CASE OF İZZETTIN DOĞAN AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian Translation] legal summary by the European Institute of Romania

CASE OF İZZETTIN DOĞAN AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian Translation] legal summary by the European Institute of Romania (CtEDO, 2016)

Tradus și revizuit de IER (www.ie

r

.

ro)

Notă de informare privind jurisprudența Curții n

r

.

1

95

Aprilie 2016

İzzettin Doğan și alții împotriva Turciei (MC)

- 62649/10

Hotărârea din 26.04.2016 (MC)

Art. 9

Art. 9 § 1

Libertatea de religie

Manifestarea religiei sau a convingerilor

Refuzul de a asigura serviciul public religios adepților alevismului:

încălcare

Art. 14

Discrim

inare

Diferența de tratament între adepții alevismului și cei aparținând confesiunii majoritare

islamice care beneficiază de serviciul public religios:

încălcare

În fapt –

În iunie 2005, reclamanții, de confesiune alevită, au prezentat fiecare primului

ministru o petiție în care solicitau ca serviciile privind exercitarea cultului alevit să fie

declarate serviciu public, ca lăcașurile de cult alevit să primească statutul de lăcașuri de

cult, că demnitarii aleviți responsabili de exercițiul acestui cult să fie angajați în calitate

de funcționari și să fie prevăzut în buget un capitol special pentru exercitarea

alevismului. Departamentul

de relații publice din cadrul Cancelariei prim-ministrului le-

a răspuns că era imposibil de dat o rezolvare favorabilă cererii respective. Pe cale de

consecință, 2

000 de persoane, printre care și reclamanții, au formulat o acțiune în

anularea acestui refuz în fața instanței de contencios administrati

v

.

Î

n iulie 2007,

instanța de contencios administrativ a respins acțiunea cu motivarea că refuzul

autorităților fusese conform cu legislația în vigoare. Recursul reclamanților a fost

respins de Consiliul de Stat.

În cererea formulată în fața Curții Europene, reclamanții au pretins o încălcare a art. 9

din Convenție pe motivul refuzului de a autoriza asigurarea unui serviciu public religios

adepților alevismului, precum și încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 9 pe

motivul unui tratament mai puțin favorabil oferit comunității alevite în raport cu

cetățenii islamiști sunniți.

La 25 noiembrie 2014, o Cameră a Curții s-a desesizat în favoarea Marii Camere.

În drept

Art. 9:

Refuzul în litigiu, care constă în negarea caracterului de cult pentru alevism,

reprezintă o ingerință în dreptul la libertatea religioasă a reclamanțilo

r

.

C

urtea admite

că ingerința în litigiu era „prevăzută în lege” și urmărea un scop legitim și anume,

protecția ordinii publice.

Pentru a justifica această ingerință, Guvernul a transmis mai multe argumente:

a) respectarea

obligației sale de neutralitate față de religii; b) în ciuda restricțiilor

impuse de lege, aleviții pot să-și exercite libertatea religioasă fără niciun obstacol;

c) autoritățile

naționale beneficiază de o putere de apreciere importantă în acest

domeniu; d)

există numeroase diferențe în ceea ce privește definirea, resursele,

riturile, ceremoniile și regulile alevismului în

T

u

rcia

.

Curtea a examinat toate motivele cu scopul de a stabili dacă acestea erau „pertinente și

suficiente“ și dacă respectivul refuz era „proporțional cu scopurile legitime urmărite“.

a)

Obligația de neutralitate și imparțialitate a statului cu privire la confesiunea alevită

– Atât timp cât Constituția turcă garantează principiul laicității, conform căruia este

interzis ca statul să arate o preferință pentru una din religii sau credințe, nu are mai

mică importanță faptul că atitudinea statului turc față de confesiunea alevită aduce

atingere dreptului comunității alevite la o existență autonomă, care se regăsește în

centrul garanțiilor art. 9 din Convenție. Această atitudine a autorităților statului nu ține

cont de specificul comunității alevite și are drept consecință introducerea acesteia în

categoria grupărilor religioase supuse regimului Legii n

r

.

6

77* care prevede interdicții

importante. Ea nu se conciliază cu obligația de neutralitate și imparțialitate a statului și

este incompatibilă cu dreptul la existența autonomă a unei comunități religioase.

b)

Libertatea practicării confesiunii de către aleviți

: Legea n

r

.

6

77 impune un anumit

număr de interdicții importante pentru grupările religioase cu privire la folosirea titlului

„dede” (șeful spiritual al aleviților) sau repartizarea unui loc de ritualuri sufite. Aceste

practici sunt interzise și pedepsite cu închisoare și amendă. Curtea are dubii serioase cu

privire la posibilitatea ca un grup religios calificat în acest mod de a practica în mod

liber confesiunea sa și de a-și îndruma credincioșii fără încalce legislația citată anterio

r

.

În plus, pe lângă refuzul de a recunoaște

cemevis

ca locaș de cult, aleviții au

întâmpinat numeroase alte probleme cu privire la organizarea vieții religioase a acestei

comunități, dar și drepturile părinților aleviți care au copii școlarizați în instituțiile de

învățământ primar și secunda

r

.

C

urtea a mai concluzionat în alte situații că sistemul

educațional din

T

u

rcia nu era dotat cu mijloacele adecvate pentru a asigura respectarea

convingerilor părinților aleviți**.

De altfel, absența unui cadru juridic clar cu privire la cultele minoritare nerecunoscute,

precum confesiunea alevită, generează numeroase probleme juridice, structurale și

financiare suplimentare cu privire la posibilitatea de a construi lăcașuri de cult, de a

percepe donații și subvenții sau de a sta în justiție. Comunitățile religioase care

încearcă să se organizeze ca fundații sau asociații întâmpină numeroase obstacole

juridice

.

Curtea nu este, așada

r

,

c

onvinsă că libertatea oferită de autorități comunității alevite de

a-și practica confesiunea i-ar permite acesteia să-și exercite toate drepturile de care se

poate bucura în cadrul art. 9.

c)

Marja de apreciere

– Obligația de neutralitate și de imparțialitate a statului exclude

orice apreciere din partea acestuia cu privire la legitimitatea credințelor religioase sau

la modalitățile de exprimare a acestora. De fapt, dreptul consacrat la art. 9 se

dovedește eminamente teoretic și iluzoriu în cazul în care latitudinea acordată statelor

le-ar permite să confere noțiunii de cult o definiție restrictivă care să priveze de

protecție juridică o formă netradițională și minoritară de religie, precum confesiunea

alevită.

d)

Lipsa de consens în cadrul comunității alevite

– Faptul că există o dezbatere internă

în cadrul comunității alevite cu privire la regulile fundamentale ale credinței și la

revendicările acestei comunități în

T

u

rcia nu schimbă cu nimic faptul că este vorba

despre o comunitate religioasă care se bucură de drepturile garantate de art.

9 din

Convenție. Existența unei asemenea dezbateri interne nu permite justificarea refuzului

contestat, mai ales că statul pârât a putut să analizeze și să regrupeze revendicările

comune ale cetățenilor aleviți și că s-a reliefat un consens cu privire la chestiunile

autonomiei comunității alevite și ale elementelor fundamentale de cult.

-ooOo

o-

În concluzie,în lipsa unor motive relevante și suficiente care să justifice refuzul

recunoașterii membrilor comunității alevite de a se bucura efectiv de dreptul lor la

libertatea religioasă, statul pârât și-a depășit marja de apreciere. Așada

r

,

i

ngerința în

litigiu nu poate fi considerată drept „necesară într-o societate democratică

”

.

Concluzi

e

: încălcare (douăsprezece voturi la cinci).

Art. 14 coroborat cu art. 9 Faptele incriminate fac parte din domeniul de aplicare al art.

9 din Convenție, iar „religia” este menționată expres în art. 14 printre motivele de

discriminare sancționate. Prin urmare, art. 14 este aplicabil faptelor cauzei.

În dreptul turc, de serviciul public religios nu beneficiază decât adepții ramurii

majoritare (sunnite) a islamului în timp ce cetățenii aleviți sunt privați de acest drept,

precum și de statutul aferent acestuia. O

r

,

i

ndiferent de importanța confesiunii alevite

în cadrul teologiei musulmane, nu există niciun dubiu că acesta reprezintă o convingere

religioasă cu rădăcini profunde în societatea și istoria turcă. Este vorba despre o

comunitate religioasă care prezintă caracteristici distincte în numeroase domenii, mai

ales în doctrina teologică, principalele practici religioase, lăcașurile de cult și

învățământ. Nevoile adepților săi în domeniul recunoașterii și al prestării unui serviciu

public religios cu privire la comunitatea lor sunt comparabile cu cele ale persoanelor

pentru care serviciul religios este considerat public. Reclamanții aleviți se află într-o

situație comparabilă celei a beneficiarilor unui serviciu public religios cu dispensă din

partea Direcției Problemelor Religioase (DAR).

Dreptul la libertatea de religie, astfel cum este protejat de art. 9, constă în libertatea de

a-și manifesta religia în colecti

v

,

î

n public sau privat, prin cult, învățământ, practici și

îndeplinirea ritualurilo

r

.

P

e cale de consecință, reclamanții sunt tratați mai puțin bine

decât beneficiarii serviciului public religios deși se află într-o situație comparabilă.

Argumentul principal invocat de Guvern pentru a justifica această diferență de

tratament se bazează pe o dezbatere teologică cu privire la locul confesiunii alevite în

cadrul religiei musulmane. O

r

, o

a

semenea abordare nu se împacă cu obligația de

neutralitate și imparțialitate a statului față de religii și depășește în mod vădit marja sa

de apreciere în alegerea formelor de cooperare cu diferitele confesiuni. În special,

există un dezechilibru excesiv între situația reclamanților și cea a beneficiarilor

serviciului public religios, mai ales în ceea ce privește regimurile juridice aplicabile și

dreptul la subvenții din partea statului. Curtea nu este de acord cu faptul că menținerea

caracterului laic al statului îl obligă să nege caracterul de cult confesiunii alevite și să-l

excludă aproape integral de la beneficiul unui serviciu public religios.

În lumina considerațiilor expuse cu privire la art. 9, Curtea se îndoiește că sistemul turc

definește cu claritate statutul juridic al cultelor și în special cel al confesiunii alevite.

Comunitatea alevită este privată de protecția juridică care i-ar permite să beneficieze

efectiv de dreptul său la libertatea de religie. De altfel, se pare că în regimul juridic al

cultelor lipsesc criterii neutre iar confesiunea alevită este exclusă în mod absolut,

neprezentând nicio garanție pentru a evita să devină sursa unei discriminări,

de jure

sau

de facto

cu privire la adepții altor religii sau convingeri. O

r

,

î

ntr-o societate

democratică bazată pe principiile pluralismului și al respectării diversității culturale,

orice diferență întemeiată pe religie sau convingere trebuie să fie justificată de motive

imperioase.

Indiferent de forma de cooperare cu diferitele comunități religioase, statul are obligația

de

a

pune în practică criterii obiective și nediscriminatorii pentru

a

asigu

ra

comunităților religioase o posibilitate echitabilă de a solicita beneficiul unui statut care

să le ofere avantajele specifice cultelo

r

.

În concluzie, ținând cont de existența unei comunități alevite cu rădăcini profunde în

societatea și istoria turcă, de importanța pentru această comunitate de a fi recunoscută

din punct de vedere juridic, de incapacitatea Guvernului de a justifica dezechilibrul

vădit între statutul acordat concepției majorității din cadrul islamului sub forma unui

serviciu public religios, de excluderea aproape totală a comunității alevite de la

beneficiul acestui serviciu și de absența măsurilor compensatorii, opțiunea statului

pârât pare Curții disproporționată în mod evident față de scopul urmărit. Diferența de

tratament aplicată reclamanților aleviți nu avea, așada

r

,

n

icio justificare obiectivă și

rezonabilă

.

Concluzi

e

: încălcare (șaisprezece voturi la unu).

Art. 41 – Constatarea încălcării reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru

prejudiciul moral suferit de reclamanți.

* Legea n

r

.

6

77 din 30 noiembrie 1925 cu privire la închiderea mănăstirilor de derviși și

a mausoleelor și abolirea și interzicerea funcției de administrator de mausolee și a

anumitor titluri.

** A se vedea

Mansur Yalçın și alții împotriva Turciei

, 21163/11, 16 septembrie 2014,

Nota de informare n

r

.

1

77

.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de grefă,

ꢀ

prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Note de informare privind jurisprudența

(

Notes

d'information sur la jurisprudence

)