CUARTA DECIZIE DECIZIE Nr. 65709/09 Jan ZAÄUSKA împotriva Poloniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Quarta Secțiunea), care a stat la 26 aprilie 2016 în calitate de comitet compus din: Vincent A. De Gaetano, președinte, Egidijus Kūris, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 2 decembrie 2009, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 26 noiembrie 2015, care solicită Curții să elimine aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Jan Załuska, este un național polonez, care s-a născut în 1946 și trăiește în Warszawa. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Gibasiewicz, un avocat care practică în Warszawa. Guvernul polonez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna J. Chrzanowska a Ministerului Afacerilor Externe. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 cu privire la durata procedurii penale împotriva acestuia, în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 privind impunerea unei interdicții excesiv de lungi de la părăsirea acestei țări care a restricționat libertatea de circulație și în temeiul articolului 8 din Convenție care susține că încălcarea dreptului său la o viață de familie pe baza restricțiilor menționate mai sus privind dreptul său de a părăsi Polonia. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la lungimea excesivă a procedurii penale împotriva acestuia, în temeiul articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția privind aplicarea prelungită a unei interdicții de părăsire a țării care și-a restrâns libertatea de circulație și în temeiul art. 8 din Convenție, care presupune încălcarea dreptului său la viața de familie pe baza restricțiilor menționate mai sus privind dreptul său de a părăsi Polonia. Noiembrie 2015, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunilor legate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul dorește, prin urmare, să exprime - prin intermediul declarației unilaterale - recunoașterea acestora că, în acest caz, durata procedurii penale împotriva reclamantului nu era compatibilă cu cerințele privind „tempol rațional” prevăzute la art. 6 § 1 din Convenție și că restricția libertății reclamantului de a părăsi Polonia din cauza duratei sale a fost încălcat art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție. În același timp, Guvernul declară că sunt gata să plătească reclamantului suma de 50.000 PLN (cincimi de mii de zloți polonezi) pe care le consideră rezonabile în lumina jurisprudenței Curții (a se vedea, printre altele, Miażdżyk v. Polonia , nr. 23592/07, hotărâre a 24.01.2012; Prescher v. Bulgaria , nr. 6767/04, hotărâre a 7.06.2011, Riener v. Bulgaria , nr. 46343/99, hotărârea din 23.05.2006). Suma menționată mai sus, care este de a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, vor fi eliberate de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Acesta va fi plătit în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Guvernul sugerează în mod respectuos că declarația de mai sus ar putea fi acceptată de Curte ca „un alt motiv” care justifică izbucnirea din cauza listelor de cauze ale Curții, astfel cum se menționează la art. 37 alineatul (1) litera (c) din Convenție. ... În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 8 din Convenție privind dreptul reclamantului de a respecta viața sa de familie, Guvernul este de părere că, având în vedere faptul că guvernul a recunoscut încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția în acest caz, nu mai este necesar să se examineze plângerea privind aceleași chestiuni în temeiul articolului 8 din Convenție. În cazurile anterioare similare dinaintea Curții, s-a considerat inutile să se examineze în esență aceleași fapte și decizii în temeiul articolului 8 din Convenție în ceea ce privește interdicția de circulație (a se vedea Riener c. Bulgaria) , nr. 46343/99, § 134, 23 mai 2006, A. E. c. Polonia , nr. 14480/04, §§ 53 54, 31 martie 2009, Prescher c. Bulgaria , nr. 6767/04, § 56, 7 iunie 2011, A.E. c. Polonia, nr. 14480/04, § 54, 31 martie 2009). Guvernul sugerează cu respect să nu se depărteze de jurisprudența fostului Tribunal în acest sens.” Prin scrisoarea din 11 decembrie 2015, avocatul reclamantului a indicat că reclamantul nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale. El a repetat, în esență, plângerile conținute în cerere, a ridicat, în plus, problema presupusei încălcare a principiului presunției de nevinovăție, care nu a fost comunicat guvernului și a considerat că Curtea nu ar trebui să accepte declarația unilaterală a guvernului, în special deoarece procedura împotriva reclamantului era încă în așteptare și interzicerea părăsirii țării era încă în vigoare. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere sau o parte a acesteia în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Poloniei, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea articolului 2 din Protocolul nr. 4 (a se vedea, de exemplu, Riener c. Bulgaria Gochev c. Bulgaria Miażdżyk c. Polonia și Prescher c. Bulgaria , toate menționate mai sus). Având în vedere natura admiterilor care figurează în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării prezentei cereri (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea prezentei cereri (art. 37 § amendă Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). În ceea ce privește plângerea comunicată în temeiul articolului 8 din Convenție, Curtea consideră că, având în vedere recunoașterea guvernului a unei încălcări a articolului 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție, nu mai este necesar să se examineze și faptele cazului în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea Riener c. Bulgaria , § 134, A. E. c. Polonia , §§ 53 și 54 și Prescher c. Bulgaria . , nr. 6767/04, § 56, toate citate mai sus). Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 2 din Protocolul nr.4 la Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; de a elimina aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; deține că nu mai este necesar să examineze în mod separat prezenta cerere în temeiul articolului 8 din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 19 mai 2016. Fatoș Aracı Vincent A. De Gaetano
Application no. 65709/09
Jan ZAŁUSKA
against Poland
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 26
April 2016 as a Committee composed of:
Vincent A. De Gaetano,
President,
Egidijus Kūris,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
judges,
and Fatoș Aracı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 2 December 2009,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 26 November 2015 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
The applicant, Mr Jan Załuska, is a Polish national, who was born in 1946 and lives in Warszawa. He was represented before the Court by Mr
H.
Gibasiewicz, a lawyer practising in Warszawa.
The Polish Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms J. Chrzanowska of the Ministry of Foreign Affairs.
The applicant complained under Article 6 § 1 about the length of the criminal proceedings against him, under Article 2 of Protocol No. 4 about excessively long imposition of a ban on his leaving the country which restricted his freedom of movement and under Article 8 of the Convention alleging a breach of his right to a family life on the basis of the above mentioned restrictions on his right to leave Poland.
The complaints referred to above had been communicated to the Government
.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention about the excessive length of the criminal proceedings against him, under Article
2 of Protocol No. 4 to the Convention about the prolonged imposition of a ban on his leaving the country which restricted his freedom of movement and under Article 8 of the Convention alleging a breach of his right to family life on the basis of the above mentioned restrictions on his right to leave Poland.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 26
November 2015 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issues raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“The Government hereby wish to express - by way of the unilateral declaration - their acknowledgement that in the present case the length of the criminal proceedings against the applicant was not compatible with the “reasonable time” requirement stipulated in Article 6 § 1 of the Convention and also that the restriction of the applicant’s freedom to leave Poland due to its length was in breach of Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention. Simultaneously the Government declare that they are ready to pay the applicant the sum of PLN 50,000 (fifty thousand Polish zlotys) which they consider to be reasonable in the light of the Court’s case-law (see, among others,
Miażdżyk v. Poland
, no. 23592/07, judgment of 24.01.2012;
Prescher v.
Bulgaria
, no. 6767/04, judgment of 7.06.2011,
Riener v. Bulgaria
, no.
46343/99, judgment of 23.05.2006). The sum referred to above, which is to cover any pecuniary and non
‑
pecuniary damage as well as costs and expenses, will be free of any taxes that may be applicable. It will be payable within three months from the date of notification of the decision taken by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
The Government respectfully suggest that the above declaration might be accepted by the Court as “any other reason” justifying the striking out of the case of the Court’s lists of cases, as referred to in Article 37 § 1 (c) of the Convention.
...
With regard to the complaint under Article 8 of the Convention concerning the applicant’s right to respect his family life, the Government are of the opinion that in the light of the Government’s acknowledgement of violation of Article 2 of Protocol No.
4 to the Convention in the present case it is no longer necessary to examine the complaint concerning the same issues under Article 8 of the Convention. In the previous similar cases before the Court it was found unnecessary to scrutinize essentially the same facts and decisions also under Article 8 of the Convention in respect of the prohibition of movement (see,
Riener v. Bulgaria
, no. 46343/99, §
134, 23
May 2006,
A. E.
v. Poland
, no. 14480/04, §§ 53
‑
54, 31 March 2009,
Prescher v.
Bulgaria
, no. 6767/04, § 56, 7 June 2011, A.E. v. Poland, no. 14480/04, §
54, 31
March 2009). The Government respectfully suggest not to depart from the former Court’s jurisprudence in this regard.”
By a letter of 11 December 2015, the applicant’s lawyer indicated that the applicant was not satisfied with the terms of the unilateral declaration. He basically repeated the complaints contained in the application, additionally raised the problem of the alleged breach of the principle of presumption of innocence, which was not communicated to the Government and considered that the Court should not accept the Government’s unilateral declaration in particular because the proceedings against the applicant were still pending and the ban on leaving the country was still in force.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application or part thereof under Article 37 § 1 (c) on the basis of a
unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration carefully in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
[GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.), no. 11602/02, 26
June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03, 18
September
2007).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Poland, its practice concerning complaints about the violation of Article
2 of Protocol No. 4 (see, for example,
Riener v. Bulgaria
,
Gochev v.
Bulgaria
,
Miażdżyk v. Poland
and
Prescher v. Bulgaria
, all cited above).
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the present application (Article 37 § 1 (c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of this application (Article
37 §
1
in
fine
).
The Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v.
Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
As regards the complaint communicated under Article 8 of the Convention, the Court considers that in view of the Government’s acknowledgement of a violation of Article 2 of Protocol No. 4 to the Convention, it is no longer necessary to examine the facts of the case also under Article 8 of the Convention (see
Riener
v. Bulgaria
, § 134,
A. E. v.
Poland
, §§ 53 and 54 and
Prescher v. Bulgaria
, no. 6767/04, § 56, all cited above).
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and Article 2 of Protocol No.4 to the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;
Holds
that it is no longer necessary to examine separately the present application under Article 8 of the Convention.
Done in English and notified in writing on 19 May 2016.
Fatoș Aracı
Vincent A. De Gaetano
Deputy Registrar
President