul Unit și Suedia. De fapt, se putea susține că evenimentul prejudiciabil avusese loc în ambele state, deși programul de televiziune fusese transmis din Regatul Unit, unde era înregistrată și își avea sediul compania de difuzare, iar X fusese domiciliat în Suedia și presupusa prejudiciere asupra reputației și vieții sale private au avut loc acolo. Prin urmare, Curtea a considerat că Guvernul suedez nu a demonstrat că competența statului suedez fusese eliminată de o prevedere obligatorie a dreptului UE.

Curtea a notat în continuare că continutul, producerea, difuzarea programului de televiziune precum si implicatiile acestuia avusese legături foarte strânse cu Suedia. Prin urmare, existase o obligatie prima facie a Suediei de a asigura dreptul reclamantului de acces la un tribunal. Faptul ca reclamantul ar fi putut avea acces la un tribunal într-un stat diferit nu afecta responsabilitatea Suediei în baza articolului 1 din Conventie, ci era mai degrabă un factor ce trebuia avut în vedere atunci când se stabilea dacă lipsa accesului la un tribunal suedez a fost proporțională.

Indiferent de împrejurarea că instanțele Regatului Unit fuseseră competente, Curtea a observat că, cu excepția detaliului tehnic potrivit căruia difuzarea fusese transmisă via Regatul Unit, programul si difuzarea acestuia fuseseră suedeze în totalitate. În aceste circumstanțe, Statul reclamat avusese, în baza articolului 6, obligația de a-i asigura reclamantului accesul efectiv la un tribunal, iar inițierea procedurilor privind defăimarea în fața instanțelor britanice nu fusese o alternativă rezonabilă și practică pentru acesta. Prin eșecul de a garanta un astfel de acces, instanțele naționale au afectat însăși esența dreptului reclamantului de acces la un tribunal, de vreme ce limitările juridice ale acelui acces nu puteau fi considerate proporționale.

Prin urmare, Curtea a respins obiecția Guvernului potrivit căreia cererea trebuia declarată inadmisibilă pentru incompatibilitate rationae personae cu Conventia și a constatat existența unei încălcări a articolului 6 § 1.

Concluzie: încalcare (unanimitate)

Articolul 41: 12,000 EUR în privința prejudiciului moral; cererea cu privire la prejudiciului material – respinsă.

(Vezi Fișa privind

Jurisdicția extra-teritorială

)

*

Directiva 2010/13/EU a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale.

**

Konsumentombudsmannen (KO) v De Agostini (Svenska) Förlag AB and TV-Shop i Sverige AB

, cauze conexate

C

34/95 to C

36/95

, hotărârea CJUE din 9 iulie 1997.