CASE OF İZZETTIN DOĞAN AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Notă de informare privind jurisprudența Curții nr. 195

Aprilie 2016

İzzettin Doğan și alții împotriva Turciei (MC)

- 62649/10

Hotărârea din 26.04.2016 (MC)

Art. 9

Art.

9 § 1

Libertatea de religie

Manifestarea religiei sau a convingerilor

Refuzul de a asigura serviciul public religios adepților alevismului:

încălcare

Art. 14

Discriminare

Diferența de tratament între adepții alevismului și cei aparținând confesiunii majoritare islamice care beneficiază de serviciul public religios:

încălcare

În fapt –

În iunie 2005, reclamanții, de confesiune alevită, au prezentat fiecare primului ministru o petiție în care solicitau ca serviciile privind exercitarea cultului alevit să fie declarate serviciu public, ca lăcașurile de cult alevit să primească statutul de lăcașuri de cult, că demnitarii aleviți responsabili de exercițiul acestui cult să fie angajați în calitate de funcționari și să fie prevăzut în buget un capitol special pentru exercitarea alevismului. Departamentul de relații publice din cadrul Cancelariei prim-ministrului le-a răspuns că era imposibil de dat o rezolvare favorabilă cererii respective. Pe cale de consecință, 2

000 de persoane, printre care și reclamanții, au formulat o acțiune în anularea acestui refuz în fața instanței de contencios administrativ. În iulie 2007, instanța de contencios administrativ a respins acțiunea cu motivarea că refuzul autorităților fusese conform cu legislația în vigoare. Recursul reclamanților a fost respins de Consiliul de Stat.

În cererea formulată în fața Curții Europene, reclamanții au pretins o încălcare a art.

9 din Convenție pe motivul refuzului de a autoriza asigurarea unui serviciu public religios adepților alevismului, precum și încălcarea art.

14 din Convenție coroborat cu art.

9 pe motivul unui tratament mai puțin favorabil oferit comunității alevite în raport cu cetățenii islamiști sunniți.

La 25 noiembrie 2014, o Cameră a Curții s-a desesizat în favoarea Marii Camere.

În drept

Art.

9: Refuzul în litigiu, care constă în negarea caracterului de cult pentru alevism, reprezintă o ingerință în dreptul la libertatea religioasă a reclamanților. Curtea admite că ingerința în litigiu era „prevăzută în lege” și urmărea un scop legitim și anume, protecția ordinii publice.

Pentru a justifica această ingerință, Guvernul a transmis mai multe argumente: a)

respectarea obligației sale de neutralitate față de religii; b) în ciuda restricțiilor impuse de lege, aleviții pot să-și exercite libertatea religioasă fără niciun obstacol; c)

autoritățile naționale beneficiază de o putere de apreciere importantă în acest domeniu; d)

există numeroase diferențe în ceea ce privește definirea, resursele, riturile, ceremoniile și regulile alevismului în Turcia.

Curtea a examinat toate motivele cu scopul de a stabili dacă acestea erau „pertinente și suficiente“ și dacă respectivul refuz era „proporțional cu scopurile legitime urmărite“.

a)

Obligația de neutralitate și imparțialitate a statului cu privire la confesiunea alevită

–

Atât timp cât Constituția turcă garantează principiul laicității, conform căruia este interzis ca statul să arate o preferință pentru una din religii sau credințe, nu are mai mică importanță faptul că atitudinea statului turc față de confesiunea alevită aduce atingere dreptului comunității alevite la o existență autonomă, care se regăsește în centrul garanțiilor art. 9 din Convenție. Această atitudine a autorităților statului nu ține cont de specificul comunității alevite și are drept consecință introducerea acesteia în categoria grupărilor religioase supuse regimului Legii nr. 677* care prevede interdicții importante. Ea nu se conciliază cu obligația de neutralitate și imparțialitate a statului și este incompatibilă cu dreptul la existența autonomă a unei comunități religioase.

b)

Libertatea practicării confesiunii de către aleviți

: Legea nr. 677 impune un anumit număr de interdicții importante pentru grupările religioase cu privire la folosirea titlului „dede” (șeful spiritual al aleviților) sau repartizarea unui loc de ritualuri sufite. Aceste practici sunt interzise și pedepsite cu închisoare și amendă. Curtea are dubii serioase cu privire la posibilitatea ca un grup religios calificat în acest mod de a practica în mod liber confesiunea sa și de a-și îndruma credincioșii fără încalce legislația citată anterior.

În plus, pe lângă refuzul de a recunoaște

cemevis

ca locaș de cult, aleviții au întâmpinat numeroase alte probleme cu privire la organizarea vieții religioase a acestei comunități, dar și drepturile părinților aleviți care au copii școlarizați în instituțiile de învățământ primar și secundar. Curtea a mai concluzionat în alte situații că sistemul educațional din Turcia nu era dotat cu mijloacele adecvate pentru a asigura respectarea convingerilor părinților aleviți**.

De altfel, absența unui cadru juridic clar cu privire la cultele minoritare nerecunoscute, precum confesiunea alevită, generează numeroase probleme juridice, structurale și financiare suplimentare cu privire la posibilitatea de a construi lăcașuri de cult, de a percepe donații și subvenții sau de a sta în justiție. Comunitățile religioase care încearcă să se organizeze ca fundații sau asociații întâmpină numeroase obstacole juridice.

Curtea nu este, așadar, convinsă că libertatea oferită de autorități comunității alevite de a-și practica confesiunea i-ar permite acesteia să-și exercite toate drepturile de care se poate bucura în cadrul art. 9.

c)

Marja de apreciere

– Obligația de neutralitate și de imparțialitate a statului exclude orice apreciere din partea acestuia cu privire la legitimitatea credințelor religioase sau la modalitățile de exprimare a acestora. De fapt, dreptul consacrat la art. 9 se dovedește eminamente teoretic și iluzoriu în cazul în care latitudinea acordată statelor le-ar permite să confere noțiunii de cult o definiție restrictivă care să priveze de protecție juridică o formă netradițională și minoritară de religie, precum confesiunea alevită.

d)

Lipsa de consens în cadrul comunității alevite

–

Faptul că există o dezbatere internă în cadrul comunității alevite cu privire la regulile fundamentale ale credinței și la revendicările acestei comunități în Turcia nu schimbă cu nimic faptul că este vorba despre o comunitate religioasă care se bucură de drepturile garantate de art.

9 din Convenție. Existența unei asemenea dezbateri interne nu permite justificarea refuzului contestat, mai ales că statul pârât a putut să analizeze și să regrupeze revendicările comune ale cetățenilor aleviți și că s-a reliefat un consens cu privire la chestiunile autonomiei comunității alevite și ale elementelor fundamentale de cult.

-ooOoo-

În concluzie,în lipsa unor motive relevante și suficiente care să justifice refuzul recunoașterii membrilor comunității alevite de a se bucura efectiv de dreptul lor la libertatea religioasă, statul pârât și-a depășit marja de apreciere. Așadar, ingerința în litigiu nu poate fi considerată drept „necesară într-o societate democratică”.

Concluzie

: încălcare (douăsprezece voturi la cinci).

Art. 14 coroborat cu art. 9 Faptele incriminate fac parte din domeniul de aplicare al art. 9 din Convenție, iar „religia” este menționată expres în art. 14 printre motivele de discriminare sancționate. Prin urmare, art. 14 este aplicabil faptelor cauzei.

În dreptul turc, de serviciul public religios nu beneficiază decât adepții ramurii majoritare (sunnite) a islamului în timp ce cetățenii aleviți sunt privați de acest drept, precum și de statutul aferent acestuia. Or, indiferent de importanța confesiunii alevite în cadrul teologiei musulmane, nu există niciun dubiu că acesta reprezintă o convingere religioasă cu rădăcini profunde în societatea și istoria turcă. Este vorba despre o comunitate religioasă care prezintă caracteristici distincte în numeroase domenii, mai ales în doctrina teologică, principalele practici religioase, lăcașurile de cult și învățământ. Nevoile adepților săi în domeniul recunoașterii și al prestării unui serviciu public religios cu privire la comunitatea lor sunt comparabile cu cele ale persoanelor pentru care serviciul religios este considerat public. Reclamanții aleviți se află într-o situație comparabilă celei a beneficiarilor unui serviciu public religios cu dispensă din partea Direcției Problemelor Religioase (DAR).

Dreptul la libertatea de religie, astfel cum este protejat de art. 9, constă în libertatea de a-și manifesta religia în colectiv, în public sau privat, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor. Pe cale de consecință, reclamanții sunt tratați mai puțin bine decât beneficiarii serviciului public religios deși se află într-o situație comparabilă.

Argumentul principal invocat de Guvern pentru a justifica această diferență de tratament se bazează pe o dezbatere teologică cu privire la locul confesiunii alevite în cadrul religiei musulmane. Or, o asemenea abordare nu se împacă cu obligația de neutralitate și imparțialitate a statului față de religii și depășește în mod vădit marja sa de apreciere în alegerea formelor de cooperare cu diferitele confesiuni. În special, există un dezechilibru excesiv între situația reclamanților și cea a beneficiarilor serviciului public religios, mai ales în ceea ce privește regimurile juridice aplicabile și dreptul la subvenții din partea statului. Curtea nu este de acord cu faptul că menținerea caracterului laic al statului îl obligă să nege caracterul de cult confesiunii alevite și să-l excludă aproape integral de la beneficiul unui serviciu public religios.

În lumina considerațiilor expuse cu privire la art. 9, Curtea se îndoiește că sistemul turc definește cu claritate statutul juridic al cultelor și în special cel al confesiunii alevite. Comunitatea alevită este privată de protecția juridică care i-ar permite să beneficieze efectiv de dreptul său la libertatea de religie. De altfel, se pare că în regimul juridic al cultelor lipsesc criterii neutre iar confesiunea alevită este exclusă în mod absolut, neprezentând nicio garanție pentru a evita să devină sursa unei discriminări,

de jure

sau

de facto

cu privire la adepții altor religii sau convingeri. Or, într-o societate democratică bazată pe principiile pluralismului și al respectării diversității culturale, orice diferență întemeiată pe religie sau convingere trebuie să fie justificată de motive imperioase.

Indiferent de forma de cooperare cu diferitele comunități religioase, statul are obligația de a pune în practică criterii obiective și nediscriminatorii pentru a asigura comunităților religioase o posibilitate echitabilă de a solicita beneficiul unui statut care să le ofere avantajele specifice cultelor.

În concluzie, ținând cont de existența unei comunități alevite cu rădăcini profunde în societatea și istoria turcă, de importanța pentru această comunitate de a fi recunoscută din punct de vedere juridic, de incapacitatea Guvernului de a justifica dezechilibrul vădit între statutul acordat concepției majorității din cadrul islamului sub forma unui serviciu public religios, de excluderea aproape totală a comunității alevite de la beneficiul acestui serviciu și de absența măsurilor compensatorii, opțiunea statului pârât pare Curții disproporționată în mod evident față de scopul urmărit. Diferența de tratament aplicată reclamanților aleviți nu avea, așadar, nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

Concluzie

: încălcare (șaisprezece voturi la unu).

Art. 41 – Constatarea încălcării reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanți.

*

Legea nr. 677 din 30 noiembrie 1925 cu privire la închiderea mănăstirilor de derviși și a mausoleelor și abolirea și interzicerea funcției de administrator de mausolee și a anumitor titluri.

**

A se vedea

Mansur Yalçın și alții împotriva Turciei

,

21163/11, 16

septembrie 2014,

Nota de informare nr.

177

.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Note de informare privind jurisprudența

(

Notes d’information sur la jurisprudence

)