Reclamantul, dl X, este un național din San Marinese, care s-a născut în 1963 și locuiește în Fiorentino. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl F. Cocco, un avocat practicant în Rimini, Italia. La o dată neespecificată, supraintendentul de poliție a depus o plângere penală pentru difamare împotriva unui ziar și a unui jurnalist, precum și GF șef ales al districtului administrativ Fiorentino (Capitalo di Castello) (care a dat un interviu ziarului), în legătură cu articolele de presă publicate la 20, 23 și 25 februarie 2012. Articolele au susținut că, printre altele, un polițist (un titlu care presupune că este trasabil pentru solicitant) a obținut în mod fraudulent beneficii de la stat, inclusiv utilizarea unui apartament de stat, în ciuda faptului că este necesar de către alte persoane. În urma articolelor, organismul administrativ în cauză a eliminat apartamentul din posesia reclamantului. Potrivit reclamantului, articolele au pus la îndoială moralitatea sa – au pus la îndoială dacă închirierile de închiriere și de servicii au fost plătite, au ipotezat dacă și alte beneficii au fost beneficiate de solicitant, și au pus întrebări cu privire la posibilitatea implicarii reclamantului în alte infracțiuni minore de fraudă, chiar dacă, potrivit reclamantului, aceste infracțiuni au fost comune în contractele de închiriere. Ultimul articol s-a concentrat, de asemenea, pe profesia reclamantului și, în opinia sa, a fost scris într-o manieră menită să-l aducă în dezput. În plus, nu s-a bazat pe adevăr, în măsura în care nu s-a dat nicio justificare a acuzațiilor că reclamantul nu a fost dorit pentru postul de comandant al brigadei de poliție; sau că a existat frecare între el și cetățenii Fiorentino; sau că unele persoane s-au plâns, de fapt, în legătură cu reclamantul, așa cum a fost susținut GF în interviu. Înainte de acest ultim articol și după primii doi articole reclamantul a scris diferite media cu o declarație în apărarea sa clarificarea situației sale. De asemenea, el a clarificat situația cu privire la apartamentul care a fost obiectul articolelor, care a fost în posesia sa prin titlul de închiriere. Întreaga declarație a reclamantului a fost publicată, împreună cu observațiile jurnalistului care a autorizat articolele de presă, în al treilea articol menționat mai sus. Procedura penală nr.175/2012 a fost instituită împotriva persoanelor menționate mai sus și mărturia a fost auzită de la solicitant, jurnalist și alți martori. La 31 ianuarie 2013, judecătorul de investigare (Commissario della Legge, denumit în continuare „Commissario”) a solicitat arhivarea procedurii penale nr.175/2012. Comisia a reamintit importanța libertății de exprimare, menționând că acest lucru nu era totuși nelimitat și ar putea fi limitat având în vedere demnitatea, onoarea și reputația altor persoane. Având în vedere principiile derivate din dreptul la libertatea de exprimare, articolele se plângeau nu erau ofensive și, prin urmare, nu puteau fi supuse răspunderii penale. Comisia a considerat că nici titlul „A Fiorentino abita l’ultimo giapponese” – „Últimul japonez care trăiește în Fiorentino” nici conținutul primului articol nu conținea nicio declarație relevantă în mod penal. Reclamantul a confirmat că, după cum s-a menționat la începutul articolului, locuia într-un apartament furnizat de statul situat în centrul cultural (centro sociale) Fiorentino. Autoritățile Fiorentino (prin intermediul GF) au confirmat, de asemenea, că a fost depusă o cerere de recuperare a proprietății (menționată în partea centrală a articolului). În ceea ce privește întrebările puse în ultima parte a articolului (de exemplu, în ceea ce privește chiria apartamentului și faptul că o familie locuia într-un centru cultural construit pentru alte scopuri, și așa mai departe), subiectul a fost unul de interes public și formularea întrebărilor par să fie corect și nu a depășit limitele exercitării funcțiilor jurnalistice. Același lucru a fost valabil pentru al doilea articol (numit „Appartamenti dello Stato, per i citadini bisogna vederci Chiaro” – „Clarificare necesară pentru cetățenii din apartamente de stat”) care a reconstruit contextul istoric în anii opt, explicând existența unei unități antidrog și a unei echipe antidrog și a reiterat conținutul articolului anterior. Nici al treilea articol, care conținea un interviu cu GF, precum și scrisoarea reclamantului și un comentariu al jurnalistului și al treilea persoană, supus oricărei răspunderi penale. Articolul nu a avut legătură cu „evitarea” menționată de solicitant, ci corect cu decizia autorităților de a transfera apartamentul la altcineva, o procedură care nu a solicitat intervenția reclamantului. În mod similar, provocarea confuză a reclamantului la o referință la un câine antidrog nu a putut fi susținută din moment ce comentariul – în sensul că reclamantul a avut sens să beneficieze de utilizarea apartamentului în momentul în care a existat o echipă canină, dar nu mai este acum că echipa a fost dizolvată – reflectă realitatea și a fost o declarație rezervată. În sfârșit, adjectivul sbroccato (o persoană care l-a pierdut), care a fost astăzi un termen de utilizare generală (sdoganato) nu a putut fi considerat difamatator, deoarece termenul nu a fost ofensiv sau intimidator. Orice alte considerații prezentate de reclamant au apărut să se refere la dezacorduri în cadrul departamentului de poliție, care chiar dacă acestea sunt adevărate nu par a fi relevante pentru acest caz. Comisia a considerat că informațiile sunt adevărate și, în interesul general, articolele intră în exercitarea legitimă a dreptului la informare. În plus, reclamantul a primit un drept de răspuns, iar o reproducere fidelă a declarației sale a fost publicată în întregime. 10. Comisia a considerat că trebuie atins un echilibru între drepturile garantate constituțional, în special, pe de o parte, cele ale onoarei, reputației și demnității individuale, precum și pe de altă parte ale libertății de exprimare și ale presei de a transmite informații și de a primi informații. „Justificare” a fost crucea dreptului de a raporta știri, astfel declarațiile abstracte „defamatorii” făcute în limitele necesare au fost licite și o parte și o parte a libertății de exprimare atâta timp cât acestea nu au depășit limitele necesare și, prin urmare, sunt abuzate. Echilibrul dintre dreptul la respectarea demnității, onoarei și a vieții private a persoanei și a libertății de exprimare nu a fost subliniat de o definiție precisă, și mai mult, având în vedere că libertatea de exprimare poate lua diferite forme – inclusiv în dezvoltarea rapidă a tendințelor sau a schimbărilor lingvistice – care rămân în orice caz subjective. Într-adevăr, în conformitate cu jurisprudența internă, a fost a priori imposibil de dictat limitele generale între ce erau licite și ce nu era. 11. Având în vedere aceste principii, Comisia a considerat că în acest caz articolele au fost justificate pentru a transmite informații cu privire la o chestiune de interes public, în special în ceea ce privește poliția, utilizarea proprietății publice și implicarea autorităților. Conținutul articolelor nu a depășit limitele de libertate de exprimare și singurul fapt că articolele ar putea fi afectate reclamantului nu a fost suficient pentru a-i face să se ridice la un act penal de difamare (unica chestiune care face obiectul jurisdicției instanței). 12. Procurorul General a convenit și, la 14 februarie 2013, Comisia a ordonat arhivarea procedurii penale nr.175/2012 pe baza raționării menționate mai sus, menționând că nu există elemente care să elibereze un proiect de lege de acuzație. 13. Reclamantul a contestat această decizie (opoziție) la 21 martie 2013. 14. Prin decizia din 3 mai 2013 notificată la 27 mai 2013, judecătorul recursurilor penale a ordonat arhivarea procedurii penale nr.175/2012 și a respins obiecția reclamantului ca fiind evident nefondată. Judecătorul a remarcat că reclamantul își repeta argumentele fără să se refere la motivele date de instanța de primă instanță și nu a ignorat faptul că acuzațiile formulate de acuzatul au fost justificate de documentare. În plus, judecătorul a declarat că cele trei articole impugnate nu au ofensat reputația reclamantului. Ei au pus la îndoială utilizarea apartamentelor de stat fără a atribui reclamantului orice comportament specific, care conținea adevăruri întregi și, deși articolele au fost scrise ca o formă de critică, reclamantul a avut dreptul – pe care a folosit-o – să se apere în presă. În sfârșit, GF a furnizat o copie a corespondenței sale cu autoritățile care se referă la utilizarea apartamentului în cauză și în ceea ce privește care a dat un interviu care a fost publicat atunci. Astfel, acțiunile sale nu au fost o acuzație gratuită, ci o furnizare de informații corecte privind activitatea și funcțiile reclamantului.
1.The applicant, Mr X is a San Marinese national, who was born in 1963 and lives in Fiorentino. He was represented before the Court by Mr F. Cocco, a lawyer practising in Rimini, Italy. 3. On an unspecified date the applicant, a police superintendent, lodged a criminal complaint for defamation against a newspaper and a journalist, as well as GF the elected chief of the administrative district of Fiorentino (Capitano di Castello) (who had given an interview to the newspaper), in connection with press articles which were published on 20, 23 and 25 February 2012. The articles claimed that, inter alia, a policeman (a title presumably traceable to the applicant) was fraudulently obtaining benefits from the State, including the use of a State apartment, despite it being needed by other persons. 4. Subsequent to the articles, the administrative body in question removed the apartment from the applicant’s possession. According to the applicant, the articles questioned his morality – they cast doubts over whether rent and service charges had been paid, hypothesised as to whether other benefits were also being enjoyed by the applicant, and posed questions regarding the possibility of the applicant’s involvement in other minor fraud infractions, even though, according to the applicant, such infractions were common in lease contracts. The last article also focused on the applicant’s profession and, in his view, was written in a manner intended to bring him into disrepute. Moreover, it was not based on the truth in so far as no substantiation was given to the allegations that the applicant was not wanted for the post of commander of the police brigade; or that that there had been friction between him and the citizens of Fiorentino; or that some persons had in fact complained about the applicant, as had been claimed by GF in the interview. 5. Prior to this last article and following the first two articles the applicant had written to various media outlets with a statement in his defence clarifying his situation. He also clarified the situation regarding the apartment that was the subject of the articles, which was in his possession by title of lease. The entirety of the applicant’s statement was published, together with comments by the journalist who authored the press articles, in the third above-mentioned article. 6. Criminal proceedings no.175/2012 were instituted against the abovementioned persons and testimony was heard from the applicant, the journalist and other witnesses. 7. On 31 January 2013 the investigating judge (Commissario della Legge, hereinafter “the Commissario”) requested that criminal proceedings no.175/2012 be archived. The Commissario recalled the importance of freedom of expression, noting that this was not however unlimited and could be curtailed in view of the dignity, honour and reputation of other persons. Having regard to the principles derived from the right to freedom of expression, the articles complained of were not offensive, and thus could not be subject to criminal liability. 8. The Commissario considered that neither the title (“A Fiorentino abita l’ultimo giapponese” – “The last Japanese living in Fiorentino”) nor the content of the first article contained any criminally relevant statement. The applicant had confirmed that, as mentioned in the beginning of the article, he had lived in an apartment provided by the State situated in the cultural centre (centro sociale) of Fiorentino. The Fiorentino authorities (through GF) had also confirmed that an application had been lodged to regain possession of the property (as mentioned in the central part of the article). As to the questions posed in the last part of the article (namely, concerning the rent of the apartment and the fact that a family was living in a cultural centre built for other purposes, and so forth), the subject matter was one of public interest and the formulation of the questions appeared to be correct and did not exceed the limits of the exercise of journalistic functions. The same was valid for the second article (called “Appartamenti dello Stato, per i cittadini bisogna vederci chiaro” – “Clarification needed for the citizens on State-owned apartments”) which reconstructed the historical context in the eighties, explaining the existence of an anti-drug unit and an anti-drug squad, and reiterated the content of the previous article. Nor was the third article, which contained an interview with GF, as well as the applicant’s letter and a comment by the journalist and a third person, subject to any criminal liability. The article had not related to “eviction” as mentioned by the applicant, but correctly to the authorities’ decision to have the apartment reassigned to someone else, a procedure which did not require the intervention of the applicant. Similarly the applicant’s confused challenge to a reference to an anti-drug dog could not be upheld since the comment – to the effect that it had made sense for the applicant to benefit from the use of the apartment at the time when a canine squad existed, but no longer now that the squad had been disbanded – reflected reality and was a reserved statement. Lastly, the adjective sbroccato (a person who lost it), which was today a term of general use (sdoganato) could not be considered defamatory, as the term was not offensive or intimidating. Any other considerations put forward by the applicant appeared to refer to disagreements within the police department, which even if they were true do not appear to be relevant to the present case. 9. The Commissario considered that as the information was true and in the general interest, the articles fell within the legitimate exercise of the right to information. Moreover, the applicant had been given a right of reply, and a faithful reproduction of his statement had been published in its entirety. 10. The Commissario considered that a balance had to be reached between both constitutionally guaranteed rights, specifically, on the one hand that of the honour, reputation and dignity of the individual, and on the other that of freedom of expression and of the press to impart information and for persons to receive information. “Justification” was the crux of the right to report news, thus abstract “defamatory” statements made within the requisite limits were licit and part and parcel of freedom of expression as long as they did not exceed the requisite limits and thus amount to abuse. The balance between the right to respect for the dignity, honour and privacy of the individual and that of freedom of expression was not subject to precise definition, even more so given that that freedom of expression may take various forms – including rapidly developing trends or changes in language – which remain in any event subjective. Indeed, according to domestic case-law, it was a priori impossible to dictate the general limits between what was licit and what was not. 11. In the light of such principles, the Commissario considered that in the present case the articles had been justified in order to impart information on a matter of public interest, specifically in reference to a policeman, the use of public property and the involvement of the authorities. They had not been intended to offend anyone’s honour. The content of the articles did not overstep the limits of free speech, and the sole fact that the articles may have inconvenienced the applicant did not suffice to make them amount to a criminal act of defamation (the sole matter subject to the court’s jurisdiction). 12. The Attorney General agreed and on 14 February 2013 the Commissario ordered that criminal proceedings no.175/2012 be archived on the basis of the above-mentioned reasoning, noting that there were no elements to issue a bill of indictment. 13. The applicant challenged that decision (opposizione) on 21 March 2013. 14. By a decision of 3 May 2013 notified on 27 May 2013 the judge of criminal appeals ordered that criminal proceedings no.175/2012 be archived, and rejected the applicant’s objection as manifestly ill-founded. The judge noted that the applicant had reiterated his arguments without referring to the reasons given by the first-instance court, and ignoring the fact that the allegations made by the accused had been substantiated by documentary evidence. Further, the judge stated that the three impugned articles had not offended the applicant’s reputation. They questioned the use of State apartments without attributing to the applicant any particular untoward behaviour. They contained whole truths and, although the articles were written as a form of criticism, the applicant had had a right – which he made use of – to defend himself in the press. Lastly, GF had provided a copy of his correspondence with the authorities which related to the use of the apartment in question and in respect of which he had given an interview which had then been published. Thus, his actions had not been a gratuitous accusation but a supply of correct information concerning the applicant’s activity and functions.